Luminișurile credinței – Sfântul evanghelist MATEI

– Noul Testament începe cu Evanghelia lui Matei. Ea ne arată că Hristos a fost „cel așteptat”, cel care a împlinit toa­te profe­țiile Vechiului Testament. Evanghelia a fost scrisă în aramaică și apoi tradusă în greacă, variantă în care ni s-a păstrat până astăzi. Matei a plătit cu viața iubirea pentru Iisus –

Vameșul

Nu a uitat niciodată nopțile lungi și senine, în care privind spre bolta spuzită de stele, visa să scrie despre Hristos. Opt ani. Atâta durase răs­timpul în care strânsese tot ceea ce apostolii sau ucenicii reținuseră din spu­sele lui Iisus. Apoi le-a așternut pe hâr­tie. Și în toate rândurile și-a topit iubirea lui pentru Hristos, încercând să le arate iudeilor că El a fost Mesia cel așteptat, că despre El le vorbiseră prooro­cii, că pen­tru El au îndurat vea­curile și silni­ciile și că împărăția Lui, cea de dincolo de fruntariile lumii, este adevărata îm­părăție a lui Israel, cel mai de preț tărâm al făgăduinței, în care putem intra după moarte.

Își începuse viața ca vameș, cea mai hulită și mai urâtă slujbă din Israel. Tre­buia să le plătească romanilor toată dă­rile anuale, din punga lui, și apoi să-și jec­mănească semenii iudei, pentru a și-o umple la loc. Legiuirea aceasta, atât de simplă pentru romani, îi transforma pe vameși în niște făpturi lacome și urâte de oameni. Matei știa că ajunsese și una, și alta. Și, într-un fel, nu-i păsa. Din pruncie fusese un luptător. Unde ceilalți copii vedeau o primejdie, el vedea un prilej de a-și încer­ca bărbăția. De-a triumfa asupra cărnii fricoa­se și, mai ales, asupra semenilor lui. Sărac, născut într-o familie smerită, știuse tot timpul că va răzbi, că-și va răzbuna soarta, cea umilită. Așa că se fă­cuse va­meș. Era singura cale, afară de aceea de tâl­har la drumul mare, prin care puteai să cheltuiești câțiva bani, pentru a lua apoi înzecit. Totul atârna de cât de șiret erai cu romanii și de ne­milos cu cei pe care tre­buia să îi storci de ultimul firfi­reu. Ajun­sese, așadar, tot un fel de tâlhar, dar apărat de legio­nari, de care toată lumea se te­mea. Chiar și el. Nu-i părea rău de alegerea făcută, asta încerca să-și spună seară de seară, când murmurul lumii amuțea, și mus­­trările îi sfredeleau adânc sufle­tul. Dar tot acolo, în adânc, într-un loc pe care-l ferea până și de prie­teni, o voce, îi spunea că se în­șeală. Că tot ce strânsese el, toată fala și averea și acare­tu­rile, sunt ca fumul. Și că ceea ce-și dorise, în fapt, încă de mic copil, și nu putuse să aibă, era dragostea. Și că pentru un strop de iubire merită să arunci în Marea Galileei toate comorile lumii. Așa că nu-i părea rău că e vameș, dar și-ar fi dorit, ca toți oamenii care au de toate, și un strop de iubire. Asta îi lipsea cu desăvârșire. Fe­meia cu care era nu-i dăruise dragoste, pentru că-i iubea banii mai mult decât pe el. Prietenii, dacă îi putea numi așa, așij­derea. Petre­căreți fără pereche, știa că, la greu, l-ar fi părăsit toți. În rest, simțea asta, toată lumea îl ura. De la ne­gustorii pe care-i jec­mănea în fiece zi și până la copiii de pe strada lui, care știau lim­pede că el e evreul care și-a trădat neamul, iudeul care le ia banii ca să-i dea romani­lor. Și ura asta, care creș­tea în jurul lui ca un zid de nestrăpuns, privirile viclene, vorbele strepe­zite îl obosiseră și-l îmbă­trâniseră înainte de vre­me. Trupul îi era încă ver­de și puternic, dar su­fle­tul trecea gârbovit de la o zi la alta, de parcă ar fi fost ultima. El, voinicul din copilărie, era pe dinăuntru un stejar putred.

Chemarea lui Iisus

În ziua aceea a vieții lui, prima în care a revenit la viață, a zărit în mulțimea pestriță adunată la vamă, un grup de oameni… altfel. Păreau pierduți, cu gândul în altă lume, de parcă n-ar fi fost de pe pământ. Îi știa, erau ucenicii lui Iisus. Matei era din Capernaum, cetatea în care el predicase și, spunea lumea, săvârșise câteva minuni. Nu le crezuse. Pă­reau povești inventate, spuse de babe care, apăsate de bătrânețe, zămislesc basme pentru copii. Le arun­case într-un colț al minții. Dar un alt gând, stre­curat fără voie, nu doar în minte, ci și în inimă, îl speria și mai tare: dacă po­veștile despre Iisus erau adevărate? Dacă vorbele sale îl citeau și pe el: că averea era, de fapt, o povară, un bles­tem, nicicum o binecuvântare. Asta auzise el că le spunea Iisus oamenilor. Și le mai spunea că dragostea e sin­gura și cea mai de preț comoară pe care o putem lua cu noi când murim. Așa că atunci, în ziua aceea, când i-a văzut în vamă pe ucenicii lui Iisus, inima a început să-i bată mai tare. Nu știa că în mijlocul lor se afla și Hristos. Când l-a zărit, i s-a oprit respirația. Era atât de frumos! Era atâta iubire în o­chii lui, atâta blândețe, cât să topească toate spaimele sufletești, toată zdroa­ba, toa­te doririle. Când ochii lui s-au întâlnit cu cei ai Domnului, viața i s-a schim­bat. S-au scurs unul în celălalt. A fost prima dată în viață când s-a simțit îm­plinit, când a știut că are tot ce-și do­rește și încă mai mult de atât. Avea să cuprindă acea întâlnire în doar câteva rânduri din evanghelia sa: „Iisus a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis aces­tuia: «Vino după Mine». Şi scu­lându-se, a mers după El”. Da, chiar așa a făcut, de l-a crezut tot Capernaumul nebun. A lăsat aca­returi și o femeie tânără și fru­moa­să și a plecat după nazarinea­nul despre care lumea vorbea fie că e nebun, fie că e Mesia cel aș­teptat.

Ospățul credinței

Înainte să plece cu Iisus, Ma­tei a vrut să le arate tuturor că avea dreptate și că ei se înșeală. Întregului Capernaum. Așa că a mers acasă, a întins masă bogată, așezându-L pe Iisus în capul ei. Și-a chemat toți prietenii și cu­nos­cuții – vameși, femei, negus­tori, o lume pestriță, veselă și pă­cătoasă. Iar Iisus, cu nemărgi­nirea iubirii lui, a pri­mit să șadă în capul mesei, smintindu-i pe toți drep­ții din Capernaum. „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?”, i-au întrebat fa­riseii pe ceilalți apostoli. Matei va fi auzit întrebarea și va fi așteptat, cred, răspunsul, cu sufletul la gură.”Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”, le-a răspuns Iisus fariseilor, și atunci Matei a știut că Rabunni nu avea să mai plece nicio­dată din inima lui. Că devenise al lui pe viață. Că îl primește așa cum e, un vameș păcă­tos, un hoț la drumul mare, păzit de sabia scurtă a centurionilor. Dragos­tea aceasta o va fi căutat Matei toată viața. Iubire curată, în stare să îm­bră­țișeze, fără să judece. O dragoste ca aceea ar fi vrut să poarte și el în inimă, să o poarte și să o sădească în ceilalți, pentru ca florile ei rare să se răspândească pe tot pământul. „Învăţaţi ce înseamnă: «Milă vo­iesc, iar nu jertfă.» că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”. Iisus a spus asta uitân­du-se la farisei, iar lui Matei cuvin­tele i-au străpuns sufletul. Învăță­tura aceasta, simțea din adâncul inimii, nu era de pe pământ – Dum­nezeu însuși venise la el în haine de om. De aici înainte, nu se va mai dezlipi de Hristos niciodată. El, vameșul care aduna în fiecare clipă ban peste ban, a întors spatele lumii și a plecat pe drumurile prăfuite ale Galileei, fără să se mai uite în urmă. Găsise, după ce tânjise o viață în­treagă: iubire.

Evanghelia

Cincisprezece ani după ridicarea la cer a lui Iisus, Matei a bătut toată țara lui Israel în lung și în lat, ves­tindu-le evanghelia. Și în tot acest răstimp, Hristos creștea în el, așa cum crește o mlădiță tânără, atunci când dă de pământ bun, până la clipa în care nu mai putea să spună dacă Iisus e în el sau el e în Iisus. Evanghelia lui Matei, vameșul po­căit, a fost prima și, într-un fel, mă­sura tuturor celorlalte, pentru că toți ceilalți apostoli, atunci când au aș­ter­nut pe hârtie evangheliile lor, au ținut seamă de ea. Când a isprăvit-o, a știut că misiunea lui se încheiase. Și-a deschis inima larg spre lume și a plecat să reverse învierea acolo unde îi căzuseră sorții.

Toiagul care rodește

Ținutul Persiei era neprielnic și primejdios și poate că tocmai de aceea a mers într-acolo. Hristos nu se răstignise pentru drepți, asta îi rămăsese săpat în suflet de la masa dată în cinstea lui. Și dacă Domnul îi căutase pe cei mai păcătoși, așa avea să îi caute și el. Să îi caute, să le pro­povăduiască, să își pună viața pentru ei, așa cum și-o pusese Iisus. Doar că păcătoșii spre care se îndreptase la miazăzi de Marea Caspică, erau și cruzi, nu doar căutători de plăceri.

Când a ajuns la ei, a adus la credință câteva suflete, a zidit o mică biserică în care a așezat păstor un episcop pe nume Pla­ton. Dar convertirea cetății Mir­menia era tare anevoioasă, pă­catele locuitorilor – multe, stri­gătoare la cer, greu de urnit, chiar și cu focul pe care Matei îl revărsa în cuvinte. A știut atunci că are nevoie de sprijinul lui Hristos, așa că s-a suit în­tr-un munte din vecinătate să caute sfat de la Domnul. Nu și-a luat cu sine nici mâncare, nici măcar o haină pentru frigul nop­ților. S-a lăsat înveșmântat doar de rugăciu­ne, așteptând să fie hrănit cu har. Așa a petrecut zile întregi, ajunând cu desăvârșire, cu ochiul minții întors spre inimă, hrănit doar cu numele lui Iisus. Din sufletul lui se înălța o singură rugă: să pri­mească putere cerească pentru mân­tuirea nea­mului păcătos, alături de care-și ducea viața. În miezul nevoințelor lui, Hristos însuși i s-a arătat. Era tânăr și frumos și plin de lu­mină, cu trupul țesut din har. Avea în mână un toiag pe care i l-a dat, povățuindu-l să-l sădească în fața bisericuței din cetate. „Din rădă­cina lui va curge un izvor de apă curată și cei ce vor gusta din roa­da lui vor lepăda năravurile cele de fiară și vor fi oameni blânzi și buni”. Apoi vedenia s-a risipit, iar Matei a rămas singur în pus­tie­tatea muntelui. Lângă el, toia­gul de lemn uscat era singura mărtu­rie că vedenia fusese ade­vărată. Matei l-a luat și a cobo­rât în vale. A doua zi, l-a înfipt în fața bise­ricii, plin de credință. Niciunul dintre cuvintele lui Hris­­tos nu fusese spus în zadar. Vă­zuse cu ochii lui puterea Domnului: mulțimile hră­nite cu doar două pâini și doi pești, pe Petru umblând pe mare, pe Lazăr înviat din morți. Aceeași putere avea să învie toiagul, deși era mort. Așa a și fost. Într-un an, din el a crescut un copac cu roa­de bogate și dulci, iar de la rădăcină, așa cum îi spusese Iisus, a țâșnit un izvoraș cu apă lim­pede și rece. Ceta­tea s-a minunat, locuitorii au venit să guste din apă și din roade. Și, stând la umbra co­pacului ca să se apere de arșița verii, locuitorii Mirmeniei au început să asculte sfaturile apostolului și, mai ales, po­vestea lui Hristos. Cum Dum­nezeu însuși, din dragoste de oameni, a luat trup și a fost răstignit de romani și apoi înviat. Cuvintele lui Matei nu erau doar cuvintele unui om iscusit în oratorie. În ele era mult mai mult. Era viață și era har și era multă iubire. Iar la iubire oa­me­nii răspund întotdeauna tot cu iubire. Așa au început locuitorii Mirmeniei să se boteze în numele lui Iisus. Toiagul rodea. Și nu rodea doar întoarceri la cre­dință, ci și vindecări minunate, ale celor care se botezau. Printre ei, și soția și fiul dre­gă­torului cetă­ții, pe care Matei i-a izbăvit de duhu­rile necurate care îi chinuiau și apoi i-a botezat. Dar în loc să se bucure, acesta s-a înfuriat. Apostolul Matei întorcea mulțimile de la zeii cei vechi, stri­când rânduielile. Așa că și-a trimis gărzile să-l prin­dă și să-l aducă la palat.

Martiriul

O lumină. Asta au văzut soldații dregătorului Flavian, când s-au apropiat de Matei. Strălucirea ei i-a orbit, îngrozindu-i, așa că și-au aruncat armele și s-au întors la palat, rușinați. Nu-l puteau aresta pe apostol. Dregătorul a crezut că marele evanghe­list este, de fapt, un mare vrăjitor, și și-a zis că ceea ce nu a putut forța săbiilor va putea săvârși viclenia. Așa că a mers el însuși la Matei și l-a poftit la palat. Apostolul i-a simțit șiretenia, dar s-a dus. „Viclea­nule, de ce nu săvârșești lucrul pe care l-ai cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta, căci, precum vezi, sunt gata să rabd toate pentru Dumnezeul meu”, i-a spus lui Flavian. Slugile l-au întins pe jos și l-au pironit de podea, apoi au îngră­mădit deasupra lui vreascuri și smoală și i-au dat foc. În rug, apostolul s-a rugat, iar Hristos a făcut o ultimă minune, ca să li se arate tuturor credința – a stins văpăile. Pe crengi au apărut broboane de rouă, de parcă ar fi plouat. Pe Flavian miracolul însă nu l-a convins, vedea în el o magie străină, în stare să învingă zeii, iar nu iubirea unui Dumnezeu care se răstignise pentru oameni. A chemat din nou slugile, a mărit rugul, apoi i-a dat, din nou, foc. Tradiția spune că și așa, în mijlocul văpăilor, trupul sfântului apostol Matei rămânea neatins. Sufletul i-a plecat la cer, pentru că asta i-a cerut lui Hristos. Știa că lucrarea lui se încheiase. Sfintele sale moaște au fost scoase din cărbunii aprinși cu­rate, nemistuite de flăcări. Fla­vian le-a închis în­tr-un sicriu de fier și l-a aruncat în mare, dar Hristos le-a scos, printr-o altă minune, la mal. Abia a­tunci inima tiranului s-a înmu­iat. Se luptase cu aposto­lul în viață, dar fusese biruit prin moartea lui. A alergat la sicriul eșuat pe țărm și, plân­gând, și-a cerut iertare. Când episcopul Platon a venit la el, a cerut bo­tezul. Tradiția spune că, după moartea lui Platon, fostul dre­gător al cetății a fost înscăunat episcop și a păstorit în biserica întemeiată de apos­tolul Matei. Cercul iubirii ma­relui evanghe­list se închidea prin dragostea călăului său, devenit un alt ucenic fierbinte al lui Hris­tos.