
În vara anului 1994 am făcut de multe ori drumul dintre Baia-Mare și București. Tatăl meu era bolnav și o dată pe lună trebuia să se prezinte pentru tratament și control la Spitalul Fundeni. Fiecare drum spre București ascundea o mulțime de speranțe legate de lupta împotriva bolii și fiecare drum de întoarcere acasă era o încercare disperată de a nu recunoaște, de a nu accepta un diagnostic ce era din ce în ce mai evident. Ca într-un joc absurd, îmi imaginam tot felul de scenarii, făceam calcule fără sens, urmăream mașinile de o anumită culoare, număram curbele la dreapta, apoi pe cele la stânga și, la sfârșit, interpretam aiurea rezultatele. Încercam să păcălesc un destin care mi se părea nedrept. Într-una din aceste călătorii de întoarcere acasă, înainte de a intra într-o pădure, a apărut în fața mașinii, în mij-locul șoselei, un pui de găină. Căzuse probabil din vreo mașină și piuia speriat sub picăturile de ploaie care ridicau aburi din asfaltul încins. Am oprit repede mașina și l-am luat, pentru că tocmai depășisem niște camioane care, cu siguranță, nu l-ar fi putut ocoli. Ca să-l încălzească, tata l-a ținut în mână, a avut grijă să-i dea și lui câteva firimituri din mâncarea lui, i-a dat apă, pe scurt, a fost o mamă adoptivă perfectă. Aproape de Reghin, puiul a devenit mai agitat și ne-am gândit să-l dăm unei fetițe care se juca pe marginea drumului. Dar fetița, pe care-o chema Roza, n-a vrut să primească puiul nostru și-atunci tata l-a băgat ușurel în buzunarul vestei sale, la căldură, și, ca prin minune, puiul s-a liniștit. Și, în timp ce puiul nostru dormita visându-se sub aripa ocrotitoare a unei cloști, am hotărât să-l păstrăm noi și l-am botezat Rozi, după numele celei care l-a refuzat. Am crezut că va fi acceptat de una din cloștile de acasă, dar ne-am înșelat amarnic: puii de-acasă erau mai mari, și Rozi a noastră era bătută de pui și de găinile celelalte. Tata a luat-o pe Rozi (după un timp ne-am dat seama că e puicuță) în grija lui, o purta în buzunar când era prin curte și, când intra în casă pentru a se odihni, Rozi se așeza pe picioarele lui, ascunzându-se între ciorapi și pantaloni. După ce-a mai crescut, Rozi îl urma pe tata peste tot, prin livadă, în atelierul de scule, prin grădina de zarzavat. Începuse deja să-și recunoască numele și venea bătând bucuroasă din aripi ori de câte ori era strigată.
La sfârșitul toamnei, Rozi era o găină de toată frumusețea. Părea o prințesă cu penele ei albe printre celelalte găini pestrițe, roșcate ori cenușii. Era o mare singuratică, nu se amesteca nici măcar la mâncare cu suratele ei și seara era ultima care se ducea la culcare. Câteodată, când se sătura de scurmat prin livada amorțită de toamnă, venea la ușă și-l chema pe tata cu un cotcodăcit impetuos. Când i se deschidea ușa, ea se ducea și se așeza liniștită în locul preferat: pe picioarele tatei, pentru o bine-meritată siestă. Iar tata îi respecta protejatei sale odihna, lăsând-o să doarmă liniștită în timp ce el citea. A trecut toamna, a trecut și iarna, tata nu mai avea putere să se ridice din pat. Boala a fost mai perfidă decât am crezut. Rozi nu prea a înțeles de ce nu mai are nimeni grija ei și n-a priceput nici agitația din ziua aceea în care, sub razele palide ale soarelui de martie, tata a plecat în ultima lui călătorie.
Multă vreme după aceea Rozi se apropia de ușă, parcă aștepta ceva, parcă-și amintea de cineva, întorcea nedumerită capul într-o parte și alta și apoi cobora scările gânditoare, pășind tacticos pe cărarea umbrită de pruni.
Maria S.