Pădurea cu miracole

Toate amintirile din copilărie sunt legate de locuri verzi: dealuri, pajiști, câmpii, pă­duri și maluri de ape sau cel puțin un mai­dan plin de iarbă. Și pentru că sunt le­gate de locuri verzi, amin­­tirile din copilărie sunt amin­tiri fericite. Amin­tiri pline de libertate, de mi­resme și de culori. Nici o altă vecinătate nu-ți oferă atâ­ta bucurie pe gra­­tis pre­cum natura, nu te ajută să dai de pământ cu că­ciula și să strigi din toate puterile: „Opreș­te-te, clipă! Sunt fericit!”. Dar copilăria noastră a zburat hăt, demult, împreună cu ber­ze­le călătoare, iar locurile verzi s-au pier­dut. Le-am ui­tat, pur și sim­plu. Le-am în­locuit cu co­mo­ditățile vieții mo­­derne, cu teh­nicile elec­tronice de ultimă oră, cărora le-am de­v­e­nit prizonieri: te­le­vizor, telefon mo­­bil, Internet. Și cu gri­ja zilei de mâine, care trage obloane ne­gre peste priveliștile din jur. Pe scurt, co­piii de altădată s-au trans­format în niș­te maturi veșnic poso­mo­râți, care nu mai știu să comunice, nu mai știu să con­­vie­țu­iască, să se bucure îm­preună, să plân­gă, să râdă, să iu­bească și să se lase iu­biți. Oameni preo­cu­pați numai de latura materială a vieții, oa­meni alie­nați, cu sen­ti­men­tele seches­tra­te. Încet, dar si­gur, ne-am înde­păr­tat de firescul vieții, ne-am rupt de lumea în care am crescut, ne-am rupt de prive­liș­ti­le care ne în­con­joară, pe lân­gă care tre­cem ab­senți și in­di­ferenți. O mutație ex­trem de peri­cu­loa­să, care ne schimbă firea și su­fletul…

Există remedii? Ne putem întoarce la copiii fe­riciți care am fost? Cu toate că pa­re o iluzie, răspun­sul e po­zitiv: Da! Iar soluția e natura. Ea operează cea mai pro­­fundă recuperare, cea mai totală im­plicare a sim­țu­rilor și abilităților noas­­tre mentale și sufletești. Ați ob­­ser­vat cât de calmi și de echilibrați sunt ță­ra­nii, în com­parație cu nefe­ri­ciții de orășeni? Ce ne­pre­făcută bună­voință au pentru cine le calcă ograda? Ce simplu și ce sincer vorbesc? Cum țin la poartă nefe­ri­cirile lu­mii de care au, și ei, par­te, din plin, dar pe care nu le trans­formă niciodată în an­goase, melancolii și depre­sii? Ați observat că nu sunt nicio­dată stresați? O gră­ma­dă de întrebări, cu un răs­puns cât se poate de sim­plu: ță­ranii trăiesc în natură, muncesc în natură, se hră­nesc na­tu­ral, cu pro­dusele gospo­dă­riei lor. Chiar și oa­me­nii din orașele de pro­vin­cie, ca­re au pe lângă casă o gră­­dină sau o liva­dă, care pot să se tragă la um­bră, sub o bol­tă de vie sau sub co­­roana im­perială a unui nuc, ei și alții ca ei, toți cei care tră­iesc în con­tact ne­mij­locit cu natura, sunt, în mod evi­dent, mai blajini, mai calmi, mai împăcați cu via­ța, timpul pare să aibă mai mul­tă răbdare cu ei de­cât cu oră­șe­nii închiși în co­li­viile lor de beton, care vara se trans­formă în cup­toa­re de inci­ne­rare. Ei bine, mai ales pen­tru amă­râții de citadini, soluția o repre­zin­tă în­toar­ce­rea la natură, fuga de-acasă spre păduri și spre înăl­țimi. Nu e un sim­plu vis. Munții noștri ne sunt lesne la în­de­mâ­nă, Dum­nezeu i-a pus în mijlocul ță­rii, ast­fel că, în câteva ore, ajungi la ei cu căruța, cu tre­­nul sau cu mașina, indi­fe­rent dacă stai în Ma­ra­mureș, în Ba­nat, Mol­do­va, Muntenia sau Ardeal. Doar să vrei! Doar să fii în stare să te ridici din fața te­levizorului sau a calcula­to­rului sau a ser­vi­tuților care te țin le­gat de oraș, și pa­ra­­disul te-așteaptă. Na­tu­ra este acolo un­de am lăsat-o în copilărie. Noi am tră­dat-o. Ea se află în același loc.

Cărările bucuriei

Cine se încumetă să o ia la drum cu pi­ciorul, câ­te­va zile sau, mult mai bine, câte­va săptă­mâni, tră­iește im­pre­sii pe care nu le va uita ni­cio­dată: el este supus di­rect ca­priciilor naturii (ploi, vânt, cea­ță), își sim­te corpul mai aproape ca niciodată până atunci (datorită efor­tului), trăiește în direct prive­liștea zi­lei în­ti­părită în peisaj: schim­ba­rea lu­minii, jo­cul norilor, foș­ne­tele naturii, me­ta­morfoza culo­ri­lor. Exis­ten­ța devine cu mult mai intensă, apa de­vine un re­gal când ți-e sete, își recapătă gus­­tul și va­loa­rea adevă­ra­tă, ae­rul de­vine mân­care, iar merindea ser­vită pe iarbă are un gust mai bun, somnul e cu mult mai pro­fund și mai odih­nitor.

O lecție de simplitate

Poteca de munte te obligă să renunți la co­mo­dități și huzur. Ai cu tine doar ceea ce este în rucsac. Simți căl­dura și frigul, ploa­ia te udă, soarele te usucă, des­co­peri cât de com­plicată a devenit viața datorită civi­li­za­ției de con­sum. Ce gust minunat are o bu­­­ca­tă de brânză, un colț de pâine și apa bău­tă di­rect la izvor. Cât timp câștigi, da­to­rită sim­plificării vie­ții. Cum în­veți să te mulțu­mești cu puțin.

Leacuri verzi

Despre natură ca „leac” s-a mai scris în „For­mula AS”. Medi­ca­mentul pe care-l oferă este gra­tuit și gi­gantic: aer curat și ozonat pentru bieții noștri plă­mâni mor­ti­ficați de poluarea ora­șelor, res­pi­rații profunde im­pu­se de efort, o gim­nastică ide­a­lă care antre­nea­ză muș­chii întregului corp, un tonifiant vizual – ver­dele, care dă o stare de liniște. Pe scurt – meta­bo­lism acti­vat și, nu în cele din ur­mă, un antidot complex con­tra stre­sului. Multe boli se rezolvă prin drumeții. Cu condiția să nu exis­te exagerări. Pentru oa­me­nii peste 50 de ani și, mai ales, pen­tru cei cu probleme de ini­mă, efortul în exces și altitudinea depășită pot pro­duce acci­dente. Da­că vă numărați printre ei, mulțu­mi­ți-vă cu zona de deal și de munți joși.

Frați de cruce cu iarba

Drumeția în natură nu este o dis­trac­ție (pre­cum discoteca, televi­zo­rul, jocul), ci o acțiune cu un sens pro­­fund. Ea presupune ex­pe­riență, an­ga­­ja­ment, dis­ci­pli­nă, prie­te­nie, emo­ție, spiri­tua­­litate, este o în­de­let­ni­cire meditativă. Pri­mii pași fă­cuți pe poteca unei păduri par tot­dea­­una mo­­­notoni și obo­sitori. Când ple­căm de acasă, gri­ji­le vin după noi. E ne­voie de timp ca să alungi roiurile de gân­duri care te îm­piedică să vezi ce se află în jurul tău. Mergi or­beș­te. Co­pacii ți se par iden­­tici, urcu­șul prea greu, pădu­rea mo­no­tonă și plic­­ticoa­să. Încet-în­cet, ma­gia na­tu­rii în­­cepe însă să se producă și, dintr-o dată, des­coperi că ceea ce te încon­joa­ră are per­so­na­litate dis­tinctă, via­ță, iden­­ti­tate, că ni­mic nu sea­mănă cu ni­mic, că arborii sunt la fel de di­­feriți ca și oa­me­nii, că luptă și ei pentru supre­ma­­ție și pen­tru lumină, că strălucesc diferit, că res­pi­ră altfel și cu alte aro­me, că ema­nă o energie dum­ne­ze­iască care începe să-ți curgă prin vine și te face să te simți fericit. Doamne, câ­tă fru­mu­sețe și via­ță e în ju­rul tău! Ce clocot de zămislire și îm­pli­nire! Câtă ar­mo­nie îți e dă­­ruită pe gratis, pășind, pur și simplu, pe că­rarea unei păduri. Pretutindeni e doar mi­racol. Peste tot e Mai Ma­rele lumii, Marele crea­­­tor, Dum­ne­zeu. În toate câte te încon­joa­ră îi simți și îi vezi ti­parul, uria­șa fră­ție a viu­lui pă­mân­tesc, scân­teia di­vi­­nă care arde deo­po­trivă în tine, în păsări și în co­paci. Ce minune! Prin minte, în loc de gânduri negre, curg acum gânduri albe, problemele nerezol­vate ți se par din­tr-o dată jocuri copilărești, depre­siile și an­goa­sele s-au trans­format în poftă de viață, orizontul su­­fle­tesc seamă­nă cu cerul întins pes­te culmile mun­ților. Sus, în po­iana pe care vara a trans­for­mat-o într-un rai plin de flori ești… alt om. Frate de cru­ce cu iarba. De un­de­va, din în­­tu­­nericul care îți stă­pânea su­fle­tul, a ie­șit la lumină ce­va, cineva, o făptură pe care ți se pa­re că o cunoști, poate de demult, din anii copilă­riei, cineva cu mult mai bucuros și mai fericit decât tine, cu mult mai liber, cineva care te ajută să-ți rea­min­­­tești cum ai vrea să trăiești: Cineva cu care te iden­­tifici, fericit că te-ai regăsit. Asta te așteaptă la ca­­pătul unei dru­meții prin pădure: pri­veliști frumoase și un sens. Sensul vieții. Bucuria sim­plă de-a exista.