M-am speriat când am văzut-o prima oară: lungă, cu un cap triunghiular, verde, cu antene și piciorușe subțiri, o arătare poposită pe fereastra mea. Oare ce-o fi? Nu doream ca un gest necugetat al meu să-i frângă făptura delicată. Îi vorbeam și întorcea curioasă capul, parcă m-ar fi auzit. Probabil că instantaneu s-a instalat o simpatie reciprocă între noi. L-am chemat pe fiul meu și după cercetări pe internet a declarat solemn: este o „călugăriță”, o insectă care după împerechere, își înghite masculul. N-am mai văzut-o o vreme, după care, într-o bună zi a apărut pe balcon. I-am vorbit, iar ea, curioasă, își întorcea capul spre mine.
A stat nemișcată ore întregi. Băiatul meu, după un timp, mi-a spus: „Nu mai este!”. Când m-am uitat, era căzută în curte, dar alergând îngrijorată la ea, m-am bucurat: era vie. Am pus-o pe o frunză, deasupra ierbii. De-atunci, n-am mai văzut-o.
Sigur, doar Bunul Dumnezeu știe dacă a fost prânzul unui porumbel lacom sau al unei ciori dar, în optimismul meu, sper că destinul a ferit-o de astfel de intruși nedoriți și, ascunsă de priviri iscoditoare, scăldată de un soare blând, umblă și cercetează și acum natura, cu aceeași curiozitate pe care i-am descoperit-o de la început.
Cu stimă și dragoste,
ANGELA L. – București
