Mândruța

Sunt conștientă că poți fi judecat greșit fă­când afirmația că devotamentul unui animal poate să rivalizeze cu cel de care este capabil un om. Dar cred în ce spun. În existența mea care depășește cu mult o jumătate de secol, mulți semeni care-mi căutaseră prietenia mi-au lăsat în suflet amare dezamăgiri, spre deosebire de atașamentul profund al animăluțelor.

Am simțit nevoia unei astfel de introduceri, după care doresc să vă vorbesc despre o pisicuță frumoasă, care-mi înseninează zilele, adesea triste, și-mi alină, oarecum, durerile fizice, ine­rente vârstei pe care o am.

Mândruța e cea mai mică din clanul meu pisicesc. N-aș vrea să se înțeleagă că numai ea mi-a cucerit inima, pe toate le iubesc și le în­grijesc cu aceeași dragoste, dar relația cu Mân­druța e una cu totul specială. Poate acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că, pui fiind, în urmă cu trei ani, și-a câștigat dreptul de a rămâne în curtea și în viața noastră, luptând, pur și simplu, cu o voință și o perseverență ieșite din comun. Revăd foarte clar scenele când un pui de pisică, cu toată spaima lumii adunată în ochi, apărea mereu și mereu în curtea noastră, dar permanent era alungat de cățelușa Dulușa și, recunosc, cu vinovăție, chiar și de mine, fiindcă cineva îmi spusese că ar fi al unui vecin. Era toamnă, și el se ascundea sub frunzele bogate ale șirului lung de crini albi, care înfloresc în grădina mea. Într-o zi, am reușit să-l prind, și cu riscul de a-mi zgâria mâinile până la sânge, l-am dus la ve­cinul meu, crezând că-i fac o bucurie, dar a negat că l-ar cunoaște. Din acel moment, am înțeles că e singur pe lume și m-am bucurat că îngerul lui păzitor m-a ales pe mine să am grijă de el, așa cum făcusem și cu celelalte două pisicuțe, pe care le descoperisem în grădină, flămânde și speriate. N-a fost ușor, pentru că era tare înspăimântat. Mult timp mi-a trebuit să-i câștig încrederea și, de asemenea, să-l apăr de agresivitatea celorlalte animale, care nu-l cunoșteau ca pe unul de-al lor.

Toate pisicile mele îmi caută compania, fiind fericite să toarcă în poala mea, dar Mândruța e în permanență cu mine. Mă așteaptă cuminte să-mi termin treburile în bucătărie ca să ne plimbăm apoi prin grădină. Noaptea, dormim împreună. Dimineața, se trezește înaintea mea și vine să-și frece căpșorul de fruntea mea. Seara, după ce se joacă prin curte, se instalează pe pervazul fe­restrei și așteaptă s-o chem în casă. Chiar dacă m-ar prinde somnul, nu plec la culcare, până când nu apare ea la geam. O întâmpin cu aceleași cu­vinte în fiecare seară: „Acum ne culcăm, Mândruța!”. Am impresia că mă înțelege, fiindcă se așează imediat pe păturica ei, iar eu sunt li­niștită că într-o noapte lungă, nu voi fi singură. O mângâi și-i pun degetul arătător pe boticul tran­­dafiriu, știind că gestul acesta o face fericită. Mă privește cu ochișorii ei ușor migdalați și eu îi zâmbesc.

Nu numai în casă sau în grădină suntem împreună, ci și în păduricea de lângă casă, unde ni se alătură și Dulușa, cățelușa mea, care ne invită cu priviri galeșe, să mergem la plimbare, în speranța că-și va întâlni prietenul, un câine negru din vecini. Și uite așa, stăm toate trei pe mica terasă, respirăm aerul curat, admirăm brebeneii cu floricelele lor roz-violete și, cine știe, poate vor veni la întâlnire și veverițele!

Dragi cititori ai revistei noastre, cu tot res­pectul vă îndemn pe cei mai în vârstă, atinși, cumva, de aripa neagră a singurătății, să adoptați o pisicuță și să o țineți cât mai des pe genunchi. Pustiul din preajma dumneavoastră se va risipi ca un fum.

MIA IORDACHE