Litișor

Când eram copii, toate vacanțele le pe­treceam la țară, la bunici. Curtea e vie, pli­nă de animație: cloști cu pui, curcani mărgelați și încrezuți, bibilici pestrițe… Pri­măvara, bunica punea cloști pe ouă, și nu du­pă mult timp, ieșeau din găoace puișori au­rii, ne­gri sau pes­triți, cu gâ­ti­șoarele cochet de­coltate, mo­țați sau cu pi­cio­ru­șele în cizmulițe de puf. Într-o zi, o cloșcă, pe care o botezaserăm Pufa, a intrat în bucătărie, că­utân­du-și puii. Bunica a primit-o ca pe un mu­safir de gală, dându-i câteva boa­be de porumb și în­cre­dințându-i puișorii. Mul­țu­mită, Pufa a plecat în ogra­dă, cu „copiii” după ea. Dar, surpriză! În­­tre ouă­­le puse la clo­cit, din întâmplare s-a stre­cu­rat și unul de rață, din care a ieșit un bobocel galben și pu­fos ca păpădia, cu ochișorii negri ca două măr­ge­luțe. Pufa nu-l res­pingea, dar nici nu-i arăta dra­goste, pentru că in­trusul, din instinctul moștenit al navigației, se oprea de câte ori găsea o baltă ori un ochi de baltă, scotocind în ea, ca și cum ar fi căutat acolo o co­moară. Bobocelul era dră­gă­laș, ne­grăit de dulce, mai ales când alerga disperat după frații lui vitregi, lipa, lipa, cu lopățelele pi­cio­­ru­șe­lor, cât mai repe­de, țipând cât îl ținea gurița, cât pu­tea de tare, mac, mac! Rar se în­tâm­pla să ajungă și el la masă la timp, sau la plimbare cu fra­­ții lui. Am în­ce­put să-l îndrăgim din ce în ce mai mult și el venea ime­diat când îl strigam Liti, Liti, Liti, vino să păpăm. Așa ne-a venit ideea să-l bo­tezăm Li­tișor. Eu și surorile mele nu ne mai despărțeam de el și nici el de noi. Într-o zi, am ob­ser­vat că Litișor are un ochi închis, astupat de noroi. L-am luat, l-am șters cu va­tă înmuiată în apă și ochi­șorul s-a deschis. A apărut din nou mărgica neagră. De atunci, Litișor se ținea după noi ca un cățeluș cre­din­cios. Litișor creștea ca un Făt-Frumos, îi creș­teau penele și era din ce în ce mai alb. Dimi­neața, lua și el micul de­jun cu noi, dar mai întâi îl spălam pe cioc și pe pi­cio­rușe și-l așezam în mij­locul me­sei. El nu aștepta in­vitație și gusta din toate ceștile de cafea cu lapte. La ora prânzului, îi făceam din nou toaleta, dar el, ne­cu­noscând bunele maniere, voia să intre cu totul în far­furia cu supă, ca în baltă. Nu făcea mofturi, îi plăceau și supa cu găluște, și sa­lata de roșii, pâine, cozonac, câte puțin din toate. Ne era așa de drag, îl consi­deram fră­țio­rul nostru mic și cuminte. După masă, mama ne în­chidea în­tr-o ca­me­ră ca­muflată, să nu facem in­so­lație. Li­tișor nu pu­tea să lipsească dintre noi. O surioară mai mică avea pe picior o alu­niță maronie și el, de câte ori o vedea, o ciupea, cre­zând că e un gân­dăcel. Cu timpul, stând în ca­mera întunecoasă, noi adormeam, iar Li­tișor, spe­riat de întuneric și cre­zân­du-se părăsit, se urca pe piep­tul nostru și striga cu disperare, des­chi­zându-și larg pliscu­șo­rul: mac, mac, mac. Atunci îl luam în bra­­țe și-l mân­gâiam, iar el se răs­fă­ța și se cuibărea ori sub brațul, ori sub băr­bia noastră, unde, simțindu-se ocrotit și în siguranță, adormea. Deși nu puteam să vorbim cu el, îi sim­țeam căldura trupușorului și ini­mioa­ra ca­re bătea și pentru noi.

A venit însă toamna, și părinții noștri ne-au luat la oraș, ca să ne pregătească pentru școală. Ne-am întristat, și cu lacrimi în ochi, ne-am luat rămas bun de la Litișor, frățiorul nostru drag. Îl sărutam și nu ne venea să ne despărțim; mergeam 2-3 pași și ne întorceam să-l mai mângâiem o dată. Am ru­gat-o pe bunica să aibă grijă de el, să-l iubească și să-l mân­gâie în locul nostru. Apoi, timpul a trecut și au venit sărbătorile tradiționalului Cră­ciun. Bu­nicii au venit încărcați de la țară cu tot felul de bunătăți. Imediat după îmbrățișări i-am pus bunicii cea mai arzătoare întrebare: „Ce face Litișor? Spu­ne odată, mam-mare, ce face frățiorul nos­tru?” Blândă ca totdeauna și mângâindu-ne pe cap, bu­nica a zis: „L-am mâncat. Toată ziua era în urma mea și era să-l calc și să-l strivesc cu ușa. L-am tă­iat când a fost bunicul vostru bolnav”. Am ră­mas înlemnite și fără glas. „Spui adevărul, bunică, l-ai mâncat pe Li­ti­șor? Cum ai putut, mam-mare, să-l tai și să-l mănânci pe frățiorul nostru?” Apoi am început să plângem cu dez­nă­dejde. Plân­geam amarnic, cu suspine și su­ghițuri. „De ce l-ai tăiat? Mare păcat ai făcut, mam-ma­re”. Bunica, cu blân­dețea ei, ca să ne li­niș­tească, să ne mângâie ne-a zis: „Lasă, maică, la vară, creștem altul tot așa de frumos și tot așa de drăgăstos. Nu mai plân­geți.” Nimic nu ne putea consola. Am plecat supărate în camera noas­tră și ne-am luat câte o carte. Citeam, dar printre rânduri apă­rea Litișor, care parcă ne șoptea cu glasul lui de ne­uitat: „Sunt pe lângă voi, su­rioa­re­lor, nu mai plângeți!”.

VIRGINIA D. – București