O amânare inutilă

Amânarea „rocadei premierilor”, sub pretextul haosului social provocat de greva generală a anga­jaţilor din învățământ, este – după mulţi analişti – extrem de convenabilă partidelor angrenate în „coa­liţia stabilității”    ce guvernează țara. Lui Mar­cel Ciolacu, susțin ei, preşedintele PSD și pre­mierul desemnat al viitorului cabinet, îi convine mult mai mult postura de „critic al puterii din cen­trul ei”, deşi partidul său domină în toate dome­niile deciziilor administrative. Pentru Nicolae Ciu­că, premierul în funcţiune, situaţia este, de aseme­nea, mulţumitoare, pentru că o plecare de la şefia administraţiei i-ar șu­brezi poziţia de lider al PNL-ului, făcând ca nemul­ţumirile surde din propriul partid (datorate subor­donării acestuia față de dominaţia PSD-istă) riscă să dea, astfel, în clocot. La rândul lui, UDMR-ul, par­te­nerul inconturnabil al tuturor partidelor româ­neşti aflate la guvernare, este satisfăcut pentru că, suspendându-se „nego­cierile” pentru rocadă, își păstrează toate dem­ni­tățile asumate la constituirea coaliţiei existente. Chiar și Palatul Cotroceni accep­tă scenariul, ştiut fiind că preşedintele Iohannis, iniţiatorul acestei alianţe între partide opuse ideo­logic și progra­ma­tic, are oarecare reticențe în no­minalizarea unui PSD-ist în fruntea ultimului gu­vern al ultimului său mandat. Greva generală din învățământ le-a oferit, aşadar, tuturor, prilejul de menţinere a si­tuației existente, motivul „oficial” fiind că nu se schimbă şefia administraţiei într-un moment de criză ce ameninţă destabilizarea țării. Impasul ge­nerat de imposibilitatea guvernanţilor de a satis­face cerințele salariale ale greviştilor face, aşadar, ca „politica stabilității” să continue în același for­mat. Guvernanţii ştiu prea bine că acceptând ce­rerile (justificate) ale profesorilor intraţi în grevă, ar provoca un „efect domino”, alte categorii socio-profesionale (feroviarii, angajaţii din sistemul sa­nitar etc.) fiind tentate să urmeze și ele calea re­ven­­dicărilor în forță. Răspunsul este, în conse­cinţă, inerţia, tergiversarea. Dar deși actorii puterii pot fi, pe moment, mulțumiți, „mulţumirea” lor este iluzorie, amânarea rezolvării problemelor – care s-a vădit o constantă a politicii guvernamentale din ultimii doi ani – neservind la nimic.

Cum s-a ajuns în această situaţie? Când a impus constituirea „alianţei stabilității”, președin­tele Iohannis a sperat că,    probabil    PNL-ul și PSD-ul își vor armoniza programele, reuşind o echi­li­bra­re între susţinerea liberei iniţiative antre­pre­noriale și cea a unei protecţii sociale efi­ciente. Cri­zele economico-sociale globale (pro­vo­cate de epidemia SARS-CoV, de efectele în consu­mul de energie ale războiului din proximitate) au afectat, desigur, ajustarea acestor programe, impu­nând preventiv o anume austeritate în cheltuiala banului public, dar „ajustarea responsabilă” nu s-a produs. Deținând ministerele „de forță”, PSD-ul și-a impus eterna politică de satisfacere a intere­selor clien­telare, copleşind administraţia statului cu nenumă­rate angajări arbitrare ale susținătorilor săi. PNL-ul s-a prins, vrând-nevrând, în această „politică clientelară”, desăvârșind dezmățul buge­tar într-un context în care „plăcinta” a devenit tot mai mi­că. PSD-ul a iniţiat și a generalizat sistemul favorizării (prin salarii, pensii „speciale”, cumul de salarii și pensii „la stat”) unor categorii profe­sionale cu rol major în organizarea statului, iar PNL-ul a consimţit la ele (din „nevoia de stabi­litate”). Nici PSD-ul, nici PNL-ul, nu s-au gândit însă că o asemenea „orientare” duce, inevitabil, la epui­zarea resurselor bugetare, la obligativitatea îm­prumuturilor (grevante) pentru stat, la necesi­tatea accesării condiţionate a fondurilor de restruc­turare și redresare economică, oferite (prin PNRR) de UE. Strânşi cu uşa nemulţumirilor popu­lare și cu ochii la viitoarele alegeri, „guvernanţii stabi­lității” nu au făcut altceva decât să anunţe măsuri (pe care nu le-au aplicat) și „rezolvări” conjunc­turale, de moment. Bătălia lor internă pentru porţii mai mari din bugetul statului, și aşa subţiat, a con­tinuat, ea ducând la amânarea inerţială a rezolvării tranşante a oricărei probleme din gestiunea țării.   

Suspendarea „rocadei” intră în această logică a tergiversării. Liderii partidelor „stabilității” își fac deja calculele electorale pentru 2024.    Încearcă, alt­fel spus, să stabilească cine va plăti în fața elec­toratului nu numai pentru normala uzură a guver­nării, ci și pentru împotmolirea statului în deficit bugetar, proiecte abandonate și sărăcia unui mare număr de cetățeni. Amânarea rotaţiei la şefia admi­nistraţiei îi poate mulţumi doar în măsura în care le permite să încerce satisfacerea, pe ultima sută de metri, a intereselor clientelelor lor de partid și găsirea, dintre ei, a unor „vinovaţi” pentru ne­reu­şite. „Stabilitatea” și-a arătat, încă o dată, „va­loa­rea”.