Când eram copii, toate vacanțele le petreceam la țară, la bunici. Curtea e vie, plină de animație: cloști cu pui, curcani mărgelați și încrezuți, bibilici pestrițe… Primăvara, bunica punea cloști pe ouă, și nu după mult timp, ieșeau din găoace puișori aurii, negri sau pestriți, cu gâtișoarele cochet decoltate, moțați sau cu piciorușele în cizmulițe de puf. Într-o zi, o cloșcă, pe care o botezaserăm Pufa, a intrat în bucătărie, căutându-și puii. Bunica a primit-o ca pe un musafir de gală, dându-i câteva boabe de porumb și încredințându-i puișorii. Mulțumită, Pufa a plecat în ogradă, cu „copiii” după ea. Dar, surpriză! Între ouăle puse la clocit, din întâmplare s-a strecurat și unul de rață, din care a ieșit un bobocel galben și pufos ca păpădia, cu ochișorii negri ca două mărgeluțe. Pufa nu-l respingea, dar nici nu-i arăta dragoste, pentru că intrusul, din instinctul moștenit al navigației, se oprea de câte ori găsea o baltă ori un ochi de baltă, scotocind în ea, ca și cum ar fi căutat acolo o comoară. Bobocelul era drăgălaș, negrăit de dulce, mai ales când alerga disperat după frații lui vitregi, lipa, lipa, cu lopățelele piciorușelor, cât mai repede, țipând cât îl ținea gurița, cât putea de tare, mac, mac! Rar se întâmpla să ajungă și el la masă la timp, sau la plimbare cu frații lui. Am început să-l îndrăgim din ce în ce mai mult și el venea imediat când îl strigam Liti, Liti, Liti, vino să păpăm. Așa ne-a venit ideea să-l botezăm Litișor. Eu și surorile mele nu ne mai despărțeam de el și nici el de noi. Într-o zi, am observat că Litișor are un ochi închis, astupat de noroi. L-am luat, l-am șters cu vată înmuiată în apă și ochișorul s-a deschis. A apărut din nou mărgica neagră. De atunci, Litișor se ținea după noi ca un cățeluș credincios. Litișor creștea ca un Făt-Frumos, îi creșteau penele și era din ce în ce mai alb. Dimineața, lua și el micul dejun cu noi, dar mai întâi îl spălam pe cioc și pe piciorușe și-l așezam în mijlocul mesei. El nu aștepta invitație și gusta din toate ceștile de cafea cu lapte. La ora prânzului, îi făceam din nou toaleta, dar el, necunoscând bunele maniere, voia să intre cu totul în farfuria cu supă, ca în baltă. Nu făcea mofturi, îi plăceau și supa cu găluște, și salata de roșii, pâine, cozonac, câte puțin din toate. Ne era așa de drag, îl consideram frățiorul nostru mic și cuminte. După masă, mama ne închidea într-o cameră camuflată, să nu facem insolație. Litișor nu putea să lipsească dintre noi. O surioară mai mică avea pe picior o aluniță maronie și el, de câte ori o vedea, o ciupea, crezând că e un gândăcel. Cu timpul, stând în camera întunecoasă, noi adormeam, iar Litișor, speriat de întuneric și crezându-se părăsit, se urca pe pieptul nostru și striga cu disperare, deschizându-și larg pliscușorul: mac, mac, mac. Atunci îl luam în brațe și-l mângâiam, iar el se răsfăța și se cuibărea ori sub brațul, ori sub bărbia noastră, unde, simțindu-se ocrotit și în siguranță, adormea. Deși nu puteam să vorbim cu el, îi simțeam căldura trupușorului și inimioara care bătea și pentru noi.
A venit însă toamna, și părinții noștri ne-au luat la oraș, ca să ne pregătească pentru școală. Ne-am întristat, și cu lacrimi în ochi, ne-am luat rămas bun de la Litișor, frățiorul nostru drag. Îl sărutam și nu ne venea să ne despărțim; mergeam 2-3 pași și ne întorceam să-l mai mângâiem o dată. Am rugat-o pe bunica să aibă grijă de el, să-l iubească și să-l mângâie în locul nostru. Apoi, timpul a trecut și au venit sărbătorile tradiționalului Crăciun. Bunicii au venit încărcați de la țară cu tot felul de bunătăți. Imediat după îmbrățișări i-am pus bunicii cea mai arzătoare întrebare: „Ce face Litișor? Spune odată, mam-mare, ce face frățiorul nostru?” Blândă ca totdeauna și mângâindu-ne pe cap, bunica a zis: „L-am mâncat. Toată ziua era în urma mea și era să-l calc și să-l strivesc cu ușa. L-am tăiat când a fost bunicul vostru bolnav”. Am rămas înlemnite și fără glas. „Spui adevărul, bunică, l-ai mâncat pe Litișor? Cum ai putut, mam-mare, să-l tai și să-l mănânci pe frățiorul nostru?” Apoi am început să plângem cu deznădejde. Plângeam amarnic, cu suspine și sughițuri. „De ce l-ai tăiat? Mare păcat ai făcut, mam-mare”. Bunica, cu blândețea ei, ca să ne liniștească, să ne mângâie ne-a zis: „Lasă, maică, la vară, creștem altul tot așa de frumos și tot așa de drăgăstos. Nu mai plângeți.” Nimic nu ne putea consola. Am plecat supărate în camera noastră și ne-am luat câte o carte. Citeam, dar printre rânduri apărea Litișor, care parcă ne șoptea cu glasul lui de neuitat: „Sunt pe lângă voi, surioarelor, nu mai plângeți!”.
VIRGINIA D. – București
