Părintele ADORIAN LUCIAN TRIF (comuna Galșa, Arad): „Datoria noastră, ca preoți, este să arătăm că biserica este vie”

Spre partea de vest a țării, cam pe unde Munții Zarandului își domolesc asprimile și se topesc în Câmpia Aradului, se află Galșa, un sat la o aruncătură de băț de Șiria lui Ioan Slavici. Un sat potopit de flori, chiar și sub canicula ce-a pus stă­pânire pe țară. Iar în mij­­locul flo­ri­lor, o biserică ve­che, cu ziduri bătrâne și răco­roa­se.

La intrare, cu cifre mari, anul cti­toririi: 1749. Și hramul: Ador­mirea Mai­­cii Domnului. Pă­rin­te­le pa­roh Ado­rian Lu­ci­an Trif ne des­chi­de ușa zâm­bi­tor, chiar dacă nu ne anun­țasem vizita. Și po­ves­tim des­pre câte ne vin în minte, sub lumina ce­lei mai im­pre­­sio­nante icoane a În­vie­rii, pe ca­re am văzut-o până acum: Iisus Hris­tos, în­vă­luit în lumină tricoloră.

Bănuțul văduvei

– Cum e, Părinte, viața unui preot de țară?

– Nu e chiar așa de poetică precum și-o imagi­nează unii oa­meni. În spa­te­le unei reve­rende, stă un om cu pro­bleme omenești. Am slujit 14 ani la Cri­șan, în ju­de­țul Hunedoara. Acolo am avut și un alt loc de muncă, pentru că n-aveam cum să trăiesc nu­mai din preoție. Era o comunitate mică, vreo 300 de oa­meni, trecuți de 60 de ani. Bărbații erau pen­sio­nați de la mină, iar fe­meile lucrau la făbricuțele din Brad. Am avut noroc cu preoteasa mea, așa cum au foarte mulți preoți. Dar să vă povestesc o întâm­plare, ca să înțelegeți mai bine. Construiam casa paro­hială, aveam oa­meni la lu­cru, și preotea­sa m-a trimis după pâine. Un leu nu aveam, un leu! Nu-mi place să-mi plâng de milă, dar mă rugam la Dum­ne­zeu să se-ntâmple ceva, să putem pune pâine pe masă muncitorilor. Și acuma parcă văd, se deschide portița și o bătrâ­nică îmi întinde cinci lei. „Nu am bani, dar cât am, vă dau! Cumpărați un sac de var pen­tru casa parohi­a­lă sau ce știți dumneavoastră, părinte!”. Cred că nici o sumă exorbitantă nu m-ar fi bucurat atunci mai mult, decât că mi-a dat Dum­ne­zeu suficient cât să cumpăr pâinea de care aveam nevoie.

– Să înțeleg că e o bucurie grea, viața de preot de țară?

– Grea, dar bucurie. Știu cum e să mergi cu strai­ța în spate, pe jos, să-i spovedești și să-i îm­părtășești pe credincioși. Țin minte una dintre primele împăr­tășanii, la Crișan. Am primit un telefon pe la miezul nop­ții, să merg degrabă la un bolnav. Când am ajuns, am fost șocat: eu eram un mucos de 23 de ani, nou venit în comunitate, iar gazda, om de 80 de ani, și-a luat pălăria, m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Să trăiești, Părinte!”. Am împărtășit persoana bolnavă, care dimineața a și murit. Am simțit o bucurie ex­tra­or­di­nară a­tunci, senti­men­tul dato­ri­ei îm­pli­ni­te, că o­mul a­ce­la a plecat la Judecată mai curat, mai pregă­tit și prin umila mea rugăciune.

– Cum s-a întâmplat să alegeți calea preoției?

– E poate singura în­trebare la care nu am un răs­puns clar. Sunt din A­rad, am terminat un li­ceu industrial, în 1995, iar din clasa a XI-a, înce­pu­sem să mă pre­gă­tesc pentru Drept. Si­gur, mer­geam la biserică, cu bunicii și sora mea, chiar cân­tam în cor, dar nu m-am gândit niciodată să aleg ca­lea asta. La un moment dat, brusc, în clasa a XII-a, am venit aca­să și i-am spus bu­nicii: „Vreau să dau la Teo­lo­gie!”. Am intrat, iar când am terminat stu­diile, am ales satul Crișan, din județul Hune­doara. Aici, la Galșa, sunt de nouă ani. M-am întors, cum­va, acasă.

„Oamenii din Câmpia Aradului sunt din alt aluat decât moții”

– Satul Crișan se află în Țara Moților, oameni aspri, de munte. Cum sunt cei din Galșa, din câmpia Aradului?

– Fiind arădean după mamă, când am venit în­coa­­ce, a fost ușor să mă adaptez, să vorbesc cu oa­menii, care sunt cumva din alt aluat decât moții. Însă depinde și de brutarul care face pâinea, poate mai tre­buie pus un pic de sare, niște semințe, ca să faci pâi­nea mai gustoasă. Gustoasă era și pâi­nea pre­oției la moți, este și aici, doar că aici e mai nuan­țată. La Crișan, am avut foarte multe lu­crări de construcție, dar niciodată n-a trebuit să plătesc mâna de lucru. Aici, la Galșa, oamenii dau mai degrabă bani, decât să pună ei mâna. Dar orice lucru are altă valoare când pui mâna ta, sufletul și truda ta ca să-l faci. Oamenii de azi sunt egoiști și iras­­ci­bili, pandemia a generat foarte multe pro­ble­me psihice, divergențe în familie, în comunitate. La Gal­șa, în biserică, sunt două lucruri pe care le-am cerut în mod special: când facem ectenia pentru bol­navi și aud clo­po­țelul, să îngenuncheze, să se roage pentru cei pe care-i po­me­nim, pentru că bol­navul are prioritate și mâine poa­te ești tu în locul lui. Acum ceva vreme, un băiat a avut un accident, trei luni de zile a stat în comă. În­trea­­ga comunitate s-a rugat pen­tru el și acum este să­nătos, mulțu­mim lui Dum­nezeu! „Vă place ce am fă­cut? Atunci, hai, să mai facem!”. Și le-am mai ce­rut ca la sărutarea păcii, când spunem: „Hristos în mijlocul nos­tru! Este și va fi!”, să se în­toarcă fie­care unul spre altul și să-și întindă mâna. O femeie mi-a spus că a a­vut o stare ex­tra­ordinară, că nici­o­dată până atunci nu dăduse mâna cu ma­ma ei, în biserică. Cu mama te îmbră­țișezi, o ții de mână, dar nu o saluți în numele Domnului, dând mâna cu ea. Dacă reușești să-i con­știen­ti­zezi pe oa­meni de toate as­tea, să dai un sens vieții lor în bise­rică, i-ai câștigat.

– Galșa e un sat așezat într-o zonă cu multe vii. Vinul curge ca apa, aici. Mai fac oamenii di­fe­­ren­țe între vinul de toată ziua și vinul de îm­păr­tășanie? Vinul, sân­gele lui Hristos, unul din cele mai puternice simboluri creș­tine…

– Vă răspund la întrebare cu o poveste: Când m-am mutat aici, pe un teren pe care voiam să con­struiesc o casă, se afla o vie care mă cam în­curca, o vie sănătoasă. Am tăiat-o, dar în anul ur­mă­tor via a crescut și mai frumoasă. M-am simțit vinovat, mlădițele acelea erau foarte sănătoase și m-am gândit că dacă le mai tai o dată, e sacrilegiu. Cred că via, renașterea ei, e simbolică și pentru viața omului, pentru că, până la urmă, unul dintre canoanele bisericii spune să te împărtășești cu vin curat. Or, vinul curat e făcut cu trudă, cu rugăciu­ne chiar. Că zice omul: „Doamne, dă-mi soare!”, „Doamne, dă-mi ploaie!”, „Doamne, ferește-ne de grindină!”, „Doamne, dă-mi vreme bună, să pot culege strugurii!”. Toate astea, truda, sudoa­rea, rugăciunea, fac ca via să fie una nobilă. Faptul că tu o tai și peste câteva luni crește din nou, mai fru­moasă și mai sănătoasă, asta înseamnă ceva. Culmea știți care e? Cel mai bun cărbune de cădel­niță se face din mlădițele de viță de vie uscate.

„Tinerii au mare nevoie de sprijin duhovnicesc”

– Prima minune săvârșită de Hristos e cea de la nunta din Cana Galileii, când a trans­format apa în vin. A venit toam­na, e perioada nunților. Mai au loc Dum­nezeu și Biserica în viața tinerilor ce-și întemeiază o familie?

–    Sunt trei momente cru­ciale în via­ța omului: naș­te­rea, cununia și moar­tea. În­tre ele, doar cununia e mo­mentul în care putem fi im­plicați con­ști­ent. Dacă în a­cest moment impor­tant din viață nu exis­tă o conexiune reală cu Dumnezeu, cunu­nia se com­pu­ne doar din foto­grafii și pre­zentare de mo­dă. Cei mai mulți se apro­­pie de biserică și îl cau­tă pe preot abia după ce au rezolvat toa­te celelalte as­pec­te organiza­torice ale nun­ții, sala, me­niul, muzica, lista de invitați. Unde este, însă, Dum­ne­zeu? Ordi­nea ar trebui să fie in­versă.

Orice început de drum este greu, Corabia fa­mi­liei este lovită de valuri potriv­nice, tinerii zi­le­lor noastre au mare nevoie de sprijin du­hov­nicesc, iar da­to­ria noas­­tră, ca pre­oți, es­te să fim lângă ei, atât cât se poate, să le propo­vă­duim un Hris­tos Înviat, să le ară­tăm că Bi­serica este vie. Ce­ea ce se­mănăm, în re­la­ţiile cu oa­me­nii, ace­ea vom culege.

„Doar o singură dată pe an, la Țebea, inima românului pare să mai bată românește”

– Ați slujit 14 ani într-o parohie din Țara Mo­ți­lor. Care vă sunt cele mai fru­moase amintiri de acolo?

– Cât timp am slujit ca preot paroh în satul Crișan, locul de naștere al lui Cri­șan, tovarășul de suferință și moarte al lui Horea, serbă­ri­le de la Țebea rivalizau, fără să exa­gerez deloc, cu Paștile sau cu Ru­sa­liile. Nimeni nu avea alt pro­gram pen­tru duminica aceea, cu toții mer­geam la Țebea. Și încă mai există în zonă și un cult al Ian­cului, încă auzim aievea che­marea lui, încă mai sunt oameni cărora le pasă cu adevărat de Țară. Ce va fi mâine, însă, e greu de spus. Ce a însemnat Avram Iancu pentru ge­ne­rațiile tre­cute, ale stră­bunicilor, bu­nicilor și părinților noș­tri, cu siguranță nu mai în­seam­nă pentru noi, și cu atât mai puțin cred că va însemna pen­tru ge­ne­ra­țiile viitoa­re. Până și icoana sfântă de pe pe­rete este, astăzi, doar un obiect de decor, unde să mai încapă chipul Cră­ișo­rului? Ta­ta, originar din Vi­dra de Sus, avea tabloul Iancului pe pe­re­tele de la locul de muncă, iar după ce s-a pensionat, a adus acel tablou acasă și l-a așezat la loc de cinste. Noi, părinții care mai avem un dram de românism în noi, ar tre­bui să le vorbim mai des și mai con­cret co­piilor și tine­ri­lor despre înaintașii noștri, făcându-i să înțe­lea­gă că toate cele de care noi ne bucurăm azi n-ar fi existat fără sacrificiul lor. Este sentimentul pe care încerc să-l insuflu și acelora care vin la „Clu­bul Copii­lor”, ce funcțio­nează pe lângă pa­rohia Galșa.

„Bucuraţi-vă de viaţă!”

– Care e rostul lui? Țintiți să-i atra­geți pe copii în biserică?

– Sunt un preot fericit, foarte, foarte fe­ricit: de aproape nouă ani, de când sunt în Galșa, două lucruri nu mi-au lipsit: florile na­turale de pe Sfân­ta Masă și copiii la îm­păr­tășanie. „Clubul Co­piilor” a luat ființă în urmă cu opt ani. Eu cred că    Bise­ri­ca tre­­buie să fie prezentă în via­ța lor, nu doar între zidurile lăcașurilor de cult, ci și în exis­­tența de zi cu zi. Lucrăm cu 40 de co­pii. Avem cercuri de limba ro­mână, de ma­te­matică, de fran­ceză, en­gle­ză și germană, avem abilități prac­tice, cor și mai jucăm și fotbal. Am niște copii super faini, abordăm tot felul de teme, avem activități, excursii, tabere, până și pâine am copt împreună.

„Astăzi, cu bucurie, românilor veniți/ Pe Iancu, în câmpie, cu toți să-l însoțiți”

– Părinte Trif, mai am o ultimă întrebare. Săp­tămâna viitoare se vor ține la Țebea ser­bă­ri­le în cinstea lui Iancu. De ce credeți că încă există acest cult, care adu­nă zeci de mii de oa­meni, în fiecare toam­nă, în Țara Moților?

– Și eu merg, cu drag, de fie­care dată, din două mo­ti­ve: să aduc un omagiu Cră­i­­șorului, pentru că, atâ­ta timp cât îl pomenim, el este viu, dar și ca să mă în­tâl­nesc cu ro­mâni veniți de pes­te tot. „Astăzi, cu bucu­rie,/ Româ­ni­­lor, veniţi!/ Pe Iancu, în câm­pie,/ Cu toţi să-l în­so­ţiţi…”. O dată pe an, din pă­cate doar o sin­gu­ră dată, ini­ma româ­nu­lui pa­re să mai ba­tă româ­neș­te, lângă mor­mân­tul Cră­i­șo­rului. În testa­men­tul său, Avram Iancu spu­­nea „Uni­cul dor al vieții mele este să-mi văd Națiu­nea mea fericită, pentru care după puteri am și lu­crat pâ­nă acum”. Vi se pa­re că vi­sul i s-a îm­pli­nit? Că suntem o națiune fericită, așa cum și-a dorit Avram Iancu?