Viața fără ceas

– Peste un sfert de milion de români au plecat cu geamantanul la țară. Pentru totdeauna!

Din Londra în Apuseni

Șase ani a trăit în Londra. Ajunsese să aibă aproape tot ce visează românii care pleacă din țară: o casă, un salariu de 6000 de lire pe lună, mașină și urma să fie promovat. Când colo, iată-l astăzi pe Andy Hertz, deschizându-mi poarta casei sale din­tr-un cătun al Munților Apuseni! Lângă el sunt Cris­tina, soția lui, și fetița lor de câți­va anișori, Serena. Și trei dulăi: Măruca, Al­ba și Nera, plus doi mo­tani, Silvestru și Dă­nilă. Nu, nu sunt în concediu, tră­iesc aici permanent, într-o casă moțească ve­che de o sută de ani, în­con­ju­rați, cât vezi cu ochii, doar de păduri și pajiști. De ce să renunți la carie­ră și la „visul occi­den­tal” pentru cătu­nul După Piatră din Apu­seni, unde casele sunt răsfirate la kilometri dis­tanță între ele? O parte a răspunsului l-am primit de îndată ce am fost invitat să stăm la povești: pri­veliștea ce se deschide din curtea casei e fabuloasă – o nesfârșită întindere de munți și păduri, o mare de verdeață al cărei smarald unduia ușor în lumina amiezii. Fluturi zburdau fericiți în jurul nostru, dân­du-se în leagăn pe flori, se auzea țârâit de greieri din iarbă, glasuri de păsări răzbăteau din frunziș. Apoi, din nou liniște. Norii se rostogoleau pe cerul senin, schimbându-și mereu formele, într-un spec­tacol gigantic.

În urmă cu doar câțiva ani, Andy era unul dintre mi­lioanele de angajați dintr-o mare metropolă occi­dentală. Se trezea pe ceas, mergea la serviciu, își făcea norma, avea întâlnirile programate cu prie­tenii, explora locurile șic londoneze, era un viitor englez de succes, de origine română. Numai că într-o zi, s-a trezit mergând într-un supermarket, în spa­tele unor români, doar ca să-i audă vorbind româ­nește. Într-o altă seară, a ascultat mai bine de două ore câțiva români discutând într-un bar, doar ca să se bucure de limba de acasă. În altă zi, în timp ce aștepta să se facă verde, la semafor, s-a pomenit că în­cerca să găsească pe internet, de unde poate cum­păra slănină și zacuscă în Londra. Apoi, într-o noap­te, a simțit cum se rupe ceva în inima lui. Din adâncuri, au ieșit la suprafață amintiri din anii co­pilăriei petrecute în Săvârșin, dorința de a merge la țară, vechiul vis de a avea o căsuță la sat, dorul de a se plimba printre „ai lui” pe străduțele orașului Hu­nedoara. Acum, Andy stă lângă mine, pe terasa umbroasă din fața casei și privim împreună munții și văile nesfârșite care ne înconjoară: „Se întâmplă, uneori, să căutăm în zadar, dincolo de noi și de-ale noastre, peste mări și țări, ceea ce avem acasă: o căsuță frumoasă din lemn, lavița din târnaț, cuptorul de pâine, căței și pisoi, izvoare și pă­duri, copilul care ai fost, milioane de stele, po­tecile și văile munților, undeva într-un sat. Toate sunt acolo și te așteaptă”, spune Andy. După noaptea aceea, când zăgazul amintirilor din copilărie s-a rupt, el s-a hotărât să plece în­tr-un scurt concediu în România. Habar nu avea pe atunci în ce se vor transforma cele câteva zile de vacanță. S-a întors în țară, și-a renovat apartamentul din Hunedoara și în ultimele zile libere, și-a propus să dea o tură la Roșia Mon­tană, în Apuseni.

În cort, pe ploaie

Unii găteau și cântau până noaptea târziu, la foc, alții adunau gunoaiele de pe drum, ajutau la grădi­nărit. La Roșia Montană, Andy nimerise într-un grup de iubitori ai naturii și adepți ai traiului simplu. Făceau doar ce le plăcea, precum niște copii mari, puși pe joacă și pe fericire. Pentru cineva venit de câteva zile din ini­ma Lon­drei, unde totul es­te programat, viața aceas­ta „fără ceas” es­te șocantă. Pe unul din­tre tineri Andy chiar l-a întrebat cu ce se ocupă, și el i-a răs­puns senin: „Cu ni­mic”. Toa­tă gașca a mers în­tr-o zi sus, pe vârful Piatra Corbului, și în tăcere, s-au co­nectat cu natura, în altă zi, Andy a descoperit că apa de izvor e vie și prin ea iu­birea circulă peste tot, iar într-o noapte, a înțeles că focul în jurul căruia stăteau este de fapt în inima fiecăruia. Conectarea cu pădu­rea, cu iarba sau cu ploaia, cu satul vechi pă­reau lucruri noi pentru el, dar în același timp părea că și le amintește, că sunt în interiorul lui de mult, doar uitate. A descoperit cu surprindere că o parte dintre oamenii aceia locuiau permanent în sat, nu era doar o ieșire de weekend. Își închiriaseră case moțești și trăiau permanent în ele. I se părea ireal. Cum să trăiești doar pentru a fi în natură și să faci doar ce îți place? Cu ce se întrețineau? Câțiva dintre ei i-au spus că pentru puținii bani de care au nevoie, adună plante medicinale și le vând în Italia. „Acela a fost declicul pentru mine”, spune Andy. „A fost, probabil, explicația ra­țio­nală de care aveam nevoie ca totul să de­vină coe­rent, ca mintea, inima și sufletul să se alinieze. În acel mo­ment, am în­țeles că în mod real se poate trăi și altfel decât știam eu și fusesem în­vățat de fa­milie, de școală, de tot sistemul. Dacă înainte credeam că satul sau viața la țară sunt doar pentru moși, babe și agri­cul­tură, atunci am înțeles că nu este așa, că e loc și pentru mine la sat, că viața poate să fie fru­moasă, cât mai a­proape de pământ și na­tură. În noaptea care a urmat, am dormit în cortul meu, deși ploua foar­te tare. Dar acolo, la munte, în cort, în iar­ba verde, în ploaie, eram acasă! A fost un sen­timent măreț. Atunci am simțit că rămânerea mea în România era deja hotărâtă. Ploaia, cu fiecare strop mare și greu căzut pe cort, aducea cu ea, pe lângă iubire, sen­timentul larg și adânc de libertate. Pe cât alunecam mai tare într-un somn fericit, pe atât Londra se îndepărta tot mai mult”.

A doua zi, Andy și-a anunțat angajatorii din Anglia că el nu se mai întoarce. Nu a vrut nici măcar să meargă să își ia lucrurile de acolo, a rugat pe cineva să i le trimită prin curier. „Mă mut la țară, în România”, a fost singura explicație și, probabil, cei de acolo nu au înțeles nimic. Pentru că nici familia și prietenii din țară nu au înțeles nimic, când i-a anunțat despre decizia luată. Au crezut inițial că a intrat într-o sectă, că a luat-o razna sau că se droga. „Pe ăsta l-am pierdut, nu-l mai calculați la nor­mali”, spuneau. „Toată lumea considera că am lă­sat marele bulevard al Londrei pentru poteca unui cătun din Apuseni. Or, eu tocmai înțelesesem cât de rupt am fost de natura de care aparțineam în mod firesc, și de sufletul meu, în ultimii 15 ani petrecuți prin orașe, trăind doar prin prisma minții și a logicii. Am făcut școli, am devenit profesor, șef, patron, am făcut bani… însă în tot acest timp, de câte ori îmi zvâcnea inima către natură sau către România, o încuiam într-o cutie a minții și o lăsam acolo să bată. A trebuit să stau cu picioarele goale în iarba udă a dimineții, să ascult păsările, să privesc muntele de peste vale și cerul senin de peste el, ca să înțeleg că logica minții nu funcționează pe aceeași frecvență cu logica inimii. Dar aici, în acest minunat loc din Apseni, le-am aliniat”.

Au urmat câteva luni de căutări, pentru a-și găsi o casă. A bătut satele Apusenilor, cătun cu cătun. În cele din urmă, a ajuns, mai mult din întâmplare, în După Piatră. Și când a ajuns în fața casei unde stăm noi acum, a știut că acesta este locul. O casă, o bucătărie de vară, aproape un hectar și jumătate de teren cu izvor pe el, vecini la distanță mare și… o priveliște de vis. Sigur, la acel moment, locul arăta fantomatic, era îngropat în buruieni mai înalte ca el, nu avea gard, casa era invadată de natura care în­cepuse să pună stăpânire pe ea. Cu o bucurie ex­traor­dinară, s-a apucat de treabă. A învățat să folo­sească drujba, motocoasa, a învățat să meșterească în lemn, să tencuiască și să pună podele. A captat izvorul, a tras apa în casă, a construit o fosă și tot așa… până când casa și locul au devenit primitoare. Dar a făcut totul singur, după puterile lui, ajutat câteodată de oamenii din cătun, cărora le-a învățat obiceiurile și felul de a fi. Încetul cu încetul, toate temerile de orășean ieșeau în lumină și se dovedeau doar tigri de hârtie: lipsa banilor (i-au ajuns banii din economii să-și cumpere casa și chiar mai avea rezerve, până când grădina a fost gata și a reușit să devină cât de cât autonom), lipsa unui spital în apropiere (drumul de pe deal la primul spital dura la fel ca drumul de acasă la spital, la Londra), lipsa unei vieți culturale (Sibiul era la o oră și jumătate de mers cu mașina), internet (avea aproape la fel de bun ca la oraș). Dar dincolo de aceste griji risipite, descoperea marile avantaje ale traiului la țară: era liber, trăia fără ceas, avea timp pentru el, își îngrijea pro­pria curte și livadă, își producea singur mân­carea, avea aer curat și un peisaj de vis în jurul său. Apoi, alături de el a apărut Cristina, soția sa, și alături de ei, zburdă acum, un înger de copil cu ochi albaștri și păr de aur, buclat – Serena. „La început am fost sceptică și temătoare în fața unui astfel de stil de viață”, povestește Cristina. „Mă gândeam în primul rând la copil, să nu fie prea izolat. Astăzi, nu aș putea să mai trăiesc la oraș și, din fericire, comunitatea strămutaților de aici s-a mărit, și totul este în regulă și pentru Serena”. Andy îmi aduce o ca­rafă mare de limonadă și îmi explică: „Să ne înțe­legem, noi nu respingem orașul, așa, din principiu. Mer­gem și noi la oraș, de acolo ne facem cum­părăturile, mergem la filme sau spectacole, câteo­dată ne vedem cu prieteni, la câte o terasă. Dar vrem să luăm din oraș doar ce avem nevoie, în rest, suntem fericiți aici. Pentru că nu cunosc viața la sat sau pentru că o cunosc doar prin ochii celor ce au fugit de ea, în vremea în care la țară era, cu adevărat, mult mai greu decât astăzi, oamenilor le este teamă de sat, ca de ceva ne­cu­noscut și impre­dictibil. Numai că astăzi s-au schimbat foarte mul­te – ceea ce bunicii sau pă­rinții noștri fă­ceau în șase luni, noi facem astăzi într-o zi, pentru că avem mașini, teh­nologie, scule moderne. Noi nu mai tăiem lemne cu toporul în pădure, nu le mai cărăm cu că­ruța, nu mai săpăm doar cu sapa și nu mai cărăm apă cu ciubărul. Astăzi, poți asculta și aici un concert live, din orice colț al lu­mii, în timp ce bei un pahar rece de șampanie, pe terasa ta. Și nu mai ești, ca la bloc, conectat doar la televizor, aici ești conectat cu cerul, cu pământul, cu stelele, cu florile și pădurea. Cine nu crede, să facă un experiment simplu – să se plimbe o oră într-un mall și apoi o oră într-o pădure și să spună ce a simțit. Părinții, oriun­de în lume, își educă puiul pentru mediul în care trăiesc. Părinții din orașe își învață copilul să supraviețuiască acolo, să se apere, să con­cureze, să câștige competiții. În general, oame­nii din orașe își educă copiii pentru a face față și a trece peste greutăți, nu spre a vedea lumina, bucu­ria vieții. E vorba de supraviețuire în jungla ur­bană, nu de fericirea de a trăi. De-aia, dacă te muți sau trăiești fără griji la țară, fericit și liber, în natură, aproape că poți fi considerat nebun de cei de la oraș. Cei ca noi, care aleg să trăiască împre­ună cu copiii lor în natură, îi învață nu doar să supraviețuiască, dar și să trăiască în armonie cu mediul înconjurător și cu animalele, să descopere și să se bucure atât de lucrurile mărunte ale vieții, cât și de cele mari. Și la sat, și la oraș, poți să fii fericit, dar depinde după ce valori se ghidează fiecare, contează, în cele din urmă,ceea ce sufletul simte că îi face bine”.

La gura sobei, cu o pălincă

„Uite, vezi căsuța aceea, mai sus pe deal? Iarna, în fie­care vineri, toți din zonă îl aș­teptăm pe vecinul de acolo să vi­nă de la oraș. Îi zărim pe înserat farurile mașinii și apoi, de pe toată valea asta, vezi cum se pornesc lămpașele spre casa lui! E locul nos­tru de adunare și stăm și poves­tim la gura so­bei, cu o pălincă, până spre di­­mineață. Și crede-mă, moții sunt oameni extraordinari, nu am auzit în toți anii ăștia o bârfă sau o vorbă urâtă! Mulți se tem de singu­ră­tatea vieții la țară, dar eu, atâția pri­eteni și atâtea povești câte am auzit aici, nu am avut nici în centrul Londrei”, îmi spune Andy. Între timp, în casele părăsite ale cătunului După Piatră s-au mai mutat orășeni – un director de mare firmă internațională, care se plânge că este chemat prin Occident la șe­dințe siman­di­coase, când el are lemne de tăiat, o fa­milie de me­dici cu studii pe la mari școli prin Fran­ța, care preferă dis­creția etc. Întâm­plător, s-a aflat pe in­ter­net de mutarea lui Andy la țară și… s-a trezit cu oa­meni din toate colțurile lu­mii, veniți să des­co­­pere traiul sim­plu, din­tr-un sat ro­mânesc! „Lo­­cal­nicii de la birtul satului, de jos, din vale, nu au văzut în viața lor un mol­do­vean sau un oltean, dar au stat la masă cu chinezi, jamai­cani și bra­zilieni”, spune Andy. E pu­rul adevăr – oa­meni din Canada, Franța, Hong-Kong, Brazilia sau Aus­tralia au venit să stea la el doar pen­tru a se bucura de frumusețea și li­niștea unui sat mo­țesc. Se anunțau apoi pe internet, între ei, despre minunăția din Apuseni și despre gaz­dele primitoare, și au venit din ce în ce mai mulți, încât Andy și Cristina au fost ne­voiți să facă un re­gulament al locului și să limiteze vizitele, ca să nu își piardă liniștea. Mulți dintre vizitatori erau tineri, curioși să descopere lumea, băteau continente și țări. Pentru găzduire, ofereau în schimb muncă în curte, prie­te­nie și povești adunate în peregrinările lor. Așa se face că Andy și soția sa, Cristina, nu au avut parte de singurătatea vieții la țară, ba dim­potrivă, curtea le-a fost mereu plină de cântecele și poveștile lumii întregi. Și-au făcut prieteni pe toate continentele și poate au salvat și câteva suflete rătăcite în labirintul „lumii civili­zate”. Un adevărat miracol! „Îmi amin­tesc”, spune Andy, „de o doam­nă din Brazilia. Era directoarea unei mari companii petroliere, dar din cauza muncii intense, ajunsese o ru­ină – divorțase și era în pragul sinuciderii. Te­ra­peuta ei a trimis-o un an să umble prin lume, să cunoască oameni și locuri noi, să uite și poate să își vindece durerile. A venit la noi să stea două săptămâni și a plecat după mai bine de o lună. A gătit cu noi, a învățat să pu­nă murături, a desco­perit plantele și florile din curte, nu se mai să­tura să meargă desculță prin iarbă și era ex­taziată privind norii și soarele deasupra mun­ților. S-a împrietenit cu cei­lalți care erau aici, stătea și cânta cu ei seara, la foc. A plecat de aici alt om – co­nec­tată la ea și la natură. Lucruri simple… dar atât de complicate, când te fură vâltoarea orașului…”.

Un sfert de milion de „nebuni”

„Cum să captez un izvor?”. „Știe cineva cum să fac cel mai ieftin și trainic gard?”. „Aș vrea să îmi cons­truiesc o sobă, cine mă poate aju­ta cu sfa­turi?”. La început, Andy pos­ta astfel de întrebări pe facebook și îi răspundeau doar vecinii. Apoi, la dis­cuțiile de pe rețeaua de socializare au început să participe tot mai mulți oameni, dându-i sfaturi sau venind ei înșiși cu întrebări legate de problemele cu care se confruntau în noua viață la țară. Andy a avut ideea să facă o pagină specială pentru cei mutați la țară, ca și el, fără experiență: Mutat la țară. Viața fără ceas. Internetul a ex­plodat: în scurt timp, nu mai puțin de 250 de mii de oameni s-au înscris pe acea pagină, dând sfaturi sau punând întrebări. De la probleme de grădinărit și până la construcții de case, de la căutări de locuri bune în care să te retragi de la oraș, până la întâlniri matrimoniale între oa­meni care doreau să trăiască la țară. Brusc, o în­trea­gă comu­nitate nevăzută și ne­știută, a ieșit la lumină! Un sfert de milion de „ne­buni”, întocmai ca Andy și Cristina, aleseseră viața la țară, într-un sat din Ro­mânia, lăsând orașul în urmă. Nu erau toți în același loc, erau risipiți prin toată România. Dar, brusc, de­ve­niseră o comunitate, se știau, vorbeau unii cu alții, se ajutau, ba chiar au început să se vi­ziteze. Andy, Cristina și Serena nu mai erau sin­guri – făceau parte din marea comuni­tate a iubi­torilor de natură și viață simplă. Presărați prin munții și văile României, îi unea același fel de viață, simplu și fericit.

La plecare

Înainte de-a ne despărți, l-am întrebat pe Andy cum își vede mai departe viața. A privit-o pe Serena care se juca cu o păpușă, pe o scândurică. Cristina se auzea trebăluind prin casă. Andy a privit către nesfârșita frumusețe a peisajului din fața casei: „Spunea Sfântul Serafim de Sarov: «Adună duh de pace în sufletul tău și mii de inși se vor mântui în jurul tău». Ce să îmi doresc? Cel mai mare plan de viitor este acela de a face cunoscută, pe toate căile, lu­mea satului românesc, și nu doar prin meș­te­șuguri și tradiții, ci prin ceea ce există astăzi în ea, în mod real, natural. Este o lume minunată, diferită de cea de acum zeci de ani – mult mai confortabilă. În timp ce visul multor români este să trăiască în Occident, culmea este că visul multor occiden­tali este să trăiască în România. În curând, vor migra ei către noi, așa cum o facem noi acum, către ei. Dar noi suntem aici acasă. Dincolo de bani, cariere, haine și mașini, tre­buie doar să ne ascultăm inima și vom fi fericiți”.

Fotografii: MARIUS TURC (3)

(Întreaga poveste a lui Andy Hertz, împreună cu sfaturi practice pentru cei ce vor să se mute la țară le găsiți în cartea sa „Mutat la țară – viața fără ceas. Din Londra în Apuseni”, Editura Berg 2018.)