„Țara de dor”

Sentimentele Regelui Charles al III-lea al Marii Britanii pentru România și, în mod particular, pentru Transilvania, sunt cunos­cute, de pe vremea când era doar prinț. Le-a afirmat cu vo­ce tare de câte ori a avut oca­zia în documentare de pre­zentare a țării noastre, în scri­sori de susținere a diverse ac­tivități pro-patrimoniu din România în contextul unor luări de poziție ori în cadrul mai strâmt al unor întrevederi oficiale. Nici o altă mare personalitate din lume nu a vorbit despre România așa cum a făcut-o Charles. Dar chiar și așa, faptul că prima sa vizită ex­ternă, după încoronare, a fost tocmai în Ro­mânia, a fost ceva cu totul deosebit. Regele Charles n-a lăsat nici protocolul mai strict, nici îndatoririle tot mai solicitante din noua sa postură regală să-l țină prea mult timp departe de Transilvania lui dragă. A plănuit numaidecât, cu cel mai mare firesc, o vizită privată de cinci zile în România. Vizită pe care, cu un gest de curtoazie (peste care sar mereu vecinii noștri maghiari, când își fac de lucru prin Transilvania), a început-o la Co­troceni. Și-a început speech-ul în limba ro­mână, a invocat, din nou, călduros, legă­turile sale speciale cu țara noastră și a sfâr­șit prin a cita din Mihai Eminescu: „Țară de glorii, țară de dor…”.

Versurile lui Eminescu surprind cum nu se poate mai fin ceea ce reprezintă Româ­nia pentru Charles: o țară, pe drept cuvânt și a lui, ținând seama de proprietățile pe ca­re le are la Viscri și Valea Zălanului. Când vine în România, regele Charles vine acasă. Se și comportă astfel, trăind experiența lo­cu­lui, cu o naturalețe totală: felul în care vor­bește cu oamenii, felul în care se bucură de viața simplă de la țară, lipsa totală de țâf­nă și protocol. Circulă pe internet imagini recente, ba cu Regele Charles al III-lea plim­bându-se prin grădini, ba cu hârlețul în mână. Exact la fel cum era în urmă cu un an sau cu cinci sau cu zece. Sau în urmă cu 25 de ani, când a ajuns prima oară în Ro­mânia. Rangul nu l-a schimbat cu nimic. Modestia este noblețea lui, și Charles chiar știe câte ceva despre noblețe! Noblețea fi­res­cului și a bucuriei. Degeaba stăpânești im­perii, dacă ești golit de pasiune, degeaba ai averi uriașe, dacă nu ai un loc al tău în care să-ți găsești liniștea, degeaba conduci o țară, dacă nu o iubești. Charles al III-lea iubește România și, văzându-l și ascultân­du-l, nu poți să nu prinzi un dram de spe­ranță. Ne lipsește atât de puțin ca să deve­nim, de-adevăratelea, „țara de dor” din re­ve­riile Regelui! Ne lipsesc nu savanții, nu    pa­trioții, nu tehnocrații, ne lipsesc, pur și sim­plu, acei oameni care să iubească Ro­mâ­nia la fel cum o iubește Charles…