MIHAI BOBONETE: „Fac lumea să râdă de 20 de ani”

„Cam totul, în viața fiecăruia dintre noi, are legătură cu obârșia”

– „Românii au talent” este un concurs cu do­uă spectacole la fel de incitante: cel al concu­ren­ţilor, dar şi cel al juriului, care funcţio­nează la cote maxime. Dumneavoastră păreţi a fi şeful sectorului zâm­bete. Să fie în cauză obârşia oltenească, zona românească a bancurilor şi a zefle­melii, aşa cum a întruchipat-o, ge­nial, Amza Pellea?

– Păi, da, cam totul, în viaţa fiecăruia dintre noi, are legătură cu obârşia. Ea ne influenţează într-o măsură extraordinară trăirile, cariera, viaţa în întregul ei. În ca­zul meu, aplicat vorbind, sigur că sorgin­tea oltenească mi-a adus un anumit tip de umor şi o anumită perspectivă asupra vieţii: am trăit să văd spectacolul oltenesc pe viu, un spectacol nu scris, ci experi­men­tat direct, un spectacol despre exis­tenţele cotidiene ale noastre, ale celor de-acolo, din Oltenia, iar asta probabil că m-a ajutat mult să trec peste toate ale vieţii cu zâmbet. Că aşa fac de obicei… Mediul, mai ales acela din perioada de formare, modelează subtil, dar marcat, personalitatea.

– Lumea trăieşte o veritabilă nos­talgie a „rădăcinilor”: tot omul visează să se întoarcă la ţară. Locul copilă­riei dumneavoastră cum arată?

– Bunicii mei locuiau în Craiova, dar părinţii mei au fost nevoiţi să se mute în Giurgeni. Mama a terminat Facultatea de Agronomie şi, pe timpul ăla, Ceauşescu îi repartiza pe cei mai buni ingineri agro­nomi în Bărăgan, în Grânarul Ţării: aşa a ajuns ea şefă de fermă la IAS Giurgeni. Tata, care era la Electroputere Craiova, a ur­mat-o, fireşte. Iar eu am ajuns la Giur­geni prin ’82-’83, da, când aveam trei ani. Acolo am copilărit, acolo am făcut şcoala generală… În vacanţe, mergeam însă la bunici, ca să schimb locul. Ei au fost foarte prezenţi în viaţa mea. Pentru că părinţii munceau foarte mult, de obi­cei la noi mereu era o bunică, venită să-i suplinească: mama pleca de-acasă la 5 dimineaţă şi se mai întorcea acasă la 10 seara, asta dacă nu avea campanie, că, în perioadele de campanie, mai ajungea acasă pe la 1-2 noaptea! Tata era şef de cadre şi, la fel, mai muncea şi pe la siloz, deci cineva trebuia să stea să se îngri­jească de copii: cel mai adesea, rolul ăsta era asumat de bunici. Bunica din partea mamei, bunica Mia, era croitoreasă la bază, dar avea o pasiune enormă pentru citit: îmi povestea ce aflase ea din cărţi, îmi făcea şi recomandări de lectură, ceea ce mi-a deschis şi mie apetitul în direcţia asta. Dragul de citit de la ea l-am căpătat. Pe de altă parte, ea a mai avut o influenţă importantă asupra mea, deși era una indi­rectă: fratele bunicii Mia era unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari din Craiova acelor tim­puri, unul dintre cei mai apreciaţi acordeonişti, şi mă ţin minte cum stăteam acolo, pe Valea Roşie, cu nea Nelu Pascu, ajungând să cunosc bine tagma asta a lăutarilor şi lumea spectacolelor: îi urmă­ream cum se pregăteau când făceau repetiţii… Bunica din partea tatei, mamaie Stela, mi-a dat o lecţie esenţială în ceea ce priveşte sacrificiul pe care un părinte îl face pentru binele copilului său: practic, ea a renunţat la tot ce-avea, ca să vină să-l ajute pe tata, care suferă de spondilită anchilo­poetică, o boală incurabilă, debilitantă, care îţi mă­nâncă articulaţiile şi mai dă şi nişte dureri groaz­nice. Din acest motiv, adesea avea nevoie de sprijin – tata împărţea spitalele pe zile, în funcţie de operaţiile care i se făceau –, iar mama lui a fost me­reu alături de el. Şi alături de noi. A murit acolo, la ţară, la Giurgeni, fiindcă nu-i mai rămă­sese nimic în Craiova… Dar și bunicii mi-au mar­cat, la rândul lor, copilăria. Sigur, în feluri diferite. Tataie, adică tatăl vitreg al tatălui meu, m-a învăţat să merg la pescuit, o pasiune pe care am păstrat-o până azi. Mersul la pescuit e pretextul perfect ca să mă refugiez într-un loc liniştit, unde să nu mă gândesc la nimic, cu orele, şi să mă relaxez: pes­cuitul e marele lux al vieţii mele! Bunicul celălalt, tataie Minu, avea un umor mucalit şi cu mari subtilităţi: aparent, tot timpul dădea „cu mucii-n fasole”, dar, de fapt, ceea ce transmitea în substrat era foarte inteligent sau înţelept. Dar la galeria asta de portrete ale paznicilor copilăriei mele trebuie să mai adaug unul: portretul Didei, sora bunicii mele, din partea tatălui. Dida a fost persoana care a avut grijă de mine multă vreme – până în 1986, când a murit – şi căreia îi datorez mult. Dida a avut o poveste de viaţă impresionantă: ea a fost „fată mare”, cum se spunea pe vremuri despre femeile necăsătorite, în schimb, a crescut vreo 4 sau 5 copii din generaţii diferite. De la Dida am primit foarte mult și sub formă de învăţături, dar, cel mai important, am primit prima formă de afecţiune maternă. Aşa că în amintirile mele este una dintre cele mai luminoase figuri. Aşadar, iată-mă, sunt produsul multor influenţe…

„Mie unuia îmi place să văd lumea cu ochi buni”

– Revenind la ideea de umor: cre­deţi că băşcălia, luatul în râs, sunt şi mijloace de apărare faţă de urâţenia şi agresivitatea lumii de azi?

– Acum vreo douăzeci de ani, când am început să fac stand-up comedy, am citit într-o carte care mi-a picat în mână – nu-i mai ştiu titlul – că noi, oamenii, putem să ne provocăm unii altora multe reacţii, dar că a-l face pe un om să râdă e unul dintre cele mai complexe lucruri, pentru că, în momentul în care râde, tu îl faci să uite de tot ce i se întâmplă şi de tot ce-l înconjoară. Râsul e foarte greu de provocat: fiindcă toţi trăim şi simţim diferit, iar a găsi numitorul comun, ca să işti râsul oricând, e foarte dificil, dar şi foarte fain, când reuşeşti. Şi aşa este – am constatat-o din expe­rienţa mea de două decenii. Râsul face bine: eu chiar cred că ne ajută să trecem mai uşor peste răutatea cu care te în­tâlneşti peste zi… Dar, vedeţi, dumnea­voastră aţi adus în discuţie perspectiva conform căreia comportamentul lumii de azi ur­mea­ză o curbă descendentă, însă eu, personal, nu văd lucrurile din unghiul ăsta. Nu consider că lu­mea se înrăieşte de la o zi la alta, din contră, pri­vind în urmă, în istorie, noi, oamenii, am fost mult mai răi. Şi cei mai răi am fost când l-am răstignit pe Hristos! Şi mai departe: ăle războaie şi ăle in­chiziţii… Ce se întâmplă azi e parfum. Inclusiv „hate-ăreala” din mediul on-line: aia nu e răutate, aia e prostie. Sigur, repet, e o chestiune de pers­pec­tivă, dar mie unuia îmi place să văd lumea cu ochi buni. Şi nu pot să spun c-am avut de pierdut situându-mă pe poziţia asta.

„Faptul că oamenii mă apreciază atât de mult mă măgulește și mă bucură”

– Sunteți un mare maestru al spectacolelor de stand-up, cu care plecați în turnee prin țară şi aveţi un succes extraordinar. Cum vă explicaţi că, deşi au la dispoziţie oferta infinită a internet-ului, românii preferă, totuşi, umorul „pe viu”?

– Cred că e ca la fotbal: fotbal frumos se joacă pe multe stadioane, doar că sunt unele stadioane care sunt pline nu doar cu fanii echipei „locale”, ci şi cu cei ai altor echipe. Gândiţi-vă: sunt oameni care merg pe Santiago Bernabéu ca să vadă echipa Real Madrid, chiar dacă nu sunt fanii Real Madrid-ului. Însă Real Madrid-ul e o echipă renu­mită, care joacă un fotbal frumos. Ori sunt oame­nii care merg la meciurile Paris Saint-Germain, ca să-l vadă evoluând pe teren pe Messi. Aşa e şi la stand-up. Oamenii vin să te vadă, fiindcă te plac. Şi vi-o spun judecând din perspectiva celor două­zeci de ani de experienţă. Că eu am fost omul care a făcut primul spectacol de stand-up comedy din România: pe 12 decembrie 2003, la Café DeKO. Chiar îmi doresc să marchez aniversarea asta: pre­gă­tesc un spectacol, dar despre asta nu vreau să vorbesc acum mai mult… Revenind însă: faptul că oamenii mă apreciază atât de mult mă mă­guleşte și mă bucură, deși într-un fel e normal. Nu vreau să par arogant, dar, totuşi, fac treaba asta de douăzeci de ani şi n-am avut nici măcar un singur spectacol care să nu-mi fi ieşit, n-am făcut nicio gafă pe scenă, nu am provocat nimănui vreo dure­re sau vreo stare proastă. De douăzeci de ani fac lu­mea să râdă. Şi, făcând de douăzeci de ani treaba asta, doar vechimea asta în muncă îmi conferă mai multă experienţă şi încredere decât altora. După care vorbim de stiluri de stand-up comedy, de inteligenţa materialelor, de simplitatea lor, dacă vreţi. Şi-aici publicul se împarte: din fericire, avem un public de stand-up care a fost cultivat de la an la an şi care a devenit din ce în ce mai nu­me­ros, el împărţindu-se acum în funcţie de prefe­rinţele fiecărui om în parte.

– Aţi fost „descălecătorul” în materie de stand-up…                         

– Cam aşa. După acel prim spectacol, de la Café DeKO, pe care l-am făcut profitând de încre­derea pe care Dan Chişu mi-a acordat-o atunci (şi de care mă bucur în continuare şi azi), tot eu am dus spectacolul de stand-up comedy din cluburi în case de cultură, apoi am făcut primul spectacol de stand-up la Sala Palatului. Anul trecut, am ajuns cu un spectacol de stand-up şi la Apollo Theatre, din Londra, şi… la mai mare. (râde)

– Să revenim la „Românii au talent”: cum se explică atmos­fera aşa de firească şi de cordia­lă dintre cei patru membri ai juriului? Faptul că nu „vă daţi în stambă”, ca să păreţi simpa­tici, e ceva repetat dinainte?

– În niciun caz, nimic din dis­cuţiile dintre juraţi nu e repetat, nimic nu e regizat. Nici n-ar fi po­sibil. Atmosfera firească şi cor­dială vine din pura armo­nizare a personalităţilor noastre: ne înţe­legem foarte bine, am lucrat de-a lun­gul timpului împre­ună, ne ştim de-aproa­pe o viaţă… Deci de-as­ta ies lucrurile aşa cum ies.

– Simpatia unei mari categorii de pu­blic v-aţi câşti­gat-o şi datorită ro­lului din „Las Fier­binţi”, serialul de ma­re succes de la Pro TV. Personajul dumneavoastră e atât de savuros, în­cât aţi ajuns să fiţi identificat cu el. Ceea ce e flatant, dar, pe de altă parte, nu re­prezintă oare o pie­dică pentru alte ro­luri, inclusiv din ci­ne­matografie?

– Habar n-am! Niciodată nu m-au interesat alte roluri şi nici acum nu sunt interesat să fac filme sau teatru, aşa că nici nu mi-am pus problema asta.

– Domnule Bo­bo­nete, e momentul să vă întreb ce părți ale vieții dum­nea­voastră vă nasc zâm­­be­tul molipsitor de pe obraz?

– A, aici e sim­plu: copiii mă fac să zâmbesc, viaţa mea mă face să zâmbesc, lumea în care trăim mă face să zâm­besc… Aşa cum spu­neam şi mai de­vreme: pot să mă gândesc că lumea e din ce în ce mai rea, dar pot să mă şi distrez, să mă amuz când văd că lu­mea e şi prostuţă câteodată. Sunt situaţii şi situaţii, dar eu aleg să le văd preponderent pe cele pozitive. Îmi place mai mult aşa…

– Totuşi, unele „întâmplări” ale lumii, pre­cum războiul, criza economică sau sărăcia, nu vă îngheaţă, uneori, zâmbetul?

– Pe de o parte, trebuie să recunosc faptul că volumul de muncă, destul de mare, şi puţinul timp liber, în care îmi place foarte mult să stau cu ai mei, cu familia, asta îmi ocupă, practic, toată existenţa, aşa că nu urmăresc nici viaţa politică, nici cea economică, deci nu îmi pot permite să-mi dau cu părerea în legătură cu situaţia geo-politică sau economică în care ne aflăm. Pe de altă parte, bineînţeles că evenimentele tragice, precum războaiele (că, din păcate, războiul din Ucraina nu e singurul ce se poartă în acest moment), suferinţa oamenilor, în general, indiferent de ce e provocată, mă afectează. Empatizez cu suferinţa oamenilor. Nu sunt lipsit de empatie. În fond, sunt o persoană care lucrează cu emoţii, deci nici eu nu trec uşor peste anumite lucruri grave. Nu de puţine ori am avut un gol în stomac, când am văzut sau am auzit de o tragedie… Îmi amintesc, de pildă, când a fost „momentul Colectiv”. Avusesem spectacol la DeKO şi am plecat spre casă, iar pe bulevardul Magheru, în drum spre Piaţa Romană, am văzut foarte multe Salvări, care treceau pe lângă mine, spre Unirii. Mi-am dat seama că se întâmplase ceva foarte grav şi m-a cuprins o teamă teribilă, iar când am ajuns acasă am mai rămas pe-afară, în curte, încă vreo douăzeci de minute: pur şi sim­plu, îmi era groază să intru, să aprind televizorul şi să văd ce se întâmpla. Până la urmă, când mi-am luat inima-n dinţi şi-am intrat, am văzut-o pe Cătălina, soţia mea, în stare de şoc şi temerile mi-au fost confirmate. Când am aflat şi detaliile, mi s-a părut ceva horror, am fost extrem de afec­tat…

Foto: PRO TV, GINA BULIGA, ARHIVA PERSONALĂ