RUSALIILE – Povestea Sfântului Duh

Rusaliile sunt cea mai tainică sărbătoare a bisericii: iluminarea dăruită de Iisus uce­nicilor săi, pe care i-a transformat în A­pos­toli. La noi, în răsărit, Rusaliile sunt considerate momentul de întemeiere a comunității creștine din Ierusalim. Aco­lo a început istoria de mii de ani a bisericii. Poa­te că și mai tainică decât sărbătoarea însăși este persoana dumnezeiască aflată în miezul ei, Duhul Sfânt. Deși știm că El S-a pogorât asupra Aposto­lilor, la rugăciune, în chipul unor limbi de foc, deși ne începem orice rugăciune chemându-L, Duhul Sfânt rămâne pentru noi o întruchipare plină de taină, în stare să ne umple inimile, dar greu de prins în cuvinte. L-am rugat pe Costion Nico­lescu, cola­boratorul revistei noastre, în calitatea sa de an­tro­polog și doctor în teologie, să ne fie că­lău­ză în înțe­legerea pământească a Duhului Sfânt.

„Ceva de necuprins cu mintea”

– Domnule Costion Nicolescu, vă pun o între­ba­re de roman polițist: cine este, de fapt, Du­hul Sfânt?

– Și eu am avut probleme la început cu descrie­rea Duhului Sfânt ca persoană – pe Mân­tuitorul mi-l puteam imagina omenește. Citind Evanghe­liile și privind o icoană, nu este greu. Pe Tatăl îl contemplu în Hristos, așa cum spune Iisus însuși – „Cel ce M-a văzut pe Mine a vă­zut pe Tatăl.” (Ioan XIV 10), așa cum îl vezi pe orice tată în fiul lui. Însă Duhul Sfânt este ceva de necu­prins în cuvinte sau cu mintea. Nici pen­tru apostoli nu a fost atât de ușor să le vorbească ucenicilor despre Duhul Sfânt, de aceea a fost nevoie ca biserica să ajun­gă la cel de-Al Doilea Sinod Ecumenic, pentru a coagula o formulare. Până și Mântuitorul ne avertizează în Evan­ghelia de la Ioan: „Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!.” (Ioan XIV 17).    Duhul Sfânt este cea mai dinamică persoană din toată Sfânta Treime. Nimic nu mișcă bun în lu­mea aceasta și nici nu va mișca vreodată fără participarea Lui, de aceea este și com­parat cu vântul, care nu știi de unde vine și unde se duce și bate mereu unde vrea el. Dacă analizăm toate cele făcute pe placul lui Dumnezeu în lume, vom ob­serva lesne că ele nu au putut fi reali­zate doar prin forțe proprii, omenești, ci a fost mereu implicat și acest ajutor al Duhului Sfânt. Eu am întrebat mulți poeți și pictori ai noștri cum au creat ce au creat, și mi-au răspuns toți că în tot ceea ce au lucrat e mai mult decât au pus ei, e ceva adăugat acolo „de sus”, ceva care face operele lor prețioase. Tocmai acel ceva adăugat ne face să ne bucurăm de marile capodo­pere, luăm din ele toc­mai această energie pe care Duhul Sfânt a pus-o prin ei în marile opere. De aceea se și spune despre Duh că odihnește în Fiul și în oamenii care se dedică lui Dumnezeu. La sfinți vedem limpede că din ei răzbate Duhul Sfânt, care Se și odih­nește în ei. El îi și ajută să fie niște amplificatori duhovnicești. Până la urmă, Duhul Sfânt nu poate fi carac­terizat decât prin lucrarea Lui în oameni – lucrarea iubirii, a adevărului, a împlinirii. Toate acestea Îl exprimă și acolo Îl vom găsi. Chiar și întâlnirea cu Hristos nu e posibilă pentru noi decât prin Duhul Sfânt – dacă nu ar fi acest „du-te vino” al Duhului, această îmbrăcare a noastră în El, probabil că ne-ar fi destul de greu să îl cunoaștem pe Hristos în chip mistic. În fond, noi ne cunoaștem foarte puțin chiar și pe noi înșine! Știm ce rele facem, relele sunt ușor cuantificabile, dar puterile duhului nostru, adâncurile noastre, ca­pa­citatea du­hului nostru de a se atinge de sufletele altor oameni, toate acestea sunt resursele noastre inte­rioare, pe care nici măcar nu ni le bănuim și de aceea probabil că ni le și irosim. Or, aici cred eu că Duhul Sfânt ne poate ajuta foarte mult – să ne conducă, să ne împlinim.

„Duhul Sfânt este al întregului univers”

– Ne-ați dezvelit ceva din taina lucrării Duhu­lui Sfânt în oameni. Dar, dincolo de taină, biserica are și o învăță­tură. Ce ne spune ea despre Duhul Sfânt?

– Conceptual, știm din ce ne-au învățat sfinții că cele trei persoane ale Sfintei Treimi au caracte­ristici uni­ce, individuale, care le fac să fie distincte, în pofida faptului că, prin fire, sunt, până la urmă, una. Între ele, Duhul Sfânt este caracterizat prin faptul că pur­cede din Tatăl și odihnește în Fiul și, fapt im­portant, este Cel trimis ca să dinamizeze lucrarea bisericii și să o susțină. Și nu doar lucrarea bisericii, pentru că noi știm că Duhul Sfânt susține, până la urmă, întreaga creație, tot universul. Știu că unii încearcă într-un fel să-L constrângă să acționeze doar în­lăuntrul sau în zona bisericii. Or, El merge și își face lucrarea și dincolo de biserică, iar asta este extra­ordinar – că Duhul Sfânt este al întregii lumi, nu este doar Duhul bisericii. Pot fi lucruri ex­traor­dinare și în afara bisericii, făcute nu prin pute­rea oamenilor, ci printr-o anumită lucrare pronia­toare, pedagogică, a Duhului Sfânt. Așa cred eu că trebuie să receptăm noi lumea profană, prin această sin­tagmă înțelegând acea parte a umanității mai puțin sensibilă la sacralitate. A­ceas­tă lume profană nu este lipsită nici de lucrarea Duhului Sfânt, și nici de Dumnezeu, care rămâne, până la urmă, al în­tregii lumi. De aceea va fi și judecată lumea întreagă împreună, nu va exista o judecată se­parată a noastră, a celor credin­cioși, și o alta a celorlalți, care sunt necredincioși. Duhul Sfânt este pentru toți.

„Moșii de Vară” – când morții adună viii

– Misterul acesta al Sfântului Duh i-a mar­cat profund pe români: Rusaliile au fost și încă sunt o sărbătoare de căpătâi a satului românesc.

– Da, sunt o sărbătoare foarte impor­tantă pentru satul românesc, după Paște, Crăciun și, probabil, Sfânta Marie, care la noi sunt scoase foarte mult în evi­dență. Țăranii noștri numeau Rusaliile Duminica Mare. Dar ce era foarte im­portant la sat de Rusalii erau Moșii de Vară, care se țin în sâm­băta de dinainte de acest mare praznic. Sigur că satul româ­nesc are foarte mulți „moși”, mult mai mulți decât prevede calendarul bise­ricii, în care sunt înscriși doar trei. Însă acești Moși de Vară sunt, poate, pentru țăranul român, mai impor­tanți decât toți ceilalți, sunt „moșii” de cea mai mare amploare, de aceea, pe alocuri, ei nu se prăznuiau doar într-o zi, ci în două, chiar în trei. Erau atât de importanți pentru sat, încât, în vechime, se organizau adevă­rate târguri ale Mo­șilor de Vară, care țineau câte o săptă­mână încheiată, pen­tru ca lumea să poată cumpăra toate cele necesare pomenirilor de morți. Puterea acestor Moși de Vară e evidentă chiar și în zilele noastre. Mi s-a întâmplat să merg și acum la bise­rică, la sat, în ziua de Moși, aici, în sud, unde multe lăcașe sunt goale, din păcate, în dumi­nici și sărbători. Ei bine, de Moșii de Vară, le gă­seam arhipline! La sat, morții au acest dar formi­dabil – de a-i aduna lao­lal­tă pe cei vii! Și este tare frumos să îi vezi pe țărani, chiar și astăzi, cu lumâ­nări aprinse în coșu­rile pline, acoperite cu ștergare, totul într-o biserică plină de lume. E o mare frumu­sețe, o mare intensi­tate a praznicului, tocmai pentru că Duhul Sfânt lucrează puternic în aceste zile și îi inspiră pe cre­dincioși. Astăzi, mai ales la oraș, pomenile se îm­part doar la biserică, uneori, mai rar, mai ajung și pe la azilele de bătrâni. La sat, însă, se duceau în primul rând la vecini și la rude, iar cei care aveau mult de dat pomană lărgeau acest cerc și mai mult și făceau pomană și în a doua și în a treia zi de Rusalii. Atât de important era să dăruiești în aceste zile ale Moșilor de Vară care se uneau, într-un fel, cu marele praznic al Coborârii Duhului Sfânt.

„În călușari există o beție care alungă duhurile rele”

– Sunteți antropolog, ați lucrat la Muzeul Ță­ranului și ați bătut țara în lung și-n lat ca să-i vedeți tradiția la fața locului. Cum se prăznuiau Rusaliile și Moșii de Vară?

– În primul rând, tot satul era împodobit cu ramuri de tei sau de nuc ale căror frunze simbo­li­zează flăcările Duhului Sfânt, coborâte peste apostoli, la Cincizecime. Noi, astăzi, punem aces­te ramuri la icoane, dar în trecut, cu ele se împo­dobeau și porțile, ușile și pragurile caselor, pentru că țăranii știau că ramurile de tei sfințit la biserică apărau de rău. Și nu te apărau doar acum, ci tot anul, când în viață aveai cumpene de trecut. Exista credința că aceste ramuri sfințite sfințeau la rândul lor casa și satul întreg. Și tot acum, se pregăteau cununile pentru cei care urmau să se căsătorească. Noi, la oraș, folo­sim la slujbă cu­nuni de metal, care nici nu arată foarte bine. La sat, ele erau împletite din grâu și împodobite cu flori. Se sfințeau de Rusalii și se păstrau apoi pentru ziua cununiei. Îmi amintesc că la Muzeul Țăranului, noi aveam o pereche de cununițe fă­cute din crenguțe cu muguri, erau de o frumu­sețe, de o delicatețe și de o încărcătură spirituală incre­dibilă. Cununa întregii naturi, așezată pe capul celor care își uneau viețile în fața lui Dumnezeu, era cu totul altceva decât tablele pe care ni le așezăm noi pe cap și care sunt foarte sărăcăcioase din punct de vedere spiri­tual. Mi-ar fi plă­cut și mie foarte mult să am la cununie astfel de cununi de grâu sau de cren­guțe înmugurite! Să simt prin ele toată creația lui Dumnezeu pe crește­tul meu. Și mai era ceva – de la Înălțare și până la Rusalii jucau călu­șarii, care acum sunt înregistrați și în patrimoniul UNESCO, un joc străvechi, cu totul special, unic din punctul de vedere al încărcăturii spirituale. E un joc pe care eu îl văd în iradierea Rusaliilor. Ni se spune în Scriptură că apostolii erau ca beți de Duhul Sfânt – și în jocul acesta e o beție care alungă duhurile rele și, în același timp, are puterea de a tă­mă­dui. El exprimă, cumva, tot însufle­țirea pe care omul o capătă la pogorârea Duhului Sfânt.

„O aripă de gând”

– În a cincizecea zi după Înviere, apostolii, strânși la Ierusalim pentru rugăciune, au primit Duhul Sfânt în chipul unor limbi de foc venite din cer. Atunci a avut loc și prima convertire la creș­tinism a trei mii de bărbați care au ascultat o pre­dică a Sfântului Apostol Petru.

– Zilele de după Înviere au fost, fără nicio îndoială, cele mai pline zile din viața apostolilor: patruzeci de zile, atâtea câte are omul nevoie să se schimbe din rărunchi, cu trup cu tot. În tot acest răs­timp, Domnul li s-a arătat, a mâncat cu ei, le-a vorbit, a încercat să le mute mințile și inimile de la visul în care fuseseră crescuți, a unui Mesia puter­nic ca un rege, la împărăția cerurilor care tocmai se năștea în inimile lor. Mântuitorul nu i-a forțat. Nu a venit cu porunci, nici cu ame­nin­țări, ci cu adierea lină și de neoprit a iubirii lui dumnezeiești. Era atâta lumină în jurul Dom­nului, încât lumina de afară părea întuneric. Așa li s-au umplut și ini­mile, și viețile. Atunci, în acele patruzeci de zile, au învățat că Domnul Înviat nu e nici nălucă, nici vis, că are trup, dar nu ca al lor, că poate mânca și poate bea, deși nici foamea, nici setea și nici durerea nu se mai atingeau de El. Trecut prin apa neagră a morții, Iisus ieșise altul și, totuși, același. I-au văzut și chipul și mâinile și picioarele găurite de semnele cuielor. Era El, pășea, călca, zâmbea, era la fel ca toți oamenii. Și totuși, era altul. Cu totul altul. Trupul lui avea margini doar când Rabunni voia. Altminteri, dispărea și apărea purtat parcă de o aripă de gând și, poate, de aripa rugă­ciunii lor. Era mai ușor ca aerul, mai blând ca zefirul, mai lin decât lumina. Era al lor, așa cum nu mai fusese niciodată. Era al lor, dar ei nu erau încă ai Lui cu totul. Ca să fie așa, aveau nevoie de Duhul Sfânt, așa cum El însuși le spusese.   

Întemeierea bisericii

Erau mulți în Ierusalim în acele zile, unii spun că aproape un milion de evrei și de convertiți la iudaism, parţi şi mezi şi elamiţi şi romani și iudei şi prozeliţi, călători din toate colțurile lumii, veniți în pelerinaj la marea sărbătoarea a Cincizecimii, un praznic al primelor roade ale pământului. Se numea așa pentru că se celebra la cincizeci de zile după Paștele iudaic. Apostolii erau strânși, după unele spuse ale tradiției, în casa Sfântului Apostol Marcu, aceeași casă în care avuseseră cu Iisus cea din urmă Cină și, totodată, prima întâlnire după Înviere. Trecuseră doar nouă zile de la Înălțarea Sa, iar ei pe­treceau în rugăciune, strânși împreună. Așteptau Duhul, pe Cel de negândit și de necu­prins.

Și Duhul a venit, fără de nicio veste, ca un vuiet de vânt, în chipul unor flăcări, care au apărut în chip minunat și apoi li s-au așezat pe creștet apos­tolilor. Și de atunci, din clipa aceea, nu au mai fost doar oa­meni. Cumva, în chip tainic, Iisus S-a scurs pe Sine în ei, prin lucrarea Duhului. Pe afară arătau ca niște oameni obișnuiți, dar pe dinlăuntru erau numai har. Nu își mai aparțineau. Viața lor deveni­se dum­ne­zeiască. Când au ieșit din casa lui Marcu, în mulțime, au început să le vorbească trecătorilor. Erau atât de plini de dragoste, încât nu puteau să nu o reverse. Petru a ridicat glasul și a rostit atunci un scurt cuvânt în fața a trei mii de bărbați, veniți în pelerinaj. A fost prima predică a unui apostol, în care s-a văzut pentru întâia dată în istoria bise­ricii lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt. Deși Petru vorbea în aramaica lui simplă, deprinsă acasă, de înțeles l-au înțeles toți cei care-l as­cultau, fiecare pe limba lui, și parții, și mezii, și elamiții, și romanii, și iudeii, ca și cum cu­vin­tele lui s-ar fi desfăcut în infinite sunete, pe care inima fiecăruia le realcătuia apoi, pentru a le înțelege. Lucrare sfântă, de care apostolii aveau să aibă parte în toată viața lor. Predica lui Petru a înflăcărat mulțimile. Au trecut pe loc la crești­nism și, spune Scriptura, erau atât de îmbătați de iubirea dumnezeiască, încât și-au vândut ceea ce aveau de prisos și au împărțit celor că­ro­ra le lipseau. Primii creștini de la Ierusalim s-au avut ca frații între ei, trăind laolaltă ca monahii în mânăstiri, nelipsindu-le nimic. Du­hul potolea vrajbele cu blândețe, alina durerile cu iubire. Același Duh suflă și astăzi, atârnă doar de mintea aflată în rugăciune să îi primim lucrarea.

Praznicul Pogorârii Du­hu­­lui Sfânt este numit în orto­doxie Cincizecimea și Ru­saliile, ulti­mul nume fiind mai răs­pân­dit în po­por. Prima de­numire trimite la faptul că venirea Du­hului Sfânt peste apos­tolii aflați la rugă­ciune s-a pe­trecut în a cincizecea zi de la În­vierea lui Hristos.

Al doilea nume, cel de Rusalii, are o istorie mai complicată. El este legat de sărbătoarea romană a pome­nirii mor­ților, numită Rosalia sau Rozaria, când se depuneau ghirlande de flori pe mor­minte. Sărbătoarea era ținută tot în luna mai și, nefiind legată de nicio divi­nitate, a fost asi­milată în crești­nism, care a dez­voltat un amplu cult al mor­ților. Apropierea date­lor celor două săr­bători a transferat denu­mirea sărbătorii ro­mane și la praz­nicul Pogorârii Du­hului Sfânt. O altă ipoteză leagă nu­mele Ru­sa­liilor de slavonul rusal­ka, românescul rusalce, zeități feminine ale panteo­nului slav, în stare să le facă rău oamenilor. În tradiția populară ro­mâ­nească, rusalcele sunt sufle­tele fetelor tinere care au murit și care își părăsesc mormintele în Joia Mare, petrec Paștile cu noi, dar apoi nu vor să se mai întoarcă în sălașele mor­ților și cutre­ieră lumea până la Rusalii. Cei care le văd jucând își pierd mințile și bolesc, putând fi vindecați numai de jocul călușarilor.