OANA BOCA STĂNESCU: „Să reconectăm copiii cu spațiul în care trăiesc”

„SuperPovești din București”

A fost directorul de comunicare al Editurii Polirom, iar azi este proaspăt numita di­rectoare a Centrului Național al Cărții. Oana Boca Stănescu a co-fondat două festivaluri de literatură și un festival de muzică clasică și a coordonat peste 25 de campanii de promovare a cărților. Proiectul cel mai drag, care i-a adus și cea mai importantă recunoaștere în ultimii ani – dis­tincția Golden Award for Excellence la Ro­ma­nian PR Award –, e însă unul dedicat… citi­torilor tineri. Am stat de vorbă despre SuperPovești din Bucu­rești, un concurs menit să-i facă pe copii să-și des­copere orașul cu alți ochi, cu unul dintre cei mai buni manageri culturali și consultați în comu­nicare pe care îi are azi România.

„Bucureștiul, un oraș inepuizabil”

– Ai demarat o campanie dedicată redescoperirii orașului, tu nefiind născută în București.

– E adevărat, sunt născută la Iași. În capitală am ajuns abia în 2006 și pot spune că am resimțit fizic întâlnirea cu acest oraș agi­tat, zgomotos, dar și eferves­cent. A fost atât de copleșitoare pentru mine întâlnirea cu el, încât eu, o insomniacă de la natură, ador­meam brusc, la ora 9, oriunde m-aș fi aflat. Pe atunci lucram la Polirom, eram director de ima­gine, aveam un pro­gram infernal și copii mici. Totul era pe repede îna­inte. Descopeream orașul pe măsură ce aveam nevoie să ajung dintr-un loc în altul, pentru diferite evenimente. A trebuit să treacă timpul, să se mai așe­ze viața mea un pic, să mai crească copiii noștri, ca eu să-mi permit să iau Bucureștiul la pas, să mă pierd pe străduțele lui, cu ochii după case vechi, după detalii arhitecturale sau mai știu eu ce. Azi, îl găsesc cel mai interesant oraș din România, un oraș absolut inepuizabil.

– Ce te-a convins, de fapt, să dai drumul pro­iec­tului „SuperPovești din București”?

– „SuperPoveștile” au venit aproape singure spre mine. La un moment dat, am ieșit să plantăm co­paci în oraș, alături de Compania de Librării Bucu­rești, cu care, de-a lungul timpului, am realizat numeroase proiecte. Ni s-a alocat ca zonă de împă­durire chiar Parcul Tineretului, un spațiu în care co­piii mei și-au petrecut copilăria, iar respon­sabilul par­cului ne-a dat ca punct de întâl­nire Lacul Co­cioc, numit și Lacul fără fund, des­pre care ulterior am aflat că circulă ne­nu­mărate legende. Era un nume destul de misterios pentru cei mai mulți dintre noi. Atunci mi-am dat seama că nu prea cunosc istoria locului, că sunt atât de multe întâm­plări neștiute care și-au lăsat amprenta în jurul nostru, și mi s-a părut oarecum trist. Dacă noi nu știm mai nimic despre cartie­rele, străzile și casele în care locuim, de unde să știe copiii noștri?

– Proiectul e și o încercare de a-i re­conecta pe cei mici cu istoria orașului?

– Aș spune că „SuperPoveștile din Bucu­rești” își propun nu doar să reconec­teze copiii cu spațiul în care trăiesc, ci și să contribuie la dezvoltarea sentimentului de apartenență la o comunitate și să dezvolte memoria socială. E un proiect care presu­pune mai multe etape. Copiii învață să privească, să descopere, să aleagă un subiect. Apoi, învață să-l documenteze. Am descoperit, cu ocazia asta, că partea asta cu documentarea suferă mult la noile generații, care iau de bun orice circulă pe internet. Le lipsește educația despre cum ar trebui folosită această unealtă, despre cum să aleagă siteurile cu credibilitate. Următorul pas pe care îl presupune proiectul e ca cei mici să readucă în actualitate isto­ria sau legenda documentată, în inte­riorul unei po­vești imaginate de ei. Poveștile care trec de selecția juriului sunt la final publicate în­tr-un volum. Copiii își văd numele publicat într-o carte, cu care apoi facem evenimente și lansări, în fiecare dintre școlile lor. Iar asta este, cu siguranță, copleșitor într-un mod frumos pentru cei mai mulți dintre ei.

– Aruncăm vina asupra celor mici, dar ade­vărul e că și oamenii maturi se fac adesea vino­vați de aceeași necunoaștere a zonei în care tră­iesc. Prinși de grijile zilei, uităm să ridicăm pri­virea spre clădirile din jur.

– Așa e, am reușit să-l transformăm într-un oraș utilitar, într-un București schematic, care ne mișcă stânga-dreapta, pe o axă zilnică, la serviciu, la ma­gazine și pe unde mai avem nevoie. Uităm că Bucu­reștiul e efectiv un șantier narativ, în care ai toate poveștile posibile: de la cele hiper-cunoscute, la unele foarte nișate, de la cele străvechi la unele mult mai recente, de la misterele Curții Domnești, până la întâm­plă­­rile urbane, de la toponimii pâ­nă la anecdote legate de anu­mite personalități. E o colecție im­presionantă de legende urbane, la care putem adăuga și legendele periferiei. Chiar ai de unde alege.

„Cele două volume cu poveștile copiilor s-au epuizat deja”

– Spre ce merge interesul ce­lor mici? Ne poți da câteva exem­ple de povești care au ajuns să fie publicate?

– În primul rând, aș vrea să precizez că noi nu așteptăm texte explicative, care să povestească de ce se numește un loc așa și care e istoria lui. „Su­perPovești din București” e un proiect ficțional, nu un concurs de referate. Ceea ce contează e ca cei mici să reușească să integreze aceste date reale, istorice în povestea inventată de ei. Apoi, aș fi puțin nedreaptă să fac acum o ierarhie, au fost multe po­vești care m-au impresionat și m-au bucurat. Îmi amintesc, de pildă, cu drag, de o fetiță care la prima ediție a concursului a participat cu o poveste pe care o plasase în perioada Crăciunului, în atmosfera anilor postbelici de la Capșa. Sau de o poveste care, prin istoria unei familii, te făcea să înțelegi istoria Parcului Văcărești. Cei care vor însă să se dumi­reas­că în legătură cu poveștile câștigătoare o pot face mergând pe siteul www.superpoveștidinbucuresti. ro, unde le vor găsi pe toate publicate. Nu de alta, dar cele două volume tipărite la finalul celor două ediții ale concursului s-au epuizat deja.

„Există și azi copii care se apleacă asupra scrisului și cititului cu mult interes”

– Un concurs de scriere pentru cei mici, într-o lume dominată de tablete, computere și alte gadget-uri, pare aproape anacronic. Mai citesc copiii de azi, Oana?

– Textele pe care le-am primit sunt dovada că se poate, că există și azi copii care se apleacă asupra scrisului și cititului cu mult interes. Pe de altă parte, dacă te apropii un pic de ei – iar eu le-am cunoscut și familiile, pentru că au venit cu toții la lansare -, constați că ai în față niște copii cu părinți care au investit în ei timp, atenție, răbdare, care i-au expus la tot soiul de experiențe culturale care să îi inspire. Sunt copii duși la muzee, scoși în lume, copii care reprezintă o prioritate pentru părinții lor. Tragedia pe care o plâng cei mai mulți dintre adulți e că tine­rii de azi nu mai citesc. Dar mie îmi vine să-i întreb pe ei, pe părinți, ei citesc? Dacă un copil nu-și vede de mic părinții cu cartea în mână, nici el nu va citi. Nimeni nu se naște cititor. Cititorii se formează la școală, dar mai ales în familie. Iar în familie îi for­mezi cu disciplină, cu exemplu personal, cu impli­care și cu o foarte bună cunoaștere a ofertei de car­te. Azi, nu mai suntem în situația în care libră­riile să aibă doar cinci titluri. Din contră, nu ne ajung banii și timpul să citim tot ce am vrea din oferta asta absolut fascinantă. Sunt părinte eu însămi și tot ce pot să spun e că selecția cărților e fundamentală. Co­piii noștri au primit fiecare cărți diferite, alese du­pă criterii diferite, fiindcă au personalități diferite.

„Am dus acasă aurul”

– „SuperPovești din București” ți-a adus și un premiu pentru cea mai bună campanie de comu­nicare la „Romanian PR Award”.

– „Romanian PR Award” e competiția care re­compensează și pune în lumină cele mai bune cam­panii de comunicare ce se desfășoară în spațiul ro­mânesc de-a lungul unui an. La categoria „Cultură și artă”, SuperPoveștile au luat „Golden Award for Excellence”. Cu zece ani în urmă, mai câștigasem doar argint la categoria asta, pentru o cam­pa­nie făcută pentru o carte de la Polirom. Acum am dus acasă aurul. A fost pentru mine o mare, mare, mare bucurie, venită la capătul unui an foarte greu, bucurie pe care am împărtășit-o cu cei de la Compania de Librării București, fără de care nu aș fi putut să pun pe picioare și să derulez cu succes acest proiect.

– Te-au împrietenit și pe tine „Su­perPo­veștile” cu orașul? Ai reușit să-ți creezi o geografie sentimentală, o rețea de locuri dragi, cu poveste?

– Cred că o să rămân încă multă vreme sclava emoțională a propriului cartier, a Car­tierului Evreiesc, fiindcă sunt foarte multe lucruri de investigat acolo și de el se leagă multe pasiuni de-ale mele. E un cartier cu case splendide și străduțe întortocheate, pe care nu mă satur să le descopăr. Nu departe, trebuie să fi fost, înainte de demolare, și casa Clarei Haskil, una din pianistele mele preferate. Iar povestea casei în care ne-am mutat e cel puțin la fel de interesantă, ea fiind făcută de unul din pionierii arhitecturii românești, Boris Zilberman. Sper ca într-o zi să-mi iasă și un proiect legat de car­tierul ăsta. Istoria lui e fascinantă.

Copiii care doresc să se înscrie la cea de-a treia editie SuperPovești din București o pot face acce­sând siteul www.superpoveștidinbucuresti.ro