Cu „Ciarli”, la o halbă de bere

– Mălâncrav e un sat de poveste din Transilvania. Și pentru ca totul să fie chiar ca în povești, într-o bună zi, locuitorii din Mălâncrav s-au tre­zit în mijlocul satului cu Prințul Charles de Wales, actualul rege al Marii Britanii, însoțit de câ­teva rude de rang regal. O întâm­pla­re ca un desant de extra­te­reștri –

Seara pe deal

O bătrână apa­să cu nădejde pe coarnele plugului, în timp ce-un co­pil, urcat pe spi­na­rea unui cal roș­covan, dă pinteni ușor și-l strunește din hă­țuri. Pe dealuri, în grădini se for­mea­ză o pictură enormă: oa­­­menii muncesc în tăcere, ascunși sub pălării uriașe de paie, înaintând sisific pas cu pas.

Mălâncravul es­te traversat de un râușor cu ma­luri în­­verzite. De-a lun­gul său, casele să­sești își aliniază fațadele colorate. Pe coasta dealului din spatele lor, gră­dinile lungi se ter­mină în pădure, ca și cum casele toc­mai ar fi coborât de-acolo, lăsând ur­­­­me de melci uri­ași. Pădurea de pini. Apoi, pe cos­tișe, fă­ră nicio ordine, tufe, gră­dini și ierburi cres­cu­te în libertate creează o atmosferă plină de roman­tism.

Cum privești de lângă biserica for­tificată, veche de 500 de ani, satul pare undeva jos. Se aud cosașii ascuțin­du-și cu piatra lama de fier, copiii râd și țipă. Cântă un cocoș. Fluturi, greieri, flori mici, necunos­cute, și-au păstrat toate fru­musețea sălbatică nea­tinsă. Pare că Mălâncravul a fost dintotdeauna așa, că a crescut între dealuri, odată cu pădurile și tufele. Totul este armonios și curat. Cu cât soarele coboară mai jos, în spatele dealurilor, cu atât țigla de pe aco­periș devine mai roșie, iar verdele câm­purilor mai profund.

Oamenii se întorc de la câmp. Un tânăr stă întins în căruța plină cu fân proaspăt cosit. E desculț și mestecă un fir de iarbă. Mă privește curios, dar cum­va de sus, ca și cum m-ar com­pătimi pentru sta­tutul meu de orășean. Un nor auriu de praf se apro­pie dinspre marginea satului, și din el răzbat mugete și tropăit de copi­te. Oamenii stau deja în fața por­ților, pe băncuțe sau pietre încălzite de soare, lo­cu­rile prestabilite ale spectacolului de seară. Și după ce primul val de colb s-a ridi­cat ca o cortină suflată de aerul răco­ros, în fața ochilor apare cireada satului. Vaci bălțate, cu gene lungi și coar­ne răsu­cite, bivolițe cu no­roiul uscat pe coapse, mai negre decât noap­tea ce va veni în câteva ore, tauri care răsuflă greu și repe­de trec prin sat în sunetul clar al tă­lăn­gilor. „Ioi”, spune bătrâ­na care stă pe podeț, lângă mine, „acuma spectacolul du­­rează doar o jumătate de ceas, dar când eram eu tână­ră și satul era plin de sași, când mergeam la bise­rică în port național și dansam în poienița cu fanfară, cireada trecea și în trei ore. Era bo­găție mare atunci, dom­nule, alte timpuri”.

Vizită la castel

„Ăsta este scaunul pe care a stat Prințul”, spune Băiaș Neluțu, admi­nis­tratorul Conacului Apafi, și ia o atitu­dine respectuoasă în fața celebrului obiect de mobilier. Pe terasa care dă spre grădina din spate se află o măsuță cu două scaune. Prințul Charles a stat pe cel din dreapta. La ce s-o fi uitat moște­nitorul coroanei britanice? Grădina are gazonul tuns impecabil, câțiva pomișori au fost plan­tați ca să străjuiască aleile cu pietriș, există chiar și o fântână în mijlocul grădinii. E o fântână de dimensiuni reduse, dar ca pentru orice conac care se respectă, trebuia să fie acolo. Dincolo de gazon începe fânul, care trimite parfumuri misterioase până aici, pe terasă, printre coloanele mari, rotunjite. Opt castani gigantici, așezați în cerc, împlinesc decorul de basm. Conacul e refăcut simplu și riguros. Pereții sunt crem-roz cu alb. Obloa­­nele sunt gri, ici-colo se vede cărămi­da. Îm­prejur sunt pietre de râu sau gresie și pietriș mărunt, în care să se scurgă apa de ploaie și să te poți plimba ușor, după furtună. În față e biserica veche a satului, cu brazi enormi și ziduri de piatră.

„Haideți să vizitați conacul în interior”, îmi spune administratorul, și descuie în­cuietori speciale, ca de vechi castel. „Toate clanțele astea și mânerele au fost făcute special pentru conac, au fost comandate în Anglia și sunt făcute manual, cu nituri, așa cum se făceau pe vremuri.” Pășim în inte­rior. Pe cât de simplă pare clădirea din exterior, pe atât este de elegantă înăuntru, o eleganță ce răzbește din perfec­țiu­nea cu care au fost folosite numai materiale și obiecte vechi. Covoare de 200 de ani, pe care ți-e milă să calci, lăzi de zestre să­sești, pictate senzațional, pro­soape și perdele țesute manual, mobile vechi, restau­rate să arate impecabil. O atmosferă de castel în care îți pare că auzi foșnitul rochiilor de bal și, dacă ești atent, simți chiar și adierea parfumurilor princiare. Niciun detaliu nu este disonant. Toate lucrurile sunt autentice. Cana­pelele și fotoliile au fost aduse din Anglia sunt din pluș roșu și mânerele lor sunt aurite. Ici și colo, pe câte un perete, atârnă o oglindă vene­țiană, sfeș­nicele din cupru au lumânări ce par că toc­mai au fost stinse. „Au lucrat doi arhitecți la acest co­nac. Au făcut totul tra­dițional, și deși nu se observă cu ochiul liber, confortul este al zilelor noastre, de la încălzire în par­doseală, până la boilere uriașe, cu apă caldă, la sub­sol”, îmi spu­ne ghidul meu, și prin lumina găl­buie, dis­cretă, mă duce să văd „un loc special”. Traversăm un li­ving uriaș, apoi des­chide două uși masive din lemn. Mă trezesc în fața unei bi­blioteci regale și am o ezitare îna­inte de a păși. Rafturi înalte de cărți în toate lim­bile pă­mântului, can­de­labre de cris­tal ce lumi­nează pal-gălbui foto­liile de cati­fea, au­rite. Lângă fie­care fotoliu, un picior de lemn roșiatic, sculptat, se ter­mină cu pă­lăria danteluită a unei lămpi care să îți fie parteneră tăcută de lectură. Într-un colț, se află și o masă cu cati­fea, pentru jucă­torii de cărți. „Ăsta este locul preferat al Prințului”, spune Neluțu și mi s-a părut chiar că face o plecă­ciune, arătându-mi un fotoliu retras, lângă un raft înțe­sat cu cărți legate în piele, cotor lângă cotor. Ne retragem fără zgo­mot. Neluțu, cu același gest de ma­jordom, iese cu spa­te­le și închide încet, fără zgomot, ușile bibliotecii.

Maistorașul satului

Întocmai ca la Viscri, de restaurarea Conacului Apafi s-a ocupat Fundația „Emi­nes­cu” de la Sighi­șoara. Regele Charles este membru de onoare al a­cestei fundații și a fost invitat să vadă Mălân­cra­vul când era prinț. I-a plă­cut atât de mult, încât a ră­mas o zi întreagă în sat, cu toată suita sa princiară. În semn de omagiu, a primit formal drept cadou Cona­cul din Mălân­crav, iar ru­dele sale au primit câte o veche casă săsească. Șase case vechi, restaurate, sunt la dispoziția familiei regale a Angliei. Și restul caselor săsești din Mălân­crav sunt la fel de fru­moase, au pe ele încă patina timpului. Oricum, de la trecerea pentru prima oară a prințului prin sat, febra restau­rărilor i-a cuprins pe toți local­nicii. Sașii au început și ei să se întoarcă din Germania și să își recupereze proprie­tă­țile. Mălân­crav, ca și Viscri, au de­venit mo­dele pentru cum ar putea să arate Transil­vania și, privind cele câteva case res­tau­rate, îți poți imagina ușor strălu­cirea ei. Restaurarea însă nu este o treabă ușoară. Am stat de vorbă cu Ernst Lin­zing, cel ce conduce lucră­rile la Mălân­crav. Un băiat tânăr, blond, ai zice lipsit de experiență pentru vârsta sa. Ernst a înțeles însă mai re­pede decât alții ce în­seam­nă păs­trarea identității: „Ve­deți, aceas­ta este casa mea. Deși mă ocup de res­taurări, la mine este beton în curte, și fațada e tencuită cu ci­ment. Nu am avut timp să mă ocup de ea, dar a fost cea mai mare greșeală pe care puteam să o fac. Am scos scara din lemn de stejar și am pus fier, am aruncat piatra de râu și gresia și am pus ciment pe jos, că nici nu poți călca pe el, așa frige în zilele cu soare, și am tencuit fațada, care acum este gri, ca la orice altă casă banală. Nu am știut, eram tânăr și nu am înțe­les moștenirea uimitoare, valoa­rea uriașă a tradi­țiilor satului transilvan. Apoi am mers la cursuri la Sibiu. Când Fundația «Emi­nescu» a decis să restau­reze co­na­cul, am mers aco­lo. Erau experți trimiși de Prințul Charles, din Anglia. Ei ne-au expli­cat și ne-au învățat nu doar cum să res­taurăm, dar de ce să o facem, de ce merită să păstrăm comoara sate­lor noastre. Le-am văzut uimirea și extazul în fața vechilor case și abia atunci am înțeles.”

Așa a ajuns Ernst să lucreze la restaurări. Reface casele săsești, dar respectând întru totul tradiția și vechile rețete. Nu există casă restau­rată de el cu ci­ment. Totul se face cu o pastă din var și nisip, cu multă migală și mul­tă răbdare, pentru că trebuie adăugat strat după strat. Zidul are nevoie de timp să se usuce și să respire. Că­rămizile folosite nu sunt nici ele obișnuite, sunt „că­rămizi țigănești”, mult mai înguste și arse anume. În pereți se bagă lână, ca să izoleze, iar culorile sunt făcute din plante. Ernst și-a făcut o echipă numai din muncitori tineri, toți șco­liți după „mo­de­lul en­glez”. Li s-a dus vestea în satele din împre­jurimi, și sașii întorși la casele lor îi cheamă să le refacă fața­dele, așa cum erau ele pe vremea părinților sau bu­nicilor. „Mai mergem și prin alte sate și restau­răm. Dar eu pun mereu o con­diție: eu aduc trei oa­meni, restul echi­pei să fie din satul respectiv. În felul ăsta, îi învățăm și pe alții să facă. În felul ăsta îi facem să par­ticipe și să înțeleagă valoarea unui lucru făcut de ei înșiși, să înțeleagă efortul și să a­precieze altfel și re­zul­ta­tul, și ceea ce au deja în curțile lor.”

Satul cu prințese

La cârciuma satului comand un „café”. Câțiva țărani sprijiniți de căruțele lor încărcate cu fân sorb din halbele de bere aburite și mă privesc amuzați. Unul dintre clienți – „West Da­niel Friederich mă nu­mesc”, co­boară din căruță și strigă: „Ia să îmi co­mand eu o bere, că azi nu îmi pune nime’ fiola”. Asta e vorba lui preferată, de când a ieșit la pensie. A fost șofer pe autobuz: „Mergeam de la Sibiu la Cluj, și la doi fix trebuia să fiu acolo. Nu râdeți, 40 de ani am fost șofer.” Dacă l-a văzut pe Prinț? „A stat în fața mea, cum mă vezi și cum te văd. Dacă voiam, dădeam și noroc cu el. A venit și cu prin­țe­sele, de au luat case aici, în satul nos­tru. S-a plim­bat, uite-așa, de la un cap la altu’ al satului a mers. Nici Ilies­cu, nici Băsescu nu ne-au vizitat așa ca el. A stat de vorbă cu oamenii, a zis că mai vine. Și era tare bucuros”, spu­ne și ia un gât sănătos de bere, care îi lasă o mustață albă. „Eu sunt un cetățean din satul ăsta”, intervine un țigan în vârstă, cu doi dinți în gură. Are pantalonii legați cu o sforicică, în loc de curea, și cămașa descheiată la piept. „Eu am văzut primul prin­țesele, am stat și de vorbă cu una dintre ele. Avea traducător. Mergea prin sat cu el. Ea vorbea doar en­gleză. Eu i-am zis în germană, da’ fără tradu­cător nu înțele­gea. Doam­ne, da’ ce mâini albe și frumoase avea! Spu­ma laptelui! O feți­șoară albă, ca lăcră­mioa­rele! Ceva de-ți era milă și să atingi. Eu am stat mai la distanță, așa, ori­cât. I-a plăcut mult lui prințu’ în satul nostru și noi i-am zis să vină când poftește. E cam praf la noi, da’ lui i-au plăcut și aerul, și pădurea, tot. E și nor­mal! Satul nostru îi mândru tare!”

Un căruțaș slab și hâ­tru se ridică de pe trep­tele birtului. Își împinge pă­lăria mică și roasă pe frunte, prinde iapa de dârlogi și, în timp ce pleacă, le strigă celorlalți: „No, bine că o venit prințu’ Ciarli să ne spună cât îi de frumos la noi, că altfel nu știam. Da­ta viitoare când mai trece, să-l iau cu mine la coasă. Nii, Corinuță! Hai, Doam­ne-ajută!”. Și mirosul carului cu fân ne în­văluie ca în orice sat de poveste.