* Julian Barnes, „Elizabeth Finch”, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira, colecţia „Babel”, (www. nemira.ro), 214 pag.
Cititorul român de cursă lungă ajuns la senectute a avut posibilitatea în ultimele trei decenii de a urmări volumele scriitorilor contemporani pe măsură ce au fost scrise şi publicate. Făcând asta am observat că sunt unii, cu o operă valoroasă în spate, care ar fi trebuit să ştie când să se oprească fiindcă au început să se repete şi alţii care se reinventează surprinzător de la o carte la alta şi ca tematică, şi ca structură, păstrându-şi personalitatea literară recognoscibilă şi virtuozitatea mijloacelor de a transmite emoţii, stări, idei întrupate. Să te absoarbă pe parcursul lecturii şi să îţi dea de gândit. I-am putut citi astfel cu mereu împrospătată admiraţie şi participare pe Vargas Llosa, Milan Kundera, Ian McEwan, Jonathan Coe, Orhan Pamuk, Mihail Şişkin, Eskol Nevo şi lista e mult mai lungă fiindcă am avut norocul să apuc aceşti ani când editurile noastre traduc prompt cele mai noi titluri ale celebrităţilor literare mondiale. Printre romancierii după care „mă ţin”, niciodată dezamăgită, e şi britanicul Julian Barnes, a cărui inventivitate e prodigioasă. Am devenit „fan” prin 1986, când i-am putut citi (în franceză), „Papagalul lui Flaubert” şi de atunci toate cărţile lui traduse prompt în româneşte, întâi la Humanitas şi apoi în seria de autor de la Nemira. Cel mai nou roman al lui Julian Barnes, apărut în original anul trecut şi repede tradus în seria de autor de Radu Paraschivescu – afin în vioiciune, umor, hărnicie şi subtilitate – este, după spusele autorului, „două treimi ficţiune şi o treime nonficţiune”. Părţile fictive o au ca protagonistă pe Elizabeth Finch, cărturar independent ce predă cursuri de „Cultură şi civilizaţie” adulţilor într-un mod interactiv şi „riguros distractiv”. Naratorul, unul din frecventatorii, la 35 de ani, ai acestui curs, e un fost actor de roluri secundare în telenovele, aflat în criză de vocaţie şi matrimonială. La început îşi percepe profesoara ca „superioară, automulţumită, europeană”, de o mare inteligenţă şi are tendinţa, în discuţiile provocate de ea, să o contrarieze pentru a se remarca histrionic. Cu timpul, personalitatea ieşită din comun şi biografia enigmatică a Elizabethei Finch ajung să aibă o importanţă mare asupra vieţii şi modului de a gândi ale fostului student, fiindcă şi după terminarea cursului, timp de 20 de ani, acesta se întâlneşte periodic cu Elizabeth pentru a prânzi şi a discuta împreună. După moartea ei, autorul află că i-au fost lăsate prin testament „toate hârtiile şi biblioteca, pentru a dispune de ele după bunul plac”. În agendele preluate, în care speră să găsească intimitate, se află doar reflecţii, note de lectură şi însemnări care vădesc preocuparea pasionată pentru Iulian Apostatul, ultimul împărat păgân al Romei, ucis în anul 363 în deşertul Persiei de mână creştină. Un întreg eseu, atribuit naratorului, despre acest personaj istoric formează partea mediană a cărţii (celor care, incitaţi de Barnes, vor dori să ştie mai multe despre Iulian Apostatul şi vremea lui, le recomand volumul profesorului de istorie a creştinismului Giovanni Filoramo, „Crucea şi puterea”, tradus recent la Humanitas). Capitolul ultim e o încercare reluată de a reface, din însemnări disparate care vădesc doar sclipiri ale minţii ei şi strălucirea frazării, biografia discretei Elizabeth Finch. Pe care povestitorul recunoaşte că a iubit-o şi o iubeşte și după moarte, cu sentimente romantico-istorice, dar că, deşi pune alături tot ce a trăit direct în întrevederile lor, tot ce i s-a povestit sau a presupus, tot ce a găsit în manuscrisele ei, n-a înţeles-o niciodată. Ce a putut să facă a fost să o evoce într-un fel care ei i-ar fi plăcut.
Romanian