O pisică în casa omului

– Măi frumosule, bo­tosule, punițu meu drag, moșmondel, pa­truped iubit și adorat, ce faci acolo sus, pe ușă?… Miau!

– Ți-i foame?… Miaaau!

– Vrei papă?… Miaaaaaaau!

Veți zice: „Omul ăsta… ce-i cu el?”. Ei bine, nu-s nebun. Sunt un om spre 70, trecut „în re­zervă” după ce mi-au trecut prin mână mai bine de patruzeci de serii de studenți. Mă consider un om normal.

După ce am încercat fel de fel de variante, mai mult sau mai puțin eșuate, de a ține un câine în apar­tament, fără să mă fi gândit la o alter­na­tivă felină, am primit cadou de pensionare de la fiul meu un pui de siamez. La prima ins­pec­tare, nu prea entuziastă, am constatat că motă­nașul avea un nodul pe coadă. Mi-am zis: pe deasupra, mai e și handicapat! Dar nu, greșeam amarnic. Din cărți am aflat apoi că acest nodul, la sia­mezi, este un indiciu de rasă.

A povesti întregul sistem de inter-relații dintre Siam, așa l-am botezat, și cei trei membri ai familiei mele, despre schimburile reciproce de tandrețuri, de semnale amicale, despre dialo­gurile dintre noi – are zeci de feluri și tonuri de mieunat – despre privirile prelungite, ochi în ochi – are zeci de variante geometrice ale formei ochi­lor – în care noi deslușim plăcere, șme­che­rie, curio­zitate, așteptare, reproș, nedu­merire, semnal de luptă, chef de joacă, despre casca­doriile lui pe uși, dulapuri și fotolii, despre ședințele zilnice și ritualuri de pieptănat și masaj pe bot și pe urechi și despre multe, multe altele, ar însemna să scriu măcar o cărticică și tare mă tem: nu cred că voi putea învinge ispita.

Minunea însă se petrece pe alte planuri. Faptul că mi-am reglat hipertensiunea, că șocul pensionării a trecut neobservat, că blândețea re­lațiilor mele cu Siam radiază în întreaga fa­milie nu fac altceva decât să confirme cele știute despre ce poate însemna o pisică în casa omului.

Adevărata minune este alta! Când îl văd pe Siam urmărind mișcările de pe ecranul TV, sau când se așează lângă boxa radio „ascultând” acorduri simfonice, sau când se uită în oglindă, fără să se mire, aș vrea să pot intra în creierul și în sufletul lui pentru a afla ce gândește și ce simte.

Într-o zi m-am surprins lăcrimând la perce­perea străfulgerată a nedreptei și nemiloasei bariere pe care natura a așezat-o între noi, oa­meni și animale. O simplă chestie de infor­mație genetică, de structură, de Cuvânt! Tragica ne­drep­tate am putea-o compensa noi, așa-zișii oa­meni, măcar cu o simplă, respec­tuoasă și ocro­­­titoare dragoste pentru așa-zisele animale!

CONSTANTIN C. – Cluj