Unde vă petreceți vacanța?

– Preferați locurile aglomerate sau liniștite? –

– La mare? Pe deal? La munte? În hamac? Felul în care alegem destinațiile vacanței e un rețetar pentru fericire. Contează ingredientele! –

Bosforul dintr-un borcan de dulceață

Din toate orașele în care am călătorit, m-aș reîntoarce la Istanbul oricând. Nu neapărat pentru străzile lui pline de forfotă, nici pentru magazine, restaurante și cumpărături, nici măcar pentru istorie și muzee, baclavale, fistic și halva, ci pentru că acolo, în mijlocul unui oraș de 20 de milioane de locuitori și alte sute de mii de vizitatori pe lună, se află Bos­forul. E un sentiment tare bun să știi că poți scăpa ori­când de gălăgie și aglomerații, urcân­du-te pe un vapor    care să te plimbe pe apă, pâ­nă reușești să îți uiți toate grijile, fricile, nepu­tințele, până îți cureți gândurile de toată zgura lor. Bosforul, pentru mine, înseamnă liniște și prilejul de a privi Istanbulul de la distanță, ca pe un peisaj pulsând de viață. Chiar și aici, într-un oraș de 20 de mi­lioane de locuitori, li­niștea e cea care mă inte­resează cel mai mult.

Pentru mine, vacanța e o stare de spirit, nu un loc în sine. Nu mi-am dorit niciodată să stau la soa­re, pe plaje ticsite de oameni, în resorturi cu pal­mieri. Nu mi-am planificat nicio vacanță în Dubai sau în New York și nici n-am visat să-mi petrec con­cediile fă­când shopping pe bulevardele din Paris sau dansând până dimineața în discotecile din Ibiza. Pentru mine, vacanța e tot ceea ce se întâmplă când reușesc să mă rup de gălăgia din jur sau de gălăgia din mine, ca să-mi găsesc liniștea și să-mi odihnesc sufletul. Un concediu reușit e un concediu petrecut în liniște sau cu liniște. Întotdeauna a fost așa. Chit că vacanța s-a întâmplat în vreo țară străină, pe vreun vârf de munte sau o plajă pustie, în vreun oraș de pro­vin­cie oarecare sau pur și simplu în intimitatea casei mele, alături de băr­batul pe care îl iubesc. Asta e ce am că­utat mereu: tihna. Dacă am sim­țit-o, dacă am simțit binele curgând șuvoi pe dinăuntru, se cheamă că am avut o va­canță frumoasă.   

Acum, când scriu aceste rânduri, mă aflu tot într-un fel de vacanță, în casa părinților mei. Nu e niciun fel de concediu, sunt doar câteva zile pe care le petrec cu mama. Pentru mine, zilele astea sunt mereu și mereu ca o vacanță. De fiecare dată când ajung aici, în casa copilăriei, mă simt așa. E ca o magie. E de-ajuns să ies în grădină, să aud pițigoii, să-mi văd motanul cum stă tolănit la umbra unui măr, floarea soarelui gata să înflorească, să aud cum vecinii își cosesc iarba, să mă umplu de mirosul acela de proaspăt, ca să simt că e bine, ca să simt că totul e așa cum trebuie să fie. Și mai e ce­va.    Lucrurile mici. Dis-de-dimineață, am cu­les zmeura din grădină, mai târziu, o să mă plimb prin pădure, fără grija tim­pului, fără presiunea lui „trebuie”. Acum, în timp ce scriu, mama fierbe dul­ceața. Simt mirosul și zâmbesc. Vacanța, uneori, în­seamnă toate astea, vacanța, pentru mine, înseamnă simplitate. Ea nu miroase doar a restaurante luxoase sau a parfu­muri scumpe, ci și a dulceață de zmeură și a pământ reavăn. Vacanță se numește ce am eu aici, în casa părintească, fie că lenevesc în hamac cu vreo carte în mână, până adorm, fie că sunt în grădină, trebă­luind cu tălpile afundate în pământ sau rupând păs­tăi de fasole. Pentru că aici, ca și pe Bosfor, peste toate domnește liniștea.

Mai târziu, în vară, am să-mi iau și concediu și am să plec, alături de soțul meu, într-un sat de mun­te, probabil, bătând poteci puțin umblate de om și mult umblate de animale, uitând mereu cât e ceasul sau în ce zi a săptămânii suntem. Doar să fim acolo, să fim cu totul acolo, să ne uite Dumnezeu admi­rând câte-un apus de soare, să nu vorbim nimic sau, din contră, să stăm pe băncuța noastră de lemn, până noap­tea târziu, și să despicăm firul în 4, în 7 sau în 9. Să ne prindă ploaia pe vreo cărare de mun­te și să nu ne supărăm din cauza asta, să ne împrie­tenim cu câinii ciobanilor, să dăm nas în nas cu vreo căprioară, să-i spunem „bună ziua” și să râdem. Așa cum văd lu­crurile, cum se așază pe dinăuntru, în li­niște, va­canță mai frumoasă, pentru mine cel pu­țin, nu există.

ANDRA OCNARU

Pe malul Mediteranei, în La Ciotat

Am ajuns la vârsta la care sunt mai tot timpul în vacanță. Și, pentru că sunt norocos, mă aflu acolo unde multă lume vine să-și facă vacanțele, adică în Provence. Locuiesc pe malul Mediteranei, în La Ciotat, oraș la granița parcului național al „Calăncilor”, acele fiorduri cu apă turcoaz, ascunse parcă de ochii tu­rismului de masă. Ca să ajungi să vezi calăncile (les calanques) trebuie să știi că ele există, apoi să iei vaporașul (sau să ai un prieten cu o barcă) și să le explorezi pe rând, să te oprești pentru o baie, să stai la soare, să lenevești pentru că, în fond, e vacanță, nu?

Lângă La Ciotat, peste deal se află Cassis, poți să ajungi acolo pe Route des Crêtes, un drum destul de periculos (închis când bate Mistralul), unde punc­tele de belvedere îți oferă niște priveliști minu­nate, de pe cea mai înaltă faleză a Europei. Acolo, la Cassis, și-a petrecut vacanțele, în podgoria Chateau de Font­creuse, Virginia Woolf și tot acolo a pictat nenu­mă­rate peisaje Winston Churchill (da, celebrul premier britanic). Dar și Monica Lovinescu a pe­tre­cut zile de vacanță în Cassis. În partea cealaltă, spre Toulon, în Sanary sur Mer, și-au petrecut un fel de vacanță, mai de voie, mai de nevoie, mulți scriitori germani, de la Thomas Mann la Stefan Zweig, atunci când au fugit din Germania nazistă.

Între Sanary și La Ciotat este o comună care dă numele unei apelații viticole: Bandol, unde se pro­duce un vin roșu deosebit, pentru că este obligatoriu ținut un an și jumătate în baricuri. Dar tot aici, puz­deria de vii produce și din ce în ce mai celebrul rosé de Provence.

Dacă e vacanță în Provence, asta înseamnă și livezile de măslini, cu copaci care au venerabile vârste, câteva secole bune… Nu departe de La Ciotat poți admira un măslin care are 2400 de ani!

Și dacă vorbim de măsline, să pomenim beneficul ulei, produs la cea mai înaltă calitate aici. Nu că voi ca să mă laud, vorba poetului, dar spun, în treacăt, că, de câțiva ani, sunt invitat să fac parte din jurii la concursurile de uleiuri de măsline din zonă, o experiență foarte interesantă și chiar gustoasă.

Da, în fiecare zi, când ies din casă, practic, intru într-un fel de vacanță, mă bucur de soarele și de cerul din Sudul Franței. Am și șansa de a fi vizitat de mulți prieteni. Mircea Mihăieș și Ilona, soția lui, vin vară de vară în La Ciotat, și atunci îmi petrec vacanța mea lipită de va­canța lor.

Chiar acum, când scriu aceste rânduri, o fac în biroul unei reședințe de vacanță de lângă Saint Remy de Provence, localitate în care s-a născut Nostra­damus și și-a trăit ultimii ani zbuciumați ai vieții Vincent van Gogh. Sunt aici invitat de două familii de foarte buni prieteni, care s-au îndrăgostit, și ei, definitiv, de microbul provensal. Îmi fac încă o va­canță cu ei. Vacanță în vacanță.

Sigur, poate ar încăpea, aici, o nuanță: vacanța nu înseamnă pentru mine un fel de lâncezeală în care nu faci nimic, o lenevire îndelungă. Vacanța este prilejul ca, scutit de alte obligații, să te dedici descoperirii unor locuri, istorii, oameni noi… Așa s-au născut, din această nesfârșită vacanță, cele două cărți ale mele dedicate spectaculoasei Provence.

Pentru că sunt un om sociabil, îmi plac mult locurile populate, nu aglomerate. Vizitez, când pot, orașe, aglomerări urbane, îmi plac aeroporturile, suprema metaforă a călătoriei, porturile, gările. Adică, toate punctele din care încep călătoriile.

Dar, în același timp, apreciez mult momentele de liniște, când poți medita în mijlocul unei naturi prietenoase, savurez apusul de soare privit singur, pe malul mării, atunci când simt că asta mă conectează la vibrația universului.

Sunt în vacanță, și în mijlocul mulțimii, și în mijlocul naturii, și când sunt înconjurat de oameni, și când sunt singur.

Pe de altă parte, sper să mă ajute Cel de Sus, încât curiozitatea mea vie și pofta mea de viață să nu intre niciodată în vacanță. Care urare v-o adresez și Dumneavoastră, cititorilor revistei Formula AS.

IOAN T. MORAR

Un sat în Elveția

Mulți ani, vacanța de vară a fost sinonimă cu marea. Era singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat. De câțiva ani, de când s-a născut Sophie, nepoțica mea, și o parte a familiei mele locuiește în Elveția, într-un sat, aproape de lacul Neuchâtel și de munte, reprezentarea verii s-a mai schimbat. I s-a mai adăugat ceva. Aștept cu nerăbdare să cobor din tren la Yverdon les Bains și să îi văd pe ai mei. Sophie mă ia în brațe, ca să-mi arate cât de mult a crescut în lunile în care nu ne-am văzut. Facem picnicuri la prânz și ne uităm din hamac la copacii imenși de deasupra noastră și ne imaginăm câte păsări pot să adăpostească, culegem flori de pe câmp și facem baie în apa răcoroasă a lacului și ne luăm la întrecere cu peștii care ne trec pe la picioare. Urcăm pe deal și căutăm „casa lupului” sau urmărim mo­tanul portocaliu, botezat Frunză, care se duce la vânat. Atunci când ești în preajma unui copil, timpul are altă consistență. Fiecare zi e un fel de a ghici ce se mai întâmplă în povestea care devine din ce în ce mai palpitantă, și asta îmi place nespus.

Anul acesta, mi-am început vacanța în Franța, unde mi-am vizitat niște prieteni buni, la Pexiora, în Occitania. Sunt cei mai călători oameni pe care îi cunosc și am făcut drumuri în toată regiunea. Într-una din zile, am coborât la mare, în sud, la Collioure, ne-am cocoțat pe serpentine până la Minerve, un orășel medieval ca o broșă pe munte, am gătit și am stat în grădină. Ne-am bucurat de zilele petrecute împreună, ca de o pâine caldă și bună, făcută de un boulanger francez, pe care l-am întâlnit și care îi cânta arii din opere aluatului înainte de a-l băga în cuptor. Într-o seară, am mers să vedem apusul, și soarele roz, fosforescent, care a căzut după niște păduri înalte, ne-a tăiat răsuflarea, la propriu.

Nu mă mai interesează de multă vreme destina­țiile, ci oamenii cu care le împart, plăcerea de a ne regăsi, mai ales că ne vedem mult mai rar decât ne-am dori. Verile sunt, într-un fel, momentele mele de recluziune, dar și de regăsire a celor dragi. Și cele în care mi se întâmplă cel mai des, seara, când mă pun în pat, să îmi zic că sunt recunoscătoare pentru ce trăiesc și nu sufăr pentru ce nu am. Cu cât înaintez în vârstă, îmi dau seama de lucruri pe care nu le bă­gam în seamă, pentru că mi se păreau neimportante sau banale, acum mă simt norocoasă că toți ai mei sunt în viață și pot încă să-i văd. Fiecare nouă vară care nu schimbă nimic în acest desen de viață mi se pare perfectă.

Fiecare baie în mare e un cadou, care îmi aduce aminte de verile din copilărie, când mi se părea că nu stăteam niciodată suficient nici pe plajă și nici în apă. Am aceeași neliniște în ziua dinaintea plecării și aceeași nerăbdare. Nu contează cât de rece e apa sau cum e vremea afară. Poate că nu ne schimbăm cu adevărat decât pe dinafară, și plăcerile noastre din copilărie rămân o constantă în viețile noastre.

Anul trecut, în august, m-am reîntors pentru o săptămână la Paris, după aproape zece ani. M-am bucurat de oraș, de muzee, de cafenele, dar când am intrat într-o după-amiază la metrou, m-a izbit un val de oameni, căruia nu-i vedeam capătul, și am avut un moment de panică. Toată fantezia mea de la 20 și ceva de ani, de a trăi acolo, am știut că s-a risipit pen­tru totdeauna. În burta unui oraș mare, aglomerația și ritmul agitat pot face vara insuportabilă. Mi-am promis că o să evit metropolele în lunile calde, că o bucată de cer pe malul unei ape e întotdeauna mai profitabilă. Poate că există vârste pentru locuri aglo­merate și altele pentru cele liniștite, cine știe? Poate că agitației din interior îi corespunde un fel de nebunie exterioară și că turiștii lumii sunt această specie neobosită, care are nevoie mereu de o can­titate din ce în ce mai mare de adrenalină și de experiențe de vacanță cât mai intense…

Nu sunt o turistă adevărată, nu caut destinații noi. Îmi place să mă reîntorc unde mi-a fost bine, mi se face dor de anumite peisaje, de norii din satul elve­țian, de felul în care cade lumina pe un zid, de un bar spaniolesc la malul mării, unde mi-au dat mirode­niile și mi-am preparat singură ginul tonic, de „scoi­cile marinarului” din Bulgaria, de un mic golf din Grecia, în care apa era atât de limpede, că îmi lua un timp până să intru în ea.

ANA MARIA SANDU

Ce este o undă care crește?

Vreau să-mi petrec vacanța într-un loc în care să mă trezesc devreme, tu să mă aștepți cu cafeaua, să ne îmbrățișăm așa cum numai noi știm să ne îm­brățișăm de dimineață, apoi să mă așez pe scaun, să privesc tăcut pe fereastră cum lumina crește, să sorb din cafea, până simt că pot vorbi, apoi să vorbim: „ce este o undă care crește?”, să te întreb și să râd, tu să te gândești puțin, să repeți întrebarea, să râzi, să te uiți tăcută pe fereastră, să-ți treci mâna prin păr, să-l descâlcești de somn, de vise, apoi să te întorci zâmbind către mine, „lumina”, să spui, „lumina”.

Sau, la fel de bine, vreau să-mi petrec vacanța în­tr-un loc în care să mă trezesc devreme, atât de de­vreme, încât să nici nu se fi crăpat de ziuă, să deschid fereastra, să simt mirosul de lapte al luminii încă nenăscute, să-l respir, să-mi umplu pieptul cu el, ca și cum m-aș scufunda într-o apă mare, limpede, albastră, să închid ochii, ca să-l fac să rămână, apoi să-i deschid, să pun apa la fiert, apoi cafeaua în apă, să simt cum mirosul de cafea se amestecă cu cel al luminii, să închid iarăși ochii, pentru ca mirosul să rămână, apoi să-i deschid, să pun zahăr, apoi să învârt lingurița în cană, să te aștept, iar tu să vii, pentru că ai simțit mirosul cafelei și răcoarea, sau pentru că, într-un fel pe care nu ne-am deprins încă să-l înțelegem, lumina vine la noi și ne mângâie visele, chiar și atunci când e încă întuneric, sau, poate, doar pentru că ai auzit zahărul și lingurița în cafea, pentru că m-ai auzit pe mine, pur și simplu, pen­tru că ai simțit că nu mai sunt acolo, lângă tine, în așternuturi, în somn, în vise, să vii să ne îmbră­ți­șăm cum numai noi știm să ne îmbrățișăm de dimi­neață, apoi să te așezi pe scaun și să privești lumina, să sorbi tăcută din cafea, să-ți descâlcești părul de vise, să mă întrebi zâmbind „ce este o undă care crește?”, iar eu să mă uit pe fereastră cum lumina e deja mare, limpede, albastră, la fel ca o apă de mun­te, să mă întorc către tine, „dragostea”, să-ți spun, „dragostea”. Apoi să ne bem cafeaua, să ne îmbră­căm și să ieșim, să ieșim pur și simplu, doar ca să ne ținem de mână, în timp ce respirăm, în timp ce râ­dem, în timp ce salutăm copiii și pe toți oamenii în care încă mai vedem lumina aceea de copii, toți oa­menii aceia care n-au uitat să se bucure, care n-au ui­tat cine sunt, „sunt puțini”, să-ți spun eu, „sunt mulți”, să-mi spui tu, iar eu să știu din nou că te iu­besc, acolo, oriunde ne-am afla în vacanța noastră de vară, că te iubesc și pentru că tu ești singura care mă face să mai am încredere în oameni, dar să nu-ți spun asta, să prefer să tac, să prefer să simți din ochii mei că ți-am spus-o, iar tu să mă privești, să-mi vezi lumina cum crește, să înțelegi și să știi, să te rușinezi, pentru că tu te rușinezi mereu când îți spun că te iubesc, chiar și atunci când nu îți spun, și atunci să spui orice altceva, „hai să mergem să ne luăm înghețată”, iar asta să însemne că ne aflăm aici, oriunde, în vacanța noastră de vară, că ne ținem de mână și e de ajuns.

Și aș mai vrea să găsim un loc în vacanța noastră de vară, în care să stăm cuminți, cum stă motanul nos­tru atunci când se înserează, să privim toată lu­mina care se schimbă, se duce, tot albastrul ăla adânc și limpede ca o apă de munte, care se învelește, încet, în pătura lui de noapte, de întuneric, să ascultăm rân­dunelele, vuietul lumii care se îndepărtează, un tren, poate, să privim cum se destramă dâra lungă, albă, tre­murată a unui avion, să ne întindem pe ea gându­rile ca niște haine proaspăt spălate, limpezite, curate, iar asta să fie tot, poate și un pic de vânt să fie cu noi, și răcoarea ca o apă mare, limpede și albastră, asta să fie vacanța noastră de vară, câteva dimineți, amiezi și înserări, noi doi ținându-ne de mână spre locul unde vom dormi, vom visa și ne vom trezi dimineața devreme, ca să privim lumina cum crește, ca să facem cafeaua și s-o bem împreună.   

Și ai putea să râzi acum, pentru că după atâția ani de când suntem unul cu altul tot n-am învățat cum trebuie rostite lucrurile astea, încă mă mai rușinez de ele ca un copil, dar uite că le spun acum, aici, în scris: cea mai frumoasă vacanță a mea ești tu.

MATEI FLORIAN