Întâmplări din pădurea verde

„Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot…/ Un­de eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?”

Mihai Eminescu

Jivina din Trivale

Au fost întâi primele fire de iarbă ale co­pilăriei, din peticul aflat în fața blocului, la mar­gine de Pitești. Din ele, odată cu mine, au crescut tufe, arbuști și copaci, printre care și câțiva castani comestibili, un parc întreg, cu poduri arcuite peste ape și-un trenuleț care îl străbătea făcând o roată largă. Iar din parcul acesta a crescut mai târziu, tot odată cu mine, Pădurea Trivale. O să vă spun, astăzi, o întâmplare legată de ea.

E pădurea pe care am cunoscut-o cel mai bine, locul unde-am învățat s-o ascult, s-o privesc, să o simt. Eram la liceu, când ne duceam acolo doi, trei prieteni. Întinsă direct pe pământ, privind cerul hașurat de ramuri mișcătoare, înalte, minute sau ore, pricepeam că e locul unde-aș vrea să ră­mân la nesfârșit, să nu mai existe ceasuri, blocuri, străzi, caiete, orare, vuietul groaznic al timpu­lui. Topită sub crengi, un punct contopit cu pă­mântul, pe mine învățam de fapt să mă ascult, să mă pri­vesc, să mă simt.

În pădurea asta am avut parte de cele mai in­teresante întâlniri, pe măsură ce-o cunoșteam mai bine și îndrăzneam să înaintez mai mult în mă­runtaiele ei clocotitoare de viață. Intram dinspre oraș, mergeam pe strada străjuită de vile. Înaintam pe aleea asfaltată, spre Schit. Undeva, pe dreapta, se ivea o potecă pietruită care urca abrupt în pădure. Pe acolo o luam și noi, iar, la un moment dat, coteam și mergeam direct pe pământ. O vreme se mai putea citi o vagă po­tecă, apoi orice urmă lăsată de om dispărea și rămâ­neai singur, tu cu pă­durea. O jivină de-a ei.

Aveam acolo o buturugă, un mare ciot șlefuit de timp și de ploi, un foto­liu de lemn, pe care în­căpeau și doi oa­meni. Acolo ne odihneam și apoi hoinăream împrejur. Culegeam fragi și-i înșiram pe fire de iarbă, dădeam la o parte crengi de mur, căutând ciu­perci și miracole. Acolo s-au petrecut și întâl­nirile mele. Nu o dată, dând la o parte ră­murele elastice, căutând fructe, flori, apariții ra­risime, am găsit pui de căprioară. În cea mai fru­moasă ipos­tază a lor: cuibăriți, cu picioarele din față adunate sub piept, cu spinarea stropită în alb, cu ochi mirați și nări umede. Ne îndepărtam cu răsuflarea tăiată, fără să atingem minunea. Cerbi și căprioare străbă­teau luminișul pădurii. Duhuri cenu­șii, arămii, ce se iveau desprinse din siluetele stejarilor și treceau într-un șir silențios, fantomatic.

Într-o astfel de zi, întâmplarea m-a dus în locul celei mai fantastice întâlniri de care am avut parte vreo­dată. Mă îndepărtasem de prietenul meu, simțeam nevoia să fiu singură în pădurea care, ca toate ființele de pe lumea asta, îți vorbește cel mai bine când ești doar tu cu ea. Atunci, ridi­când crengile joase și dense ale unui tufiș, m-am trezit față în față cu el: un lup plăpând, cui­bărit pe pământ, dezvelindu-și toți dinții, încre­țindu-și partea de sus a botului – un lupișor, probabil rănit și alungat de-ai lui, cerându-mi să plec. Am dat drumul crengilor și m-am îndepărtat cu spatele, pășind cu grijă, cu mâinile întinse înainte, cu palmele desfăcute.

N-am prea povestit nimănui de întâlnirea mea miraculoasă cu lupul. Cine era să mă creadă? Însă l-am folosit în poveștile mele, l-am împrumutat personajelor care-au avut nevoie de el. La fel am făcut cu cerbii mei fantomatici, cu buturuga și verdele frunzelor clătinate între cer și pământ. N-am mai avut par­te niciodată de-o asemenea întâl­nire. Însă de atunci, în orice pă­dure și-n orice loc verde unde mă aventurez mai mult decât se cuvi­ne, știu că se poate ascunde, la fel ca-n orice clipă din viață, un pui de căprioară sau lupul.

VERONICA D. NICULESCU

Cerbii de pe tărâmul celălalt

Tocmai luasem premiul întâi, treceam în clasa a treia și abia așteptam vacanța de vară, mai ales pentru că vărul meu, Ma­rius, care locuia la Câm­pulung-Muscel, avea să stea toată vacanța la bu­ni­cii lui, vecini cu casa noas­tră. În vara aceea, venise și tata la serbarea de sfâr­șit de an, la căminul cultu­ral, îmbrăcase hainele cele bune, cu care mergea la nunți și botezuri, stătea în primul rând de bănci și i se citea pe față o uimire tăcută, un fel de Mo­romete, care se mira în sinea lui: „Uite, domnule, ce băiat deștept aveam, și eu n-am știut până azi, a luat premiul întâi cu coroniță, va să zică, sunt tatăl celui mai deștept băiat din sat!”. Mi-au dat lacrimile când l-am văzut că aplaudă, cu palmele bătucite de muncă, după ce am recitat poezia „Trei, doamne, și toți trei” de George Coșbuc, pe care o știu și acum pe de rost.

Din prima zi de vacanță am plecat ca din pușcă în Poiana Stânii, l-am luat și pe văru-meu, Marius, cu mine, să-i arăt minuni. Am intrat în pădurea din spatele ogrăzii și l-am dus la paltinul bătrân, de sub crestele stâncilor, pe unde păzeam vacile cu taica-mare Pătru, care îmi spunea: „Mă’, Gogule, mă’ copile, paltinul ăsta o să mă-ngroape și pe mine, poate și pe tine, să ai grijă să nu îl taie cineva, că e păcat de Dumnezeu”. Acolo, în scor­bura lui, aveam cuibul meu, cu un pițigoi albastru. În fiecare an îi țineam rostul, de când pițigoaica făcea ouă, până când puii începeau să își scoată ciocurile din cuib. Stăteam amândoi fascinați, ore în șir, urmărind cum pițigoiul îi aducea pi­țigoaicei, care clocea ouăle, viermi­șori, omizi, gândăcei și toate cele cu care se hrănesc păsările. În timpul ăla, mai căutam bureți, roșiori, vi­neciori, brusturi și, dacă aveam un pic de noroc, dădeam și peste o buturugă cu ciuciuleți, „păstrăvii” bureților, pe care mama îi punea la conservat cu oțet, usturoi, boabe de piper și tarhon. Nu pierdeam vremea, povesteam amândoi întâmplări nemaipomenite, multe dintre ele inven­tate, de dragul vorbei, și mân­cam pe săturate mă­criș. Hei, dar cum stăteam noi așa, în mijlocul pă­durii întunecoase, fiecare pe câte o piatră garnisită cu jabiu, de un verde care îți bucură privirea și sufletul, am auzit deodată un muget înfricoșător, care ne-a țintuit locului. Vorbele au înghețat, încer­cam să ne spunem ce-i de făcut, dar corzile vocale refuzau să ne asculte. Și atunci mi-am adus aminte ce-mi povestise tata odată. Era cu oile la stâna din Grindu, de sub Piatra Craiului, și a plecat după lemne uscate, pe care le ducea în spate cu croz­nia, să aibă cu ce face focul sub pirostrii ba­ciul stânei. Mi-a zis că s-a întâlnit cu un urs în pă­durea din care aduna lemnele, și a stat locului, nu s-a mișcat nici măcar un pas. „Mă’, Gogule, mi-a zis, dacă ursul te simte că ți-e frică, tabără pe tine, dacă începi să fugi, ăsta ți-e norocul, te gheră­nește și nu mai ești om. Stai locului și atunci nu îți face nimic, te simte că ești om bun, mugește de două-trei ori și pleacă”. La o vreme, Marius mi-a zis să ne cățărăm într-un copac, dar eu i-am spus: „Stai, mă’ locului, dacă nu ne mișcăm, nu ne face ni­mic, așa mi-a zis tata”. Și am stat locului, ne­mișcați, ca doi soldați în gardă la drapel. Așteptam să apară ursul din desișul pădurii. Dar ce să vezi, în lu­minișul din creierul pădurii, în loc de urs, au apărut doi cerbi care boncăluiau. Ne-am uitat ui­miți minute în șir cum se bat, cum se împung cu coarnele, cum sângerează pe blana lor superbă, imperială. Eram atât de mici și atât de dornici de aventură! Și ce aventură mai mare decât să vezi cum cerbii își dispută, până la sânge, dreptul de a fi alesul unei ciute. Aproape ne plictisiserăm să ne minunăm de bătaia cerbilor, când am auzit un muget sfâșietor. Părea un glas de pe tărâmul celălalt. Unul dintre cerbi își pierduse un corn, în lupta pe viață și moarte, care îi căzuse ca un covrig uscat, pe o lespede lustruită de ploi. Învins, s-a pierdut în adâncul pădurii, în timp ce învingătorul a ridicat capul spre cer și a boncăluit prelung, de câteva ori, după care s-a pierdut și el în pădurea fermecată. Cine ajunge primul la paltinul bătrân va câștiga cornul rămuros de cerb, i-am zis lui Marius și-am pornit în fugă. Nu vă spun cine l-a câștigat. Chiar nu are nicio importanță.

GEORGE ARUN

Stejarul cântător

Vi s-a întâmplat vreodată ceva atât de neobiș­nuit, încât să vă întrebați dacă ceea ce trăiți este cu adevărat realitatea sau doar născociri ale minții, fantezii? E o senzație stranie, ca atunci când vi­sezi, dar ești conștient de vis, și îți spui – visez că sunt treaz. Cu mai mulți ani în urmă, am trăit un astfel de moment în pădurile cetăților dacice din Munții Orăștiei. Pe vremea aceea, nu era drum asfaltat până la templele de la Sarmisegetuza, se știau puține lucruri despre cetăți, iar eu eram doar un reporter începător și curios, ce aduna de la bătrânii și ciobanii de pe dealuri povești despre comorile dacice. Auzisem legende despre „magia” acestor locuri, dar eram convins că ele se referă la frumusețea desăvârșită a peisajelor. Într-o zi de vară, când mergeam de la Boșorod spre cetatea Blidaru pe poteci, a început din senin o ploaie torențială grozavă! Turna cu găleata și cerul părea să se rupă în două, cu tunete și fulgere. Instinctiv, m-am retras un pic mai în adâncul pădurii, spre un loc ce mi s-a părut mai ferit, în ideea de a aș­tepta să treacă potopul și eu să îmi continui dru­mul. Dar, la câțiva fagi uriași mai departe, m-am trezit față în față cu un om ciudat și am tresărit amân­doi. Am rămas un mo­ment nemiș­cați și ne-am cercetat din priviri, surprinși. Părea un domn la vreo 60 de ani, nici turist, nici localnic, avea bocanci în pi­cioare, pantaloni kaki și o cămașă cam terfelogită. Era nebărbierit și purta o pălărioară cu boruri micuțe, sub care-i puteai distinge ochii mari și albaștri. Un pic mai departe, în spa­tele lui, se vedea un cort aco­perit cu crengi și o mică vatră de foc, cu două cră­ticioare de tablă, iar pe câtva fire de lăstăriș avea întinse niște haine. Cred că omul trăia acolo de ceva timp, ascuns în inima pădurii, rupt de lume. Nu ne-am spus nimic și am așteptat amân­doi să se potolească ploaia, ascultând vuietul pădurii sub rafalele torențiale, privind către cerul pe care îl bănuiam deasupra noastră, dar pe care frunzele îl acopereau în întregime, în timp ce noi eram ca într-un glob de smarald, învăluiți în lumina verde și stranie. M-am gândit că este unul dintre acei yoghini ciudați care bântuiau pe atunci munții Orăștiei, așa că, imediat ce ploaia s-a oprit, i-am zis „Sănătate” și am vrut să plec. Dar el mi-a făcut semn cu mâna și mi-a zis „Vino!”. L-am ur­mat prin pădure câțiva pași, într-un loc unde, prin­tre fagii aceia gigantici, crescuseră și trei stejari. A luat în brațe unul dintre stejari și mi-a zis: „Dă-mi mâna. Lipește-te de el”. L-am luat de mână și am îmbrățișat și eu stejarul acela uriaș. „Sunteți yoghin?”, am întrebat. Dar el a zis: „În­chide ochii”. Și în momentul în care i-am închis… am auzit o muzică ciudată și înălțătoare, ca un cor de îngeri, sunete ce mi se prelingeau parcă direct în inimă și îmi dădeau o stare de bucurie și fe­ricire. Am deschis ochii. Omul era lângă mine, cu ochii închiși, cu fața luminată de fericire. Mi-am zis – dacă închid iarăși ochii și aud din nou mu­zica, înseamnă că e adevărat. Și am închis din nou ochii. Brusc, am auzit din nou acel cor de copii sau de îngeri sau, mai bine zis, am simțit din nou vocile acelea cântând parcă un imn de fericire ve­nind din cer sau din frunzele stejarului din brațele mele, ce părea viu și translucid, ca o ființă prie­tenoasă, gigantică. După câteva minute, omul mi-a dat drumul la mână, am deschis ochii și muzica s-a oprit. Am pornit înapoi spre cortul său im­provizat, și la toate întrebările mele răs­pun­dea vag: „Așa e muntele ăsta… așa e pă­durea as­ta… stau de ceva timp pe aici… sunt în con­ce­diu…”. Apoi ne-am luat rămas bun și eu am plecat mai departe. Nu m-am întors niciodată în pădurea aceea, nici nu știu dacă aș mai putea s-o găsesc. Dar câteodată, în zi­lele de vară cu ploaie torențială, îmi lipesc pal­ma de scoarța pomilor, închid ochii, și par­că sunt din nou între acei stejari uriași din munții dacilor. Iar muzica aceea divină, chiar dacă nu am mai auzit-o niciodată de-atunci, știu că este acolo, în frunzișul luminos de deasupra.

CĂTĂLIN MANOLE

Casa din scorbură

Am crescut lângă o pădure care acoperea toate dealurile din jurul casei noastre, așa că pățaniile petrecute pe cărările ei răcoroase sunt tare multe. După ce ieșeam pe poartă, din doi, trei pași, intram în umbra unor copaci bătrâni. Buna a fost cea care m-a dăscălit și mi-a des­lușit cele mai multe din tainele pă­durii. Pe altele le-am descoperit singură, cu minunare. Mi-au apărut în cale ca niște daruri nebănuite, pe care le-am descifrat abia acum, la bă­trânețe, cu bucuria că le-am trăit, că mi s-au arătat, că am fost acolo în acele clipe în care vraja se poate naște dintr-o picătură de rouă, dintr-un fir de iarbă, din țipătul unei păsări. Ori poate doar dintr-o pană găsită pe cărare, pierdută de-un cuc, de-un vulture, ori de vreun pui de înger.

În ziua aceea de care vreau să po­vestesc acum, am fugit de-acasă. Par­că înnebuniseră cu toții, nu mai aveai cu cine să te înțelegi. Buna și Mama deschideau ferestrele și ușile de la toate încăperile, paturile și dula­purile erau trase de la locurile lor, ștergarele și covoarele duse la vâltoare, vasele erau luate din cuie și de pe polițe și puse afară, în vailingul cel mare, la frecat cu cenușă. Totul era în casă în­tors cu fundul în sus, căci începea marea curățenie de primăvară. Până și lăduca mea cu jucării era aruncată în gura podului de la șură. „Las-o acolo, îmi zicea Buna, până după sărbă­tori. Nu vezi că ne împiedicăm de ea pe aici?” Ce puteam să mai zic eu, dacă nici tata nu se punea cu femeile când era curățenia cea mare, de Paști?

Acasă, totul mirosea a var și a leșie, toți erau ocupați, și de aceea mi-era mai ușor să scap de sub ochii lor și să mă furișez din curte. Din câțiva pași ajungeam în pădure, unde nimeni nu văruia și nici nu trântea geamuri, vase, pahare și uși. Acolo era totdeauna cu­rat, chiar și atunci când în­că nu era topit bine omă­tul și când mai erau nenumărate mlaștini pe la marginea poienilor. Cine face oare curat în pădu­re?, m-am întrebat, când am ajuns în poiana în care trăia un fag bătrân, scorburos. În urma mea, pe cărare, crengile care s-au dat la o parte ca să trec se mai mișcau încă, scu­turându-și mugurii tari. Unii copaci, nu știu cum îi chema, aveau deja frun­zișoare galben-ver­zui, acre la gust, numai bune pentru când ți-era sete. M-am băgat, așa cum făceam întotdeauna când ajungeam în locul acela, în scorbura fagului, dar cu greu. Poate pentru că mai crescusem, nu mai încăpeam așa de bine ca altădată. Stăteam ghemuită și așteptam. Auzeam tot felul de zgomote acolo, în scorbură, păreau niște ape care curg și, câteodată, se auzea și un fel de cântare venită din cer. De la o vreme mă prindea însă frigul, trunchiul fagului era umed pe dinăuntru, și-atunci plecam.

Numai că, în ziua aceea de care mi-aduc bine aminte acuma, n-am putut să ies când am vrut, pentru că, dintr-o dată, au început o ploaie rece și un vânt mare. Ploaia cădea grăbit și, de undeva de sus, din scorbură, începuse să se prelingă apă pe trunchiul fagului. M-am ghemuit mai bine și mi-am strâns haina peste genunchi, ca să nu-mi fie frig. Atunci, dintre copaci a ieșit o femeie pe care n-am mai văzut-o până atunci. Era mare, mare, s-a apucat să strângă în brațe copacii și-atunci mugurii se des­făceau în frunze, pocnind. Pe cap femeia n-avea nă­framă, așa cum purtau Buna și Mama, avea părul lung, tare lung și-l trăgea după ea ca pe o mătură uriașă, în care erau prinse frunze uscate și crengi. M-am uitat după ea până când a ajuns la capătul poienii. Și-a scuturat părul și hainele, a intrat în pădure și-a dispărut. Când am ieșit din scorbură, am văzut că pădurea înfrunzise. Nu mai ploua și iarba crescuse. Am ajuns acasă ca-n vis. Mama și Bu­na n-au băgat de seamă că am lipsit, Ciurli mo­tanul mi-a aruncat o privire adormită, iar eu n-am știut niciodată dacă ceea ce am trăit în pădure am visat,sau chiar am văzut, din scorbura aceea de fag, cine face primăvara curățenie în pădure.

OTILIA ȚEPOSU