Unde au fugit copiii din cărțile cu povești?

– Afișul idilic de 1 IUNIE, Ziua internațională a copilului, cu prunci bu­călați care țin în brațe un iepuraș, nu se mai potrivește cu rea­li­ta­tea. Co­pilul standard al zilei de azi ține în mâini o ta­bletă. Odată cu avansul tehnologiei, pruncii au cam dispărut de pe străzi și din curtea bunicilor. De mici, sunt ținuți mai degrabă prin case, iar tim­pul lor liber a început să fie ges­tionat de părinți. Cum arată azi li­ber­tatea unui copil? Se mai po­tri­vește copilăria cu para­disul descris în cărțile de povești? În pa­ginile care urmează vă pro­punem o scurtă trecere în revistă a situației –

Cu telefonul în cărucior

Un studiu Bitdefender, publicat în 2017, arăta că, la doar cinci ani, copiii ajunseseră să-și pe­trea­că în medie cel puțin trei ore pe calculator, zilnic, iar în adolescență, stăteau și câte cinci ore cu ochii pironiți în telefon sau ta­ble­tă. Iar asta se întâmpla în epo­ca pre-Covid. După de­butul pandemiei, situa­ția s-a înrăutățit. Nici măcar părinții care în­cercaseră până atunci să le asigure celor mici o viață cât mai echilibrată, departe de tehnologie, nu au mai avut ce să facă. Și au capitulat. Se spune că du­rează cam o lună pentru ca un obicei să ne intre în sân­ge. Pandemia a durat ani, iar situația a devenit mult mai gravă decât era înainte. As­tăzi, cei mai mulți dintre părinți se resemnează. Deși pare incredibil, unii nici mă­car nu realizează cât de mult rău le face copiilor calculatorul: „Lasă-l să stea la ecran, că altfel ris­că să fie marginalizat. Astea sunt vremurile, tre­buie să ți­nem pasul cu ele!”. E adevă­rat. Copiii mai trebuie să stea și pe ecran. Dar cu mă­sură. Și într-un mod atent controlat. Unii dintre părinții care au realizat, de pildă, că TikTok, aplicația care face de câțiva ani încoace furori printre copii, nu aduce nimic constructiv în viața lor, ba mai mult, le setează creierul, astfel încât devin incapabili să se mai concentreze mai mult de câteva minute pe un sin­gur subiect, au tăiat în carne vie, elimi­nând-o com­plet din telefoanele lor. Dar cei mai mulți n-au făcut-o. La fel cum cei mai mulți au atât de multă nevoie de puțin timp liber la finalul pro­gramului obositor de muncă, încât sunt bucuroși că pruncii lor au la în­demână tableta, cel mai bun substitut de părinți. Ima­ginea clasică a sfârșitului de săptămână mo­dern petrecut în familie este aceasta: mama și tata stau la Netflix, în timp ce copilul se joacă de zor la calculator. Astfel, în casă e pace și toată lumea e mulțumită. Dar este bine pentru copil? Cu sigu­ranță, nu. Copiii care-și pe­trec majoritatea timpu­lui liber pe diferite dispo­zitive nu duc o viață ar­mo­nioasă. Nu fac suficientă mișcare. Nu socia­li­zează decât într-o manieră de­na­turată. Adică, de­via­tă de la modul natural de-a socializa – personal, în direct. Ei nu în­vață să deslușească mimica și limbajul corporal al celuilalt. Devin mult mai pu­țin empatici, mai puțin veseli, mai fără vlagă. Bu­jorii din obrăjori și stră­lucirea din ochi sunt înlo­cuite de o pa­loare bolnăvicioasă și de priviri goale. Se coco­șează și acuză dureri mari de spate. Le vine greu să comunice, să se manifeste în lume. Mulți ajung să sufere de anxietate socială. E lim­pede că ecra­nele le fac rău. O știe toată lumea și o con­firmă și știința. Dar autoritățile și părin­ții con­tinuă să doarmă, invo­când fel de fel de motive și min­țindu-se singuri că nu-i așa grav. Însă, din fe­ricire, există și ex­cepții. Părinți care înoată te­me­rari împotriva curentului și ca­ută soluții alter­na­tive.

Mersul în parc – cât și cum?

Una dintre cele mai la în­demână soluții la care apelează părinții copiilor cu vârste mai mici e să-i ducă în parc. E o soluție perfectă, mai ales pentru cei care stau la bloc. Copilul ia astfel aer, face mișcare, se dis­trează și interacționează cu cei­lalți pitici. Dacă părinții frecventează consecvent par­cul, copiii pot ajunge să se împrietenească mai bine. Astfel, chiar dacă nu mai umblă liberi pe străzi, tot vor avea niște prieteni, alții decât cei de la școală. Cei mici au în parc șansa să intre în grupuri pestrițe, cu copii din familii mai mult sau mai puțin răsărite, cu temperamente și maniere complet diferite. Astfel, copilul înțelege tot felul de lucruri pe care nu le poate învăța din altă parte. De pildă, de la școală, unde elevii rămân de regulă, cel puțin în primii ani, doar alături de cei care sunt din aceeași clasă sau măcar de-o vârstă cu ei. În găștile for­mate în parc, se creează ierarhii inte­resante și diferite. Uneori în baza vârstei, alteori strict în baza personalității cuiva care să zicem că, deși e mai mic, ajunge să fie recunoscut ca lider al grupului. În parc, copiii se pot zbengui, se pot cățăra în copaci, îmbunătățindu-și reflexele și devenind mai agili, se pot certa și îm­păca, învățând cam care sunt limitele la care trebuie să se oprească pentru a nu-i su­păra pe ceilalți și cum se face un com­promis. Dar nu toți copiii au șansa să în­vețe aceste lucruri în parc. Uneori, par­cul nu e potrivit pentru asta. E prea mic, nu prea vine nimeni etc. Alteori, e însă vina părinților. Pentru că există unele condiții pen­tru ca cei mici să poată profita cu adevărat de experiența în parc. Una dintre ele este să fie duși acolo cât mai des. Mulți își plimbă câinele cel puțin câte o jumătate de oră pe zi. Cu copilul tre­buie să avem și mai multă răbdare și consecvență, când îl ducem în parc. O a doua condiție e ca cel mic să nu fie co­coloșit. Crizele de personalitate, atât de frec­vente la copiii mici, de doi-patru ani, trebuie în­tâmpinate cu fermitate. Dacă cedăm la șantajul emoțional, el nu se va opri niciodată. O a treia con­diție e curajul de a-i lăsa să interacționeze li­ber cu ceilalți. Veghem de pe margine, mereu atenți și mereu disponibili, dar fără să intervenim, decât când e strict necesar. Ideal e ca, dacă apar certuri între copii, să și le regleze singuri, pentru că altfel nu învață nimic din această experiență, decât că „te spun lui mama” și se rezolvă. Iar dacă odrasla se împiedică, se julește, nu-i nicio dramă și nici nu trebuie să tratăm lucrurile ca atare. Pen­tru că dacă o facem noi, o va face și el. Iar o a patra condiție ține de propria noastră motivație. Dacă mergem în parc nu pentru copil, ci pentru a so­cializa noi înșine și a ne adânci în discuții cu alte mămici, în vreme ce poate copilul e mort de sete, iar noi sun­tem prea adâncite în discuție ca măcar să obser­văm, atunci poate mai bine rămânem aca­să. Igno­rându-l când suntem într-un mediu străin îl afec­tăm mult mai tare. Și tocmai aceasta poate fi cea mai mare capcană a ieșitului în parc cu copilul: să folosim parcul pentru noi, nu pentru el.

Supraveghere, dar nu sufocare

Dacă unii părinți mai că-și ignoră întru totul copiii, alții le dedică în schimb enorm de mult timp și atenție. Sunt părinți care încearcă pe cât po­sibil să își petreacă alături de odraslele lor fie­care minuțel când nu sunt la serviciu. Vin acasă și pregătesc o masă frumoasă în familie. Își întrea­bă copiii ce au făcut la grădiniță sau la școală. Îi in­teresează orice aspect, orice detaliu. După masă, se joacă cu ei. Sau mama calcă, în timp ce copilul modelează singur o plastelină. Dar stau împreună, nu în camere separate. Iar copilul nu e lăsat la te­le­vizor sau cu vreo tabletă în mână. Apoi urmează poa­te o lecție. Făcută tot împreună. Seara, părin­tele îi citește copilului o poveste. Familia are, de ase­menea, parte de multe ieșiri. În parcuri tema­tice, la zoo, în excurii. Dar familia rămâne mereu îm­preună. Chiar și la petrecerile la care sunt invi­tați, copiii sunt mereu însoțiți de părinți. Ba mai mult, părinții sunt atât de legați de copii, încât parcă nici nu le-ar da drumul la grădiniță. Ba, unii, nici la școală nu-și lasă copiii, preferând să-i educe ei înșiși, fără a lua în calcul că îi lipsesc de obiș­nuința atât de importantă cu ceilalți, cu mediul so­cial. Părinții se gândesc – și aici au dreptate – că anii aceștia trec repede. Și vor să profite la ma­xi­mum de ei. În general, atunci când e păstrată justa măsură, copiii nu au decât de câștigat de pe urma timpului și atenției pe care le primesc din partea părinților. Au parte de nenumărate mo­mente de calitate petrecute alături de familie. Văd și învață o grămadă de lucruri interesante, de neui­tat. Au un vocabular mai bogat. Înfloresc, își ating adevăratul potențial și devin fenomenal de echili­brați. Dar când părinții merg prea departe și nu-i lasă copi­lului suficient spațiu, cât să se dez­vol­te ca o enti­tate aparte, acesta riscă să aibă pro­bleme. Devine, de exemplu, bolnăvicios de depen­dent de părinți. Sau se sălbăticește din punct de vedere social, nesim­țindu-se în largul său cu alți copii sau cu persoane din afara familiei. Părinții care cad în această cap­cană o fac de regulă neintenționat. Iar atunci când con­știentizează că au mers prea depar­te, se repliază ra­pid. Dar există și excepții. Pă­rinți care țin copilul prea aproape de ei din pur egoism, pentru a-și satisface propriile or­golii (cum ar fi acela de a se putea lăuda altora cu modul neobiș­nuit în care îl edu­că), care rămân orbi sau indiferenți la urmările nega­tive pe care asta le poate avea asu­pra copilului. Însă, din fericire, ase­menea cazuri sunt rare.

Puțină plictiseală nu strică

Există părinți care abia au timp să răsufle. De fapt, probabil că așa se întâmpă cu cei mai mulți dintre ei. Iar cei care conștientizează că cel mic n-ar trebui să stea în afara școlii doar pe telefon sau la cal­culator, dar că nici nu le pot oferi ei înșiși toată atenția, apelează la o altă soluție. Făcând, în general, eforturi financiare uriașe, ei își dau copiii la tot felul de cursuri: desen, actorie, karate, balet, informatică… posibilitățile sunt, practic, ne­limi­tate. La aceste ore se adaugă, de re­gulă, și medita­țiile, pentru a se descurca mai bine la școală: ici o pregătire la mate, colo un pic de română. Eventual, și un pic de engleză, că-i prinde tare bine în viață. Copiii care cresc în asemenea familii ajung foarte bine educați, mai ales dacă și profesorii selectați de părinți sunt la înălțimea misiunii. Dar, între teme, meditații și fel de fel de cursuri suplimentare, nu prea mai au, de fapt, niciun timp liber. Există copii cărora acest tip de viață le priește. Le place. Altora, nu. Dar indife­rent de situație, trecând peste nevoia de socia­lizare, peste factorul joacă și relaxare, să nu uităm că și plictiseala e bună. Și statul degeaba. Pentru că ne ajută să ne cunoaștem mai bine și să ne dez­voltăm imaginația. Părinții care le transformă co­piilor timpul liber într-o formă alternativă de educație sunt, uneori, mânați de propriile ambiții, care se răsfrâng negativ asupra copilului. Însă la fel de negativ se poate răsfrânge eliminarea com­pletă a timpului liber, chiar și atunci când moti­vația e bună. Copiii unor astfel de părinți vor fi ad­mirați pentru cunoștințele, aptitudinile și reali­zările lor. Dar mulți dintre ei nu vor apuca să se cunoască. Pentru că n-au timp. N-au timp nici să-i cunoască pe alții. Să stea la taclale. Să facă prostii. Să fie copii. Unii își pierd, din acest motiv, echilibrul. Și nu devin adulți fericiți, împliniți, ori­cât succes ar avea în carieră, ci oa­meni depresivi și nefe­riciți. De aceea, e bine ca părinții să păstreze justa măsură când e vorba de „acti­vități”. Și să nu uite să le lase co­pii­lor și niște timp liber, în adevă­ratul sens al cu­vântului.

Dozatorul de libertate

O soluție la care apelează unii părinți pentru a gestiona timpul liber al copiilor – mai ales al acelor ceva mai mari – e să se amestece cât mai puțin. Să-i lase în pace. Nu ca să scape de ei, ci ca să descopere sin­guri ce îi interesează cu ade­vărat. Acești părinți oferă o liber­tate con­diționată și atent monito­rizată. Prima condiție e în general: „Fără ecrane!”. Drept care, copilul e liber, de exem­plu, să cutreiere străzile. Să meargă la un prieten în vizită sau să cheme pe cineva acasă la el. Copilul își poate dori foarte mult să facă un sport: va fi lăsat să o ceară el însuși și, pentru a ob­ține ce vrea, va trebui să promită seriozitate. Co­pilul s-ar putea îndră­gosti: va fi liber să-și tră­iască iubirea. Dar tot așa, cu anumite condiții („La ora cu­tare te întorci aca­să!”). Copilul va fi li­ber să participe la petreceri, să plece cu doi prieteni cu tre­nul, să meargă la vreun concert. Pă­rin­ții care lasă însă frâul prea liber riscă să cadă într-o capcană: copilul o poate lua razna. Cu drogurile, cu absențele, cu anturajul dubios și așa mai de­parte. Pentru a nu se lovi de astfel de probleme, li­bertatea trebuie însoțită și de o foarte bună co­mu­nicare: copilul trebuie astfel crescut, încât să știe că are în părinte un sprijin, un aliat de nădejde. În aceste condiții, părintele va fi la curent cu ce se întâmplă în orice moment și va fi mai puțin pro­babil ca lucrurile să degenereze. În plus, părin­ții trebuie să observe orice dezechi­libru care apare, de exemplu, la școală, și să ia pe dată contra­mă­suri, tăindu-i din aripile libertății până când revine pe calea cea bună.