CALENDAR POPULAR – Înălțarea Domnului

– Ispasul – Paștele cailor –

La patruzeci de zile după Sfintele Paști se săr­bătorește Înălțarea Domnului Iisus la ceruri. În Maramureș se fac slujbe în toate bisericile și nu se lucrează nimic. Înălțarea nu are o anumită dată. Cade întot­deauna joia, în a șasea săptămână după Paști. Așa cum se întâmplă mereu, sărbătoarea creștină se îm­pletește cu datini stră­vechi, păstrate ca prin mi­nune. Frumusețea lor pare scrisă în povești.

Salutul creștinesc

Cine ajunge în Maramureș din altă parte de țară va rămâne poate uimit auzindu-i pe săteni dându-și zilnic binețe, cu un refren desprins, parcă, din rugă­ciuni:

– Laude-se Domnul nostru Iisus Hristos!

– Lăudat să fie în veci. Amin.

Ori mai pe scurt:

– Lăudăm pe Iisus!

– În veci. Amin.

În pragul casei, la muncă, pe lângă căruțele cu fân cosit, bi­ne­țea e cu gândul la Dum­nezeu.

De la Paști la Înălțarea Dom­­nului, salutul se schimbă în „Hris­tos a înviat!” cu răspun­sul „Adevărat a-nviat!”. În mod special, în ziua de Înăl­țare, toți creș­tinii la sate spun: „Hristos s-a-nălțat!”, răspun­zân­du-se „A­­devărat că s-a-năl­țat!”. Mul­te vechi rân­duieli s-au pierdut pe Iza și Mara, dar salutul creș­tinesc a rămas. Toa­tă viața e cusută în Ma­ramureș cu numele lui Iisus.

Paștele cailor

Marea sărbătoare a Înălțării poartă în popor numele de Is­pas sau Paștele cailor, pornind de la o legendă creștină.

„Zice că Maica Domnului, când căta, sărmana, lăcaș să-L nască pe Domnu Iisus, o ajuns într-un grajd cu cai și s-o pus acolo în iezale (iesle). Caii o tro­potit, o froit (nechezat) și nu s-o putut hodini. Așe cum o fo, oste­nită și cu du­reri, o trebuit să ple­ce. Și i-o blăstămat pe cai: «Voi, în veci să n-aveți saț/ Numa-o dată, la Ispas/ Și-atun­cea numa on ceas». Și de-atunci, Ispasu îi Paștele cai­lor. Zice că la Ispas, caii au pauză un ceas, un ceas nu mă­nân­că. Până-i lume-n veci, tăt mă­nâncă calu și roade, da la Ispas, are un ceas pauză. Să opre (opresc) și nu mai mâncă nimic. Așe îi.”

Ninta căiască

(Magie colectivă în sânul familiei)

„Ninta căiască” este menta sălbatică. În afară de menta cailor, se mai spune și „ninta broaștelor”, pen­­­tru că-i plac terenurile mlăștinoase. Această plan­­tă este prezentă în Maramureș într-un dublu obicei, care se practică în ziua de Ispas. În prima lui parte, el vizează oamenii, fiind vorba despre o aro­moterapie magică, iar în partea a doua, animalele, mai exact vacile, care trebuie ferite să li se fure lap­tele de vrăjitoarele din sat. Iată obiceiul, relatat de regretata mea mamă, Luchiana Făt.

„Ninta ceie căiască o culegeam de Ispas și-o puneam în casă, pă după icoane și pă paturi și pă jos, și pă tăt locu și călcam pă ie și încuiam ușa. Mirosa în casă frumos, așe te ridica mirosu, cât de mândru iera, gândeai că te saturi cu mirosu acela fain. Umblam pe nintă (mentă) căsenii (familia), tăți, așe – încolo și încoace. Am țânut ușa închisă preț de jumătate ceas și n-am grăit nimic. Și-apoi, până în ceie zi, n-am strâns-o di pă jos. Pân-a doua zi nu s-o măturat pă jos, nu s-o strâns ninta, tătă o rămas acolo. Numa pă la icoane o rămas până s-o uscat. No, așe am făcut. Așe o fo când am fo io co­coană (copilă), cam așe, de vo zece ai (ani). Adu­ceam până-i lume nintă di pă vale, di pă unde pu­tem. Dimi­neața meream și strângeam tăt satu”.

Planta era culeasă înainte de răsă­ritul soarelui, încărcată de rouă. Inhalarea mirosului de mentă are trei stadii, de fapt. Întâi, este șocul aromatic produs prin zdrobirea ei cu picioarele, apoi se doarme o noapte în aroma atenuată de ușoara ofilire a plantei, după care se inspiră o vreme parfumul buchetelor așezate pe la icoane. Tăcerea impusă în tim­pul căl­catului în picioare a plantei este menită să ușureze concentrarea gândirii asupra scopului: inspi­rarea adâncă a aromei, pentru pro­tecția sănătății și a vitalității. Nu este exclus ca inhalarea aces­tui miros puternic să fi avut și un efect benefic asupra minții, pen­tru că orice țăran, întrebat chiar și azi ce-și doreste cel mai mult, va răs­punde că vrea „să­nătate și să moară cu mintea întreagă”.

De ce se alege pentru acest ritual dimineața zilei de Înăl­țare? Pentru că țăranii știu că până în această zi, sau cel mult până la Sânziene, plantele au putere ma­ximă. „Florile de leac trebe cu­lese până-n Ispas, că după acee Fata Pădurii le ciuntă vârfu și nu mai au leac. Da cel mai bine îi ca florile de leac să fie culese în ziua de Sânziene.”

Lângă Baia Mare, la Cu­foaia, menta se pune la porți, având rol clar de protecție ma­gică.

Coronița vacilor

Profund religioși, buni creș­tini, convinși că lu­mea e gu­vernată de două principii: răul și binele, țăra­nii din Maramureș, ca și din alte zone ale țării, și-au păstrat până mai azi vechile practici magice de apărare, apar­ținând tradiției pre­creștine, moș­tenită în mod direct de la daci. Ele nu contravin prin nimic învățăturii Bisericii, pentru că au în comun gândul bun, gândirea pozitivă, cum se zice azi, salvarea din mrejele răului. Și iată ce spune vechea religie a gân­dului bun: „Tăt în aceie zi, la Ispas, culegeam căl­cuțe (piciorul-cocoșului) din cele galbine și făceam cununiță pă fir de nintă, că iera lung, și le puneam în corn la vacă și așe mereau în ciurdă, gătite cu flori. Tăte femeile făceu așe. Ziceau că nu le mai strică strâgoaiele (vră­jitoarele) laptele. Dacă le pui călcuțe în corn în ziua de Ispas, nu le mai poate lua laptele. În ziua de Ispas umblă strâgoaiele, bosor­căile (vrăjitoa­rele) să ieie laptele de la vaci. Atunci au vacile cel mai mult lapte și groșcior (smân­tână)”. (Luchiana Făt)

Luatul laptelui este o poveste reală și de temut chiar și în zilele noastre. Știința farmecelor puter­nice, care fac ca laptele vacilor să fie furat pe nevăzute și neștiute, să fie muls la mare distanță de grajdul în care se află vita, se mai păstrează și azi.