SELECȚIA „FORMULA AS”

* Eshkol Nevo, „Ultimul interviu”, tradu­ce­re din ebraică şi note de Marlena Braeşter, Editura Humanitas Fiction (tel 0723/68.41.94), 336 p.

Prozatorul israelian Eshkol    Nevo (n. 1971) de­vine, cu fiecare nouă carte, aproape la fel de apre­ciat în lume ca şi Amos Oz (1939-2018), con­siderat acesta ca cel mai bun scriitor contem­poran de limbă ebraică, tradus în 40 de ţări, distins cu multe premii internaţionale, mai puţin Nobelul meritat. Al treilea roman al lui Eshkol Nevo apărut în colecţia „Raftul Denisei” (după „Trei etaje” şi „Simetria dorin­ţe­lor”) confirmă ingenio­zi­tatea lui în a in­venta structuri roma­neşti diferite, dar funcţionale, păstrându-şi umorul si auto­iro­nia specifice, sub­stratul grav, preocu­pa­rea pentru anumite teme, precum prie­tenia masculină, dile­mele morale, viaţa politică şi socială isra­eliană cu proble­mele ei ce par ire­zol­vabile, reactivate fiind mereu de fana­tisme. Pretextul roma­nului pe care vi-l recomand, un amestec de autobiografie şi ficţiune, e simplu: unui autor israelian de succes, tradus la mari edituri din lume, i se propune de către editorul unui site să răspundă la întrebările adresate lui de internauţi. Întrebările-şablon, adesea stupide sau in­discrete, sunt cele pe care le pun îndeobşte jur­naliştii sau participanţii la lansări şi lecturi publice oricărui scriitor. Per­so­najul lui Nevo, care e şi nu e el, încearcă să răs­pun­dă, inserând în mărturisiri poveşti adevărate sau inventate despre prietenie, iubire, căsnicie, paternitate, rădăcini de familie, politică, literatură ş.a. Acest personaj se luptă de o vreme    cu o tulbu­ra­re a stării de spirit numită medi­cal    distimie (am învăţat un cuvânt nou), care e „ca­rac­terizată prin­tr-o senzaţie de depresie de mică in­ten­sitate. Pe scurt: cândva mă sculam vesel. Astăzi mă scol trist. Nu sunt sigur că ştiu de ce şi nu am nici cea mai mică idee cum să ies din as­ta”. Din câte am înţeles, disti­mia nu e o boală, ca depresia, ci doar o stare melan­co­li­că. Leacul şi-l găseşte în pro­fe­sie: „Scrisul e sin­gura cale de a mă elibera. Ca un călător care ajun­ge la desti­na­ţie la check-in şi descoperă că valiza îi e prea grea, scriu pentru că, dacă nu dau jos din când în când o parte din povara amintirilor, n-am să mai pot respira”. Povestirile din interviu se înlănţuie şi se completează la distanţă, astfel încât ceea ce părea la început un joc isteţ între realitate şi ficţiune capătă complexitate epică, devine un roman. Intensificat prin artificii literare, autobio­gra­ficul fantasmat trece din mintea scrii­to­rului în lumea largă a citi­torilor lui. Chiar dacă sondează struc­turi tragice sau comportamente aparent abe­rante, simţul umorului propriu creează o anumită com­plicitate, o conectare la per­spectiva inter­vie­vatului ce se apropie de 50 de ani. În ţesătura răspunsurilor devin vizibile şi firele vieţii altor per­so­naje: cel mai bun prieten, Ari, bolnav de cancer în fază terminală, Dikla – soţia cu care relaţia s-a dete­riorat şi se profilează chiar perspec­tiva despărţirii, fiica plecată de acasă fiindcă s-a recunoscut, într-o ipostază neplăcută, într-un ro­man al tatălui vânător de poveşti, fiul mincinos, robit de realitatea vir­tuală. Lor li se adaugă figuri pasagere, succint cre­io­nate, surprinse în autobuz, la cursurile de creaţie literară, la întâlnirile cu cititorii din diferite ţări (a fost acum câţiva ani şi la Bucureşti). Lume, lume emanând sentimente şi întrebări, care mi-au amintit de o glumă etnică: „– De ce răspund evreii la o întrebare cu o altă întrebare? – Şi de ce n-ar fa­ce-o?”. Răspunsurile lui Eshkol Nevo la întrebă­rile din „Ultimul in­terviu” merită însă un semn al excla­mării. De admiraţie.