LICURICII

Sunt pe planeta noastră atâtea feluri de insecte care mai de care mai interesante. Unele frumoase, cum sunt de exem­plu fluturii, altele inteligente și extrem de bine organizate, cum ar fi furnicile și albinele. În nop­țile calde de început de iulie, își face însă simțită pre­zența o specie aparte de insecte care te surprinde, te atrage și te face curios să-i afli secretele. Este vor­ba de licurici.    N-ai cum să nu-i ob­servi pen­tru că nu te lasă ei, îți apar de nicăieri. Trebuie să fie foarte întuneric, așa cum se spune uneori: „o noap­te ca smoala”. Nu trebuie decât să ieși în grădina de flori sau în ori­ce zonă cu ver­deață. Dacă se-ntâmplă ca ei să trăiască acolo, adică să nu se fi folosit vreun insecticid pen­tru țânțari sau căpușe, care să-i fi nimicit și pe ei, te îm­pre­soară cu luminițele lor. Niște felinare mici, niște steluțe scân­teietoare, care umblă printre plante. E gro­zav! O feerie și o poezie. Copiii sunt fascinați de ei. Aleargă încoace și-ncolo să-i prindă, însă e foarte greu, pentru că luminițele lor se aprind și se sting în fracțiuni de secundă. Acum e aici, în­cerci să pui mâna pe el și… nimic. Te trezești că-ți apare din nou mai departe, mai faci un pas și până să-l prinzi, se stinge iar. Uneori îți trece pe lângă mâ­nă și-ți a­pa­re în spate. Te învârți, te apleci, în­tinzi mâinile prin aer, fără niciun suc­ces.

Într-o zi din vara anu­lui trecut, am invitat-o la ța­ră pe prie­te­na mea, cu ne­po­țica ei de cinci ani. Spe­­cial am adus-o ca să-i arăt licu­ricii. Am luat două site de cernut făina, cu ochiuri mici, și le-am pus într-un fel în care una să servească de capac pen­tru cealaltă, construind o cap­cană. Cu chiu cu vai, am prins vreo câțiva licurici pe ca­re i-am pus în „colivia” de sită. Trebuia să-i vadă fetița mai de-aproape și să se bucure de ace­le minunății. I-a studiat mai ce­va decât un om de știință. Ab­domenul lor era ca un dia­mant care sclipea. Era efectul stării în care se aflau în acea pe­rioa­dă. Se împerecheau, și în acest mod își arătau disponi­bi­litatea de a se cupla cu parte­ne­rele lor. După ce dragostea se termina, li se stingea și focul din ab­do­men. Cu mare greu­tate, fetița a consimțit să le dea drumul li­curicilor. Îi voia acasă, undeva lângă patul ei, ca să-i pri­vească toată noaptea. Era prima mi­nune REALĂ din viața ei. Vă­zându-i bucuria, m-am gândit cât de firească e ea în natură, și cât de mult ne-am îndepărtat de ea. Un licurici văzut pe in­ternet n-o să semene niciodată cu unul din iarbă. Iată de ce, în finalul acestei mici întâmplări, vă recomand cu multă căldură să vă duceți în natură noaptea, când e „în­tu­neric ca smoala”, și să ob­ser­vați cât de minunați sunt licu­­ricii adevărați, amețiți de dansul lor nupțial. Rătăciți prin­tre flori, poartă cu ei focul dra­gos­tei. Merită să ne imagi­năm că suntem pentru puțin timp copii, atât cât să dorim să vedem dan­sul efemer al in­sec­telor care fac ca în iarbă să ardă tot atâtea stele câte ard și pe cer.

EUGENIA N. – Călărași