Discursul „suveranist”, pigmentat cu trimiteri iredentiste, rostit anul acesta de Viktor Orban, premierul Ungariei, la Tușnad-băi, nu a fost o surpriză. Viktor Orban s-a situat (constant în ultima vreme), pe aceleaşi coordonate antioccidentale cu prietenii lui de la Moscova. În plus, a lăudat China, ca „model de dezvoltare” de succes, ce ar trebui să înlocuiască „modelul liberal”, definitoriu pentru UE. Nu au lipsit, desigur, trimiterile ironice la adresa guvernării româneşti a Transilvaniei, un ținut despre care nu a spus niciodată că aparține țării în care tocmai se afla. Mai mult, Orban a dezvăluit că MAE românesc i-a transmis o „foaie tematică”, prin care i se cerea să-și limiteze „referinţele” iredentiste, pentru a preveni derapajele de tip naționalist în care este maestru. Un demers nu tocmai inspirat al autorităților noastre, care își recunosc, astfel, teama față de problema, total scăpată de sub control, a minorității maghiare din Transilvania. Și-a mai adăugat Orban și un mic şantaj, anunțând că, în 2024, când Ungaria va prelua şefia consiliului UE, va face totul ca România să fie admisă în „spaţiul Schengen”, sugerând că actualii ei guvernanți nu sunt capabili să o facă singuri. Discursul de la Tușnad a fost ţinut după ce Viktor Orban a avut o întâlnire informală cu premierul român, Marcel Ciolacu, și cu ministrul transporturilor, Sorin Grindeanu, care i-au propus, pentru „strângerea legăturilor româno-maghiare”, realizarea unei căi de transport rapid între Bucureşti și Budapesta. Propunerea, corectă dar irealizabilă cu „mijloacele” actuale ale României și Ungariei, fără ajutorul UE, a vrut să indice cât de deschişi sunt românii spre o apropiere de vecinii lor maghiari. Viktor Orban nu și-a dezminţit însă linia politică iliberal-naționalistă, susținând, încă o dată, aspiraţia către autonomia teritorială a conaţionalilor lui, maghiarii din România, în speranţa unei viitoare reuniri cu „patria-mamă”, Ungaria, dacă situaţia internaţională se va schimba în conjunctura războiului din Ucraina.
De ce își susţine Viktor Orban cu atâta aplomb ideile suveranist-naționaliste și de ce guvernanţii români, aflați pe propriul lor teritoriu, reacționează atât de moale? În cazul premierului maghiar, am putea spune că motivele lui imediate sunt electorale. Aflat de douăzeci de ani la cârma țării vecine, el a ajuns la o uzură politică maximă, aşa cum se întâmplă în cazul tuturor regimurilor „încremenite în proiect”. Economia ungurească a început să dea rateuri în serie, iar fondurile europene, asumate prin PNNR, au început să scadă vertiginos după ce comisia UE a constatat că Ungaria nu se mai conformează standardelor ei. Viktor Orban a accentuat dependența economică a țării sale de Rusia (ca o contrapondere la Europa) și a devenit chiar exponentul european al „ideilor putiniste”. Știind că în Ungaria este în pierdere de viteză electorală, Orban vrea să adune voturile diasporei maghiare din România, căreia îi întinde momeala rectificării graniţelor și a refacerii „Ungariei mari”. În privinţa politicienilor români, se poate constata că mulţi dintre cei aflaţi la putere admiră „suveranismul” lui Viktor Orban, capacitatea lui de „a jongla” între UE și Rusia, dorind să-i calce pe urme. Ca și Ungaria, România depinde de investițiile străine și de fondurile europene (PNRR), mulți politicieni români visând (ca și cei maghiari) să le folosească, fără a fi controlate de „centrala europeană”. În cazul României, stabilitatea sistemului depinde însă și de „mulţumirea” minorității etnice maghiare. Nu întâmplător, UDMR-ul a participat la aproape toate guvernările româneşti postcomuniste.
Cum arată viitorul? Cu guvernarea PSD – PNL nu ne putem aștepta la schimbări. Mai mult, obediența „guvernului stabilității” față de modelul iliberal, concretizată în toleranța față de derapajele orbaniste din România, împinge țara spre un ro-exit păgubos, care o lasă la mâna vecinilor ei autoritarişti. Cu siguranță, politica externă nu se numără printre performanțele României.
Romanian