Locuința mea de vară e la țară…

– Străvechiul vers al poetului Alexandru Depărățeanu a de­ve­nit, azi, lozincă pentru mulți orășeni. Dacă în urmă cu 50 de ani, ță­ra­nii se mutau la oraș, acum e invers. Ce farmec ascunde viața departe de lumea dezlănțuită, am vrut să aflăm chiar de la câțiva re­dactori ai revistei „Formula AS”. Trăiesc la oraș, dar s-au mutat la țară, cu sufletul –

OTILIA ȚEPOSU

Satul de la margine de oraș

De câțiva ani, de când am renunțat la apar­ta­mentul de bloc pentru a cumpăra o casă la mar­gi­nea orașului, locuința mea de vară, și de iarnă, și de toate anotimpurile, este aici, în­tr-o curte umbrită de mulți pomi. Din locul acesta nu se văd blocuri, nu se aud tramvaie, for­fota orașu­lui este departe, și pentru că strada este închisă la un capăt, rareori trec mașini. E liniște, uneori, ca într-un sat pierdut printre dealuri, și chiar mă pot crede rătăcită pe-acolo, pe niște că­rări. Dacă diminețile sunt pașnice, după amiezile, dar numai după ce se întorc de la școală, strada se umple de râsetele fetițelor care sar coarda și joacă șotronul, și ale băieților orgolioși, care mereu nu se pot înțe­lege unde să fixeze mingea pentru lovi­tura fatală de la 11 metri. Pare o ilustrată din alt veac, dar chiar așa este. Altfel, poate doar în zile de sărbătoare, stra­da se animă cu poveștile bă­trânilor ieșiți pe la porți, ca să vadă și să audă no­utăți.

Aici, la marginea orașului, ca-ntr-o provincie stelară, pot visa mult mai ușor la centrul galactic al lumii. Seara, liniștea tot mai mare pune stăpânire pe locul acesta, și puțin înainte de miezul fiecărei nopți, se aude undeva, departe, un tren trecând uneori mai încet, alteori în mai mare viteză. Acela e momentul în care încep mai ușor visele. Acelea ca­re nasc dorul de ducă, dar și unele care mă întorc în timp, pentru a ju­deca cu mintea de acum în­tâmplări pe­trecute cu ani îna­inte. În lo­cul acesta care m-a adoptat și în care trăiesc, am adunat câte puțin din tih­na și împăcarea pe care le-am găsit prin alte părți. O casă e musai să fie înfi­ripată, în­toc­­mi­tă pe armonie, ca să poată fi, la o adică, atunci când ți-e greu, un cuib în care să te adăpos­tești de cele rele. Casa mea de acum e o su­mă de amintiri. Am strâns de peste tot de­talii, ca-ntr-un mo­zaic, în care caut echilibrul, dreapta măsură între munci și zile, săr­bători de iarnă și va­canțe de vară, fă­când pace cu locul, cu oamenii, cu mine însămi. Perdelele de la casa de acum sea­mănă cu cele din casa copi­lăriei, mișcate nu atât de vânt, cât mai ales de căldura amintirilor din copi­lărie. Galeria de trandafiri care păzește stratul cu margarete este ca arcul cu flori cățărat pe poarta de lemn a bunii; cireșul tânăr, puțin roditor, pentru că l-am sădit doar de vreo trei ani, pare la fel de încăpățânat ca unul pe care-l despuiam pe vremuri de roade, cu toți ve­rișorii mei. Părul din mijlocul curții îmi amintește de altul, care l-a pedepsit odată pe tata, venit nervos acasă de la serviciu, lăsând să-i cadă în cap o pară, cât să-i treacă supărarea și din­tr-o dată să ne bi­nedispună pe toți. Iarba fra­gedă care crește sub socul de lângă gard e rudă cu aceea care mărginea poteca dinspre pădurea copilăriei. Tot mai mult îmi dau seama că pot lo­cui în vară, ca într-o casă de vacanță, pe care o mo­bilez după cum amintirile vin rând pe rând, la roata visării.

Într-o vară de demult, m-au dus părinții pentru două săptămâni într-un cătun din Țara Lăpușului, ca să-mi revin, să mă refac după o boală grea a co­pilăriei. Am stat la niște bătrâni, badea Alexan­dru și lelea Cristina, pe care-i știam pentru că ne adu­ceau săptămânal lapte, smântână, brânză. Nu pot uita nicicum tihna din casa lor, așezată într-o livadă, pe vârful unui deal, viața simplă pe care-o trăiau, având ca repere sigure, răsăritul și apusul soarelui. Nu pot uita răcoarea binefăcătoare pe care o sim­țeam când coboram dimineața din patul înalt, cu picioarele goale pe lutul bătut, care ținea loc de du­șu­mea. Răcoarea aceea mi-am dorit-o ani de-a rândul, până s-o descopăr în curtea mea de-acum, pe cărarea pietruită care duce spre fântână.

Nu mi-e greu să recunosc: locuința mea de vară și de toate anotimpurile se împlinește cu amintirile pe care le port după mine. Și pentru că trenul acela trece noapte de noapte, dau drumul viselor, ca să-mi țină de cald în toate iernile care o să mai vină.

CĂTĂLIN MANOLE

Zile de vară în Bărăgan

Sunt parțial sudist și iubesc căldurile insupor­tabile ale Bărăganului! Da, zilele acelea de foc, fără pic de nor și cu un soare nemilos, sunt preferatele mele. Mă anesteziază, mă bagă într-o transă de nos­talgie, mă aduc mai aproape de soarele amintirilor mele din copilărie. Granița dintre lumea aceasta și lu­mea în care sunt acum toți bunicii mei se subțiază și de­vine o sticlă subțire, prin care ne putem privi iarăși în ochi, pentru o clipă. Dar ca să te bucuri de așa ceva, trebuie să cunoști secretul „utilizării” zilelor de vară din Bărăgan. Ele au un ritual anu­me, nu le poți trăi oricum! În primul rând, trebuie să te tre­zești foarte devreme. La casa părinților mei, frumu­sețea dimineților de vară nu se compară cu nimic: toate vrăbiile, rândunelele, sticleții și mier­lele se tre­zesc în zori, știind că este tim­pul acti­vității ma­xime, înainte ca soa­rele să cople­șească tot. Să îți iei o cană cu cafea și să mergi în gră­­dină, este o des­fătare – toate gâzele se agită, florile sunt bucu­roase că încă e răcoare, roua stră­lucește peste tot. Dacă ai ceva treabă de făcut – de udat, de dat cu var, de săpat, de meșterit – acum e momentul să acționezi, cu toată lumea din ogradă!

La prânz, soarele deja arde foar­te tare. Dar cu atât mai răco­ros este în casă! Încet, încet, soa­rele Bărăganului pustiește ulițele și nu mai vezi țipenie de om, pomii rămân nemișcați în căldura ca un bloc de gela­tină aurie, drumurile din câmp devin fier­binți și pământul lor se transformă în colb to­pit. Mă întind pe pat, în ră­coa­rea ca­me­rei și stau așa, în­tre somn și trezie, ascultând, ca prin vis, guguș­tiucul as­cuns în mărul din fața casei. Întregul sat pare sub un glob de sticlă. Nu adie vân­tul niciun pic. În căldura groasă, aerul e o pastă încinsă. Pe drum trece o bici­cletă și poți auzi cum îi scârțâie șaua în liniștea fier­binte a amiezii. Îmi amintesc de după-amie­zele din casa bunicilor și de ră­coarea pereților de chir­pici, parcă simt și mi­rosul acela de pământ lipit, ce se usucă în căl­dura verii. Și nu mai știu dacă vo­cile copiilor care se aud pe uliță sunt reale, se aud acum, sau sunt un ecou al amin­tirilor. Pentru un mo­ment, sunt iarăși copilul așezat sub vechiul nuc din curtea bunicilor și privesc de-aproape și­rul nesfârșit de furnici, aler­gând prin crăpăturile pământului. Sunt din nou un mic Dumnezeu al fur­nicilor, când milos, arun­cându-le firmituri de pâine, când neînțeles de crud, ridicând, fără motiv, munți de pietricele în fața lor, risipindu-le și rătăcindu-le.

După-amiezele de vară au ceva cehovian în sud – e prea cald să ieși afară, și-atunci ești obligat să îți faci de lucru cu nimicuri, devii melancolic sau nos­talgic, scrii câteva rânduri într-un jurnal, citești câteva pagini dintr-o carte, adormi cu ea pe ge­nunchi, te gândești să bei o cafea, dar te răzgân­dești, meditezi la perdeaua albă care flutură ușor, pentru că cineva a uitat o fereastră deschisă…

Abia spre seară se aude o căruță trecând pe drum. Apoi oamenii ies pe la porți sau în grădini. Păsările și gâzele își reîncep agitația. Dinspre câmp se rostogolesc valurile de parfum ale ierburilor săl­batice. Pământul e fierbinte, oriunde ai călca. Într-o baltă de lângă fântână se scaldă câteva vrăbii. Rân­dunelele le aduc puilor de sub streașină de mâncare. Dacă mai eram copil, acum veneam de la scăldat, cu sânul cămășii plin de cireșe furate de prin cine știe ce grădini. Și stăteam la poartă cu ceilalți copii de pe uliță, până noaptea târziu, când începeau po­veștile despre stafii și pisici negre cu ochi roșii, care vorbesc cu voce de om. Aerul se răcorește. Încep greierii din iarbă să cânte și stelele apar pe cer limpezi, așa cum apare și glasul lor, pe rând. Scot o cană de lut aburită, cu căpșunică rece, și ascult cum o vecină, venită să ceară ceva împrumut, mă pune la curent cu tot ce s-a întâmplat în sat, de-a lun­gul unei zile fierbinți de vară… „și n-a putut, maică, să le scoață, stetea toati gâștili pă baltă…și s-a bă­gat după ieli băiatu, ce ierea să facă…eee, da să vezi Gherghina a lu Neculai ce-a pățit, ooof, prăpă­dita…”.

ANDRA OCNARU

Prințesa de la Bucșani

Bucșani, satul tatălui meu, era doar un alt nume pentru măica și tăicu’, bunicii mei. Acolo trăiau ei, acolo am ajuns și eu într-o vacanța de vară. Măica și tăicu’ erau croitorii cei mai căutați din zonă, aveau comenzi cu duiumul, iar pe lângă asta, aveau și-o gospodărie mare, în care se găsea mereu ceva de trebăluit. În orice caz, nu prea aveau timp să dră­gălească un copil de 4 ani. Iar eu, ca orice copil de 4 ani, doar asta îmi doream: să mă joc, să fiu băgată în seamă și, mai ales, să mă simt iubită până la cer și înapoi. Îmi amintesc cum mi se dădeau și mie di­ferite treburi: să dau mâncare la păsări, să le schimb apa, să adun scamele și cârpele de pe covorul din atelierul de croitorie. Dar îmi mai amintesc și li­niștea de seară, după ce măica zicea „Tatăl nostru” și mă învăța iar, cu răbdare, „În­ger îngerașul meu”. Iar eu, seară de seară, după rugăciune, ador­meam cu ochii la cel mai frumos tablou din lume. În cel mai frumos tablou din lume se afla o fată cu flori în păr, într-o ro­chie albă, lungă, stând desculță pe un cal alb, înconjurată de căprioare, dar și de ostași. În fundal era un castel, iar pe lân­gă turlele lui zbu­rau păsări. În depăr­tare se vedea și o pă­d­ure, și asta era des­tul ca eu să fiu fas­cinată. Seară de seară, după rugăciune, o rugam stăruitor pe măica să-mi spună povestea tabloului. Și seară de seară, ea mi-o spu­nea, ca s-adorm, și ca să adoar­mă și ea, pentru că e foarte obo­sită.

Într-o dimineață, bunica m-a trimis să iau ouăle din cuibar. Era prima dată când făceam asta și mi se părea o respon­sabilitate enormă. Nu de alta, dar ca să ajung până acolo, trebuia să trec de cinci gâște și doi gâscani, dușmanii mei de moarte. Mi-am imaginat că sunt o prințesă războinică și am trecut demn prin fața gâturilor lungi care sâsâiau la mine. Inima încă îmi bătea cu putere, când am găsit în cuibar șase ouă. Șase!!! Dar eu aveam doar două mâini… Am calculat rapid și am ajuns la concluzia că două le voi pune într-un buzunar, două în celălalt, iar două le voi ține în mână. Măica o să fie foarte mândră de mine!, m-am gândit. Sigur voi fi luată în brațe și pupată de zeci de ori, de data asta. Doar că în drum spre bucătărie, m-am întâlnit cu un pui de pisică. Am pus ouăle pe care le duceam în mână pe pervazul casei. Cu atâta grijă le-am pus, încât am uitat de cele din buzunare și m-am lăsat pe vine, să mângâi pisica. Și asta a fost. Am simțit un trosc în buzunare și un trosc în inimă. Tot planul meu se năruise. Nu aveam să mai fiu pupată niciodată! Așa că am fugit în grădină, unde, ca orice copil res­pectabil, aveam locul meu secret, între doi pruni, la umbră, unde creșteau flori mov, mici. M-am ascuns acolo, am plâns, m-am simțit cel mai singur copil din lume. Tot ce voiam era să fiu din nou cu mama și tata. Ei ar fi știut ce să-mi spună, ca să-mi treacă supărarea. Nu știu cât am stat acolo, știu doar că o auzeam pe bunica strigându-mă și nu voiam să răspund. Când m-a găsit, măica a făcut ceva magic. Mi-a zâmbit, m-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a spus „prințesa lu’ măica”. Și, puf, vraja rea s-a dus. În seara aia, după rugăciune, fără să fie nevoie să insist cu rugăminți, bunica mi-a spus povestea din tablou. Mi-a povestit cum, odată ca niciodată, la un castel, trăia o prințesă de patru ani, neasemuit de frumoasă, care doar își dorea să fie iubită. Însă ea nu știa că oamenii din jurul ei o iubesc și fără să-i arate. Așa că, într-o bună zi, și-a luat calul preferat, pe Murgu, și a fugit de la curte până într-o pădure plină de flori mov, unde s-a împrietenit cu căprioarele. În sufletul ei, credea că doar căprioa­rele și florile îi pot fi prieteni. Dar se înșela. Toți curtenii, împreună cu bunicul și bunica ei, au trecut șapte mări și șapte țări, până au găsit-o. Când au ajuns la ea, au luat-o în brațe și i-au spus că o iubesc. Putea să se întoarcă înapoi la palat, cu tot cu căprioare, care aveau să rămână într-un tablou. Uite, în tabloul ăsta e prințesa care, între timp, s-a făcut mare, a spus măica, apoi a venit la patul meu, m-a îmbrățișat și mi-a spus noapte bună. M-am uitat din nou la tablou și, pentru prima oară, m-am simțit o prințesă adevărată, la țară, în curtea mea de la Bucșani.

MATEI FLORIAN

Un ocean de fân și de flori

Vara, târziu, când ne așezam, leoarcă de trans­pirație, să ne tragem sufletele după fotbal, mi se părea minunat că pe strada noastră nu există decât un singur felinar care luminează. Și că nici măcar felinarul ăsta nu funcționează cum trebuie. Becul era chior, sticla care îl acoperea era murdară, con­tactele erau slăbite, iar lumina pâlpâia, din când în când, doar cât să știm că suntem toți acolo, adunați pe bordura din fața blocului. Era perfect așa. Dacă era ceva ce mă făcea să mă simt ca un marțian călare pe o girafă era discuția aia cu ce ai făcut în vacanța de vară. Și nu era vorba că nu fusesem și eu la mare sau la munte, la bunici, ci că, invariabil, toți copiii de pe stradă ajungeau să povestească des­pre cum a fost la ei, la țară. Când ajungeau în punc­tul ăsta, cu cățărat în copaci după cireșe, scăldat în gârlă, păscut vacile și pescuit, simțeam că mi se pune un nod în gât și că mă transform în marțianul ăla pe girafă. Or, asta e ceva ce nu vrei să se vadă, mai ales după un meci de fotbal, când te odihnești pe bordură, cu toți prietenii tăi. Felinarul îmi dădea un sentiment de siguranță: puteam să mă ascund și să tac, n-o să afle nimeni că sunt singurul copil care nu are o țară a lui. În clipele alea, jur, aș fi fost în stare să renunț la întreaga mea ave­re, mai exact la toată colecția de sur­prize turbo, pentru o vacanță la țară. Dar, slavă Domnului, nu a mai fost nevoie. Pentru că mama, în marea ei înțelepciune de mamă, a simțit probabil ce se întâmpla an de an, sub felinar, vara târziu, cu copilul ei.

În anul ăla, nici măcar nu mi-a spus unde urma să mergem. Dar ceva tot trebuia să-mi dea de gân­dit, pentru că n-a mai luat valiza, ci un rucsac mare, pentru ea, și alte două mai mici, pentru mine și fratele meu. Și am plecat. Mai întâi cu trenul, apoi cu un autobuz plin-ochi de oameni, găini și putini cu brânză, apoi pe jos, sub un soare de sticlă, pe un drum care nu se mai sfârșea. Tot ceea ce ști­am rămăsese în urmă: blocuri, asfalt, autobuze, oa­meni, chiar și felinarul meu cu bec chior, sub care mă ascundeam ori de câte ori mă transformam în­tr-un marțian călare pe girafă. Unde ajunsesem acum era doar un ocean uriaș de fân și flori, din ca­re răsăreau, din loc în loc, stânci albe, arse de soare. Mergeam prin mijlocul lui, călcând pe o cărare pietroasă. Mă asurzeau insectele, liniștea aia enor­mă cu lăcuste, greieri și bondari care te copleșește, te acoperă, te înghite cu totul, te face să dispari. Sau, cel puțin, așa simțeam atunci, pe vremea când eram doar un băiat de la blocuri, cu un rucsac în spate, prea mic ca să duc atâta îndepărtare, prea mare ca să încep să plâng. Am obosit, mai e mult?, când ajungem? Uite, a zis mama și mi-a arătat din­ții uriași ai unor munți, iar dedesubtul lor, răsfirate, într-un cuib de verdeață, case de lemn și căpițe de fân. Am rămas încremenit. Așa ceva nu mai văzu­sem niciodată până atunci.

În vara aceea, am învățat că trebuie să chiui de pe un deal spre un al­tul, ca să chemi co­piii la fotbal. Că, du­pă fotbal, nu există ceva mai bun de­cât apa pe care o scoți din miezul pă­mân­tului, din fân­tână. Că liniștea e doar un alt nume pen­tru o di­mi­neață cu fân cosit, o amiază cu păsări, la umbra pă­du­rii, și o înserare în care latră câini. Că aburul lap­telui proaspăt muls e totuna cu bucuria. În vara aceea, am simțit că nu trebuie sa mă mai ascund niciodată sub felinare cu lu­mi­nă puțină. Ajunsesem un­de mi-am dorit din­tot­deauna să fiu, ajun­sesem la țară.