* Françoise Sagan, „Capitularea”, traducere şi note de Mădălina Ghiu, Editura Polirom, colecţia „Esenţial” (tel. 0232/21.74.40), 216 pag.
Françoise Sagan nu e o scriitoare care să conteze pentru mine, dar dacă recomand acest roman în special cititoarelor noastre e pentru că lectura lui lejeră, distractivă, în sensul „muzicii uşoare”, le poate abstrage de la nu puţinele griji cotidiene, le poate transporta în lumea luxoasă a marii burghezii pariziene de la jumătatea secolului trecut. După debutul răsunător, la 18 ani, cu „Bonjour tristesse”, presa mondenă a transformat-o pe Sagan într-o legendă vie, iar ea a avut grijă să le dea mereu jurnaliştilor subiecte de ştiri senzaţionale cu libertatea ei insolentă şi extravaganţele sfidătoare chiar şi pentru libertinii francezi, cărora a vrut să le demonstreze că nu e doar un personaj de „La dolce vita”, ci şi că scrisul e cu adevărat pentru ea o pasiune, că plăcerea de a povesti şi de a se povesti cu vivacitate implică multă muncă. A publicat de la debutul din 1954 până la moartea din 2004 vreo 40 de cărţi, a scris şi piese de teatru şi texte pentru cântecele unor vedete populare ca Juliette Greco, Yves Montand, Johnny Hallyday sau Dalida. Dar la fel ca şi aceşti cântăreţi cu succes mondial pe vremea când francofonia nu fusese încă detronată, romanele ei au intrat în uitare, odată cu dispariţia fanilor de atunci. Le mai ţin minte vârstnicii nostalgici, sau le iau în seamă doar istoricii literari interesaţi de anii ’60-’80, de sensibilitatea de epocă şi de „fenomenul sociologic Sagan”. Când a scris „Capitularea”, în 1965 – o satiră socială a burgheziei pariziene bogate – romanciera era încă departe de ruina materială (din cauza proceselor cu Fiscul) şi fizică (din cauza exceselor) care nu-i mai lăsaseră nimic, decât datorii de peste un milion de euro, din câştigurile imense de pe urma cărţilor ei. Cum îi plăceau şi în viaţa reală cocktailurile, şi în „Capitularea” diluează licorile tari cu siropuri sentimentale acrişoare sau amărui, burlescul şi comicul rezultând din diferenţele între realitate şi modul în care e interpretată de personaje. Acestea sunt Lucille, 30 de ani („mi-am asumat să nu am nimic al meu, nici cel mai mic proiect, nici cea mai mică grijă. Sunt mulţumită cu viaţa mea […] Ce pot să fac? Să muncesc? N-am aptitudini.”), întreţinută de cincuagenarul bogat (afaceri imobiliare) Charles, care o adoră. Acesta, frecventator al întrunirilor mondene din casele privilegiaţilor libertini, îşi aduce amanta în lumea lor. La una dintre cinele care o plictisesc, Lucille îl cunoaşte pe Antoine (venit în calitate de nou gigolo al uneia dintre bogătaşe) care o face să râdă. („Niciodată nu se vorbeşte suficient despre virtuţile, despre pericolele, despre puterea râsului împărtăşit. Dragostea nu se lipseşte de el mai mult decât prietenia, dorinţa sau disperarea”). Şi astfel triunghiul amoros e gata. Numai că Antoine e un intelectual sărac, cu o leafă mică la o editură. După o perioadă de întâlniri clandestine şi ezitări, cei doi îndrăgostiţi se mută împreună, spre suferinţa generosului Charles. De ce eşuează relaţia lor de amor înfocat veţi vedea. Pe ultima pagină sunt rezumate destinele ulterioare ale personajelor principale şi ni se dă o explicaţie a titlului romanului, în original „La Chamade”, care înseamnă „bătaia tobelor pentru a anunţa înfrângerea, capitularea”. Capitularea Lucillei o întoarce la îngăduitorul Charles. Françoise Sagan şi-a adaptat singură acest roman pentru un film regizat de Alain Cavalier în 1968, cu Catherine Deneuve, Michel Piccoli şi Roger Van Hool în rolurile principale. Criticii francezi au considerat filmul mai bun decât cartea.
Romanian