Rozi

În vara anului 1994 am făcut de multe ori dru­mul dintre Baia-Mare și București. Tatăl meu era bolnav și o dată pe lună tre­buia să se prezinte pentru tra­ta­ment și control la Spitalul Fun­deni. Fiecare drum spre Bucu­rești ascundea o mulțime de spe­ranțe legate de lupta împotriva bolii și fiecare drum de întoarcere acasă era o în­cercare disperată de a nu recunoaște, de a nu ac­cep­ta un diagnostic ce era din ce în ce mai evi­dent. Ca într-un joc ab­surd, îmi imaginam tot felul de sce­narii, făceam calcule fără sens, ur­măream mașinile de o anumită cu­loare, număram curbele la dreap­ta, apoi pe cele la stânga și, la sfârșit, in­ter­­pretam aiurea re­zul­tatele. Încer­cam să păcă­lesc un destin care mi se părea ne­drept. Într-una din aceste călă­to­rii de întoarcere acasă, îna­inte de a in­tra într-o pădure, a apărut în fața ma­și­nii, în mij­-locul șoselei, un pui de găină. Căzuse pro­babil din vreo mașină și piuia speriat sub pi­căturile de ploa­ie care ri­di­cau aburi din asfaltul în­cins. Am oprit repede mașina și l-am luat, pentru că tocmai depă­șisem niște camioane care, cu siguranță, nu l-ar fi putut ocoli. Ca să-l încăl­zeas­că, tata l-a ți­nut în mână, a avut grijă să-i dea și lui câteva firi­mituri din mâncarea lui, i-a dat apă, pe scurt, a fost o ma­mă adoptivă perfec­tă. Aproape de Reghin, puiul a devenit mai a­gi­tat și ne-am gân­­dit să-l dăm unei fetițe care se juca pe mar­gi­nea dru­mului. Dar fe­ti­ța, pe care-o che­ma Roza, n-a vrut să primească pu­iul nostru și-atunci tata l-a băgat ușurel în bu­zu­narul vestei sale, la căl­du­ră, și, ca prin minune, pu­iul s-a li­niștit. Și, în timp ce puiul nostru dor­mi­ta vi­sân­du-se sub aripa ocrotitoare a unei cloști, am ho­tărât să-l păstrăm noi și l-am botezat Rozi, după nu­mele celei care l-a refuzat. Am crezut că va fi ac­ceptat de una din cloș­­tile de acasă, dar ne-am în­șe­lat amarnic: puii de-acasă erau mai mari, și Rozi a noastră era bătu­tă de pui și de găinile cele­lalte. Tata a luat-o pe Rozi (după un timp ne-am dat sea­ma că e pui­cuță) în grija lui, o purta în bu­zu­nar când era prin curte și, când intra în ca­să pentru a se odih­ni, Ro­zi se așeza pe picioarele lui, as­cun­­zân­du-se în­tre ciorapi și pan­ta­loni. După ce-a mai crescut, Rozi îl ur­ma pe tata peste tot, prin livadă, în atelierul de scule, prin gră­­dina de zarzavat. Înce­pu­se deja să-și re­cu­noas­că numele și venea bă­tând bucu­roa­să din aripi ori de câte ori era strigată.

La sfârșitul toamnei, Rozi era o găină de toată fru­musețea. Pă­rea o prințesă cu penele ei albe prin­tre celelalte găini pestrițe, roș­cate ori cenușii. Era o mare sin­guratică, nu se amesteca nici măcar la mân­­care cu suratele ei și seara era ultima care se du­cea la culcare. Câteodată, când se să­tura de scur­mat prin livada amor­țită de toamnă, venea la ușă și-l chema pe tata cu un cotcodăcit impetuos. Când i se deschidea ușa, ea se ducea și se așeza liniș­tită în lo­cul preferat: pe picioarele tatei, pen­tru o bine­-me­ri­tată sies­tă. Iar tata îi respecta prote­ja­tei sale odih­na, lăsând-o să doarmă liniș­ti­tă în timp ce el citea. A tre­cut toamna, a trecut și iarna, tata nu mai avea putere să se ridice din pat. Boala a fost mai perfidă decât am crezut. Rozi nu prea a înțeles de ce nu mai are nimeni gri­­ja ei și n-a priceput nici agi­tația din ziua aceea în care, sub razele palide ale soarelui de mar­tie, tata a plecat în ultima lui că­lătorie.

Multă vreme după aceea Rozi se apropia de ușă, parcă aștepta ceva, parcă-și amintea de ci­neva, în­torcea nedumerită capul într-o parte și alta și apoi cobora scările gânditoare, pășind tac­ticos pe cărarea umbrită de pruni.

Maria S.