ANCHETĂ – Unde vă întâlniți cu toamna în București?

– E greu să crezi că un oraș cu milioane de oameni poate să-ți ofere altceva decât haos și praf. Când colo, Bucureștiul vinde la ne­gru, o mulțime de chilipiruri romantice. Povești de suflet, mai mare dragul să le citești –

DOINA RUȘTI

Toamna mămularului

Când te gândești la toamnă, inevitabil îți vin în minte copacii arămii, frunzele galbene, parcurile. Tocmai de aceea mi-am propus să dau la o parte ex­pre­sionismul și să mă opresc asupra unui loc în care lumina intră prin piatră. Am terminat azi de citit Ma­nuscrisul fanariot, pentru un audiobook și, ine­vitabil, mi-a rămas mintea la zona Colței. Este locul forte al Bucureștiului, pentru că în orice ano­timp lumina atinge aici poten­ția­lul ei ma­xim. Nu este întâmplător, am cre­din­ța că acolo e un portal către lu­mea de altădată a Bucureș­tiului, nu doar spre curțile Doiceș­tilor, ci și spre subteranele Bucu­reștiului, des­pre care se zice că ar începe sub Biserica Colțea.

Prin urmare, anul ăsta mi-am dat întâlnire cu toamna în fața bisericii, unde lumina taie în piatră, la orice oră a zilei, părând să urce dinspre Dâmbo­vița, până în turla cea mare a spitalului. Mai ales în octombrie, când totul se arămește, la Colțea e o lumină curată, apoasă. Pe vremea comuniștilor îmi plăcea să stau în tinda acestei biserici, ca să ascult cuvintele secrete ale orașului și ca să-l salut pe mămularul Vencică. Era închisă și ruinată, dar colcăia de faptele petrecute cu multă vreme în ur­mă, demne de povestit, fiind și unul dintre locurile cele mai aglomerate ale orașului.

Nu departe, se ridica Mânăstirea Sf. Sava (Uni­ver­sitatea de azi), cu bibliotecă, săli de cursuri, dar și cu numeroase chilii, cu popime și cu un vestit magazin de vinuri, în care vin­dea Chița, femeie cu bărbat, cu amant și alți admiratori, între care și Gavril, pe la 1796 starețul așe­zământului. Acest Ga­vril a fost bătut măr, iar țipetele lui s-au auzit până departe. Agresorul, îndră­gos­tit și gelos, un ar­tist pasionat de ceramică, a fost prins repede și pedepsit exemplar, bătut la rân­dul lui, în fața porții mari de la Sava, de unde suferința lui ajun­ge și as­tăzi până la Colțea, cu inter­mi­tențe, în valuri, adu­când aminte că ar­și­ța verii s-a dus, că se culeg viile, iar vinul tânăr e făcut din iubiri neîmplinite și din băr­bați care ard.

Dacă treci bulevardul, de la Suțu, poți s-auzi muzici aduse de vânt din­spre Cai­ma­ta, mahalaua lăutărimii, iar în nopțile fă­ră lună se aude și un scâr­țâit surd, de la pa­jurele din poarta Doi­cescu, două păsări de tablă, cu aripile deschise, legănate de vânt.

La răsărit, când se trezește orașul, apa­re umbra lăsată de Turnul Colței, fantasmă vizibilă, mai ales în octombrie. Dacă urci spre teatru, umbra se leagănă, risipind în jur fluturi galbeni, iar la oarecare distanță se poate zări silueta lui Vencică, vestit mămular.

Pe la anul 1802, vindea pe la Colțea lu­cru­șoare nemaivăzute. Purta veșnic în spate un geamantan cu mărunțișuri, în special măr­gele, năsturei de sidef, brățări, dar avea și cu­tii muzicale, meșe pentru bărbați, inele cu chi­­chi­ță pentru otravă, dopuri în for­mă de câine, imi­nei de mătase și ierburi pre­sa­te, bune pentru comori. Ven­cică locuia vara sub un șopron închiriat în ma­halaua Boteanu, iar iarna o petrecea la niște rude din Giurgiu, bătând târ­gu­rile în căutare de chilipiruri, bune de vândut vara, la București. Partea frumoasă a vieții lui era la Col­țea. Cum răsărea soarele, se și înființa, reze­mând zidul bisericii, ca pe la amiază să se tragă în gang, pe unde era cel mai intens trafic. Mai ales la trăsuri sărea sprinten, strigându-și marfa, ori flu­turând la fereastră un șir de mărgele. Zilnic, intra în biserică unde își lăsa o dorință, mereu aceeași – să aibă noroc. Seara se holba peste porți, prin curți­le boierești, la trăsuri.

Într-o noapte, a avut un vis groaznic: o mata­hală cețoasă întindea o mână spre el. Vencică s-a tre­zit cu un presentiment sumbru, cu impresia de realitate indubitabilă. Era un octombrie cald, și își impro­vizase o cealma, o pânză pestriță, care-i că­dea deasupra sprâncenelor. Se apropia prânzi­șorul când a luat-o spre gang. O clipă din multe clipe la fel. A făcut un pas-doi și-a simțit în spate un ochi. Voia să se întoarcă, dar nu putea și poate c-a fost mai bine. Incontrolabil, începuse să tremure, apoi și-a dat seama că sub picioarele lui clocotea un cazan ne­văzut. Clopotul Colței a căzut peste el, trans­formându-l în terci. Tot orașul se zbătea epileptic.

În fiecare an, prin octombrie, stafia lui Vencică se plimbă pe mijlocul bulevardului și-și laudă marfa. Dacă privești cu atenție, mai ales pe la ora 11 a zilei, îi zărești negreșit cealmaua pepită, gea­man­­tanul de mămular. Cu acest Vencică începe toam­na de anul ăsta și cu amintirea turnului – obse­sie rezistentă în imaginarul bucureștean.

MATEI FLORIAN

În groapa din Ștefan cel Mare

Vă dau cuvântul meu de pionier că toamna n-a fost niciodată anotimpul meu preferat. În orice caz, nu în București, în anii 80, dimineața. Pentru că în anii 80, în București, toamna, la 6.30 dimineața, mai întâi se aprindeau toate luminile din casă, apoi mirosea a pâine prăjită și a ceai, beam ceaiul și mân­cam pâinea prăjită cu gem și plecam la școală. Iar aici, îmi pare rău s-o spun, toamna devenea un anotimp și mai nesuferit, aflat la ani-lumină de­păr­tare de poeziile scrise de Demostene Botez. În ghiozdanul meu n-au existat ni­ciodată mere-pere-în-panere, nici gutui-amărui-cu-puf-galben-ca-de-pui. Nu. În ghiozdanul meu gă­seai doar kilo­grame de caiete și de manuale și, eventual, un sand­viș cu margarină. Iar lecțiile, lu­cră­rile de control și teme­le pentru acasă nu aveau nicio legătură cu ceea ce scriau poeții. Noroc că în București, în anii 80, săp­tămâna, la fel ca și acum, mai avea și zile de sâm­­bătă și de duminică. Iar în zilele acelea, se în­tâmpla un mic miracol: în groapa din Ștefan cel Ma­re juca Dinamo. Tot ce trebuia era să ajung aco­lo, pentru ca toamna și orașul să se scuture de tot praful lor stătut și să devină magie pură. Era de ajuns să îmbrac haina fermecată, treningul alb-roșu de la Tricodava și să-mi pun la gât fularul cro­șetat de bu­nica, alb-roșu și el, iar viața mea de școlar tuns regu­la­mentar căpăta, brusc, un alt sens. Plecam într-un loc în care aveam să întâlnesc oa­meni ca mine, co­pii, tineri sau bătrâni, să mă ames­tec cu ei, să devin unul dintre glasurile acelui vuiet care umplea Calea Dorobanți, Floreasca sau cartierul Tei: Di­namo, lup­tă Dinamo! De acasă, de pe străduța mea liniș­tită, până la intersecția străzii Aurel Vlaicu cu bulevardul Ștefan cel Mare, jon­glam cu castane, driblam adversari imaginari, trăgeam la o poartă de frunze îngăl­be­nite, înscriam gol după gol. Apoi, acolo, la buza bule­var­dului, mă opream cât să înțeleg că dragostea nu e doar ceea ce simt când îmi zâmbește colega mea de clasă, Ale­xandra, ci și șarpele ăsta lung, alb-roșu, de oameni care se adună, încet, la porțile unui stadion; că atâția oameni necunos­cuți, din atâtea locuri diferite, iubesc același lucru ca și mine: 11 băieți care vor jongla cu o minge, vor dribla adver­sarii, vor trage la poartă și vor în­scri­e gol după gol. Îmi luam inima în dinți, tra­versam bulevardul, intram în ma­rea de oa­meni, deveneam una cu ei și începeam să cânt. O mai spun o dată: la vârsta aia, atunci, nimic nu putea fi mai fru­mos de atât. Și niciodată, niciun vers, din niciun manual de literatură n-a în­sem­nat mai mult decât „Festival, fes­ti­val, Dinamo dă recital” sau „Cine intră în groapă fă­ră cinci nu scapă”. Eram toți împreună. O singură dra­goste. Iar în anii aceia, Dinamo chiar ne făcea fe­ri­ciți. Adevărata toamnă o simțeam abia atunci, spre seară, după meci, când mă întorceam acasă, se aprindeau felinarele și lu­minile din blocuri și ascultam vuietul galeriei care se îndepărtează. O răcoare blândă, vântul care mișca încet câteva frun­ze îngălbenite, dragostea și sen­timentul acela ciudat că, pentru două ore, am fost alături de alți oameni și împreună cu ei am cu­cerit orașul.

De asta, până de curând, când treceam pe lângă zidurile stadionului din Ștefan cel Mare mi se strân­gea inima. Era ca și cum mi-aș fi văzut copi­lă­ria în tencuiala roasă, în porțile ruginite, în vu­ietul acela pustiu de mașini, rulând bară la bară pe bulevard. Era ca și cum cineva ar fi intrat în mine și ar fi smuls cu furie o bucată mare din ceea ce sunt. Un pre­zent cinic; maturitatea aceea care îți tot dă lecții cum că vi­sele copilăriei nu au loc în viața de adult. Știți pla­ca: e despre cum să reușești în viață uitând cu totul lucrurile pe care le-ai iubit cândva. Aproape că m-am resemnat cu ideea că ăsta trebuie să fie ade­vărul: Dinamo nu mai e Di­na­mo, cum nici eu nu mai sunt copilul acela de demult. Amintirile, nu-i așa?, ruginesc și ele, exact ca por­țile unui stadion lăsat în paragină. Doar că într-un fel ciudat, cum se întâmplă uneori lucrurile toam­na, într-o zi am des­chis un sertar în care nu mai umblasem de mult și am găsit acolo, ros de molii, un fular cro­șetat de bu­nica mea. Fularul alb-roșu pe care, atunci când îl legam la gât, viața căpă­ta alt sens. Am rămas cu el în mână și l-am pus la loc. Apoi mi-am sunat frații, m-am suit într-un tram­vai și am plecat la meci. N-am mai ajuns în groapa din Ștefan cel Mare, ci pe stadionul de lângă Arcul de Triumf. O arenă mică, la fel ca echipa Dinamo de acum. Dar marea de oameni era acolo, cântând: „Suntem aici și vom mai fi,/ căci tot venim de când eram copii”. Am sim­țit, brusc, cum ceva îmi zvâc­nește în inimă, toam­na probabil, și am început și eu să cânt alături de ei.

CIPRIAN RUS

Octombrie cu cărți

Munca de teren e sfântă la „Formula AS”: dar, după lungile deplasări de toamnă, prin străinătate sau prin țară, pe vechi urme românești, informațiile, unele de-a dreptul incredibile, descoperite la fața locului, se cer puse în valoare printr-o temeinică documentare. Emoția e acolo, cuibărită în vocile tre­murate de pe înregistrări, în fotografiile cu perso­naje care ți se lipesc de suflet, în căldura care te însoțește ani de zile, după ce părăsești un loc de po­veste. Informația „de bibliotecă” vine cu argumente care întăresc vocile personajelor, aduce culoarea unor evocări din trecut, adaugă autenticitatea măr­turiilor celor care nu mai sunt printre noi. E de ajuns o idee fugară dintr-un lung interviu, o însem­nare de pe spatele unei fotografii vechi pe care o vezi abia după ce te întorci la București, referința că­tre un autor marginal pe care o găsești într-un colț al agendei, pli­nă de însem­nări repezite, ca să des­chidă calea către detalii nebă­nuite, către nu­an­țe care împlinesc reportajele sau documentarele la care lucrez.

Cum documentarea cere in­formații rare, vechi, la prima mână, pe cât se poate, începutul toamnei mă prinde invariabil, de mai bi­ne de un deceniu, la Biblioteca Academiei Române. Nici nu-mi pot imagina sosirea toamnei în București altfel decât în decorul rafinat al curții de pe Calea Vic­to­riei. Un loc care, vecin cu două piețe gălă­gioase, sufocate de tra­fic, în mijlocul unei Capi­tale în care toată lumea aleargă bezmetic, împinsă de urgențe mai mult sau mai puțin închipuite, trăiește, în 2023, ca într-un glob de sticlă: nu e doar liniștea nefirească ce dom­nește pe „domeniul” din Calea Victoriei, e și un fel de-a fi al oamenilor de acolo – complet lipsit de scorțoșenia pe care o poate su­gera statutul academic al locului – care-i dă bibliotecii un ștaif din alte vremuri, în flagrant contrast cu prezentul.

E imposibil să trăiești într-un oraș agitat ca Bucureștiul, fără să-ți găsești mici insule de eva­dare din realitate: am primit sfatul ăsta de cum am coborât, în 2008, din trenul de Cluj, și m-am ținut de el cu strășnicie. Ca unul care și-a făcut mai mulți ani veacul pe Victoriei și prin Romană, am vânat asiduu altfel de locuri de evadare din re­alitate: o mică terasă pe Căderea Bastiliei, o curte interioară la vechiul Palat Oteteleșanu din Am­zei, curtea de la Monteoru, o cafenea cochetă în spatele Hotelului Moxa. Locuri în care pun Bucureștiul „pe pauză” câteva ore, cât să mă pot lăsa dus, de voie, pe cursul poveștilor pe care le citesc sau la care scriu. Am descoperit multe mici paradisuri, dar niciunul nu e ca Biblioteca Academiei. Simt cum intru sub „globul de sticlă” de îndată ce trec de bariera de la intrare. Aleile grădinii botanice ce înconjoară clădirile Academiei sunt cel mai bun „detox” mental. Cât timp aștept să vină cărțile din depozitele bibliotecii, fac o lungă plimbare prin curtea cu tei argintii, mes­teceni, arbori de Iudeea, corcoduși, tei pucioși, castani, cenușeri, nuci și atotprezentul ienupăr târâtor. Știu fiecare copac cum îmi știu perso­najele reportajelor și documentarelor din „For­mula AS”. Îi știu, goi și zgribuliți, în gerul ier­nilor, îi știu plesnind de viață, în fie­care primă­vară, îi știu, verzi și răcoroși, în ar­șița verilor, îi știu, mai ales în culorile stră­lucitoare ale toamnei. În sala liniștită de la etaj, unde suntem doar eu și trei-patru cerce­tători septuagenari, am locul meu la geamul ce dă spre curtea interioară. De-acolo simt cel mai bine cum uriașa grădină a Aca­de­miei își întinde, acapa­rator, rădăcinile și ramurile in­sidioase prin palul verde al birourilor frumos ordo­nate. E atâta liniște în sala de lectură că, uneori, nu simți diferența între o pa­gină de carte întoarsă de un cer­ce­tător și o frunză ce cade din­colo de fereastră. Iar culorile, culorile toam­nei prind viață între ca­pitolele volumelor pe care le citești. Frunzele copa­cului din drep­tul biroului sunt semne de carte: verzi la capitolul 1, ușor palide la capitolul 5, ruginite la mij­locul celei de-a doua cărți. Culori ca­re, aidoma liniștii locului, stau ca pe-un șe­va­let, aș­tep­tând să le iau și să le aștern în pa­ginile poveș­tilor pe care le scriu. Para­di­sul de pe Ca­lea Victoriei îmi dă, de fapt, mai mult decât infor­mații documen­tare. Îmi dă o anume stare, iar poveș­tile din „Formula AS” sunt mai ales stare. Sta­­rea ace­ea pe care o des­copăr în­tr-o toamnă în Spa­nia, la Me­diterana, într-alta în munții Albaniei, sus la Mos­co­pole, într-alta pe stră­­­zile Vienei sau ale Vil­niu­sului și pe care o as­cund mereu, preț de câ­te­va săp­tă­mâni, de agitația dis­tur­ban­tă a Bucu­reș­tiului, în globul de sticlă de la Aca­demie. La vre­mea scri­sului, scutur bine glo­bul – ca-n ve­chile de­corațiuni de Cră­ciun – până se umple nu de fulgi albi, ci de culorile scă­părătoare ale toamnei.

LILIANA URSU

Vrajă de Cotroceni

Toamna imbatabilă a Bucureștilor se petrece pentru mine, fără doar și poate, în Cotro­ceni. Ve­cerniile au adieri de dalii și de anemone, de o pace aromitoare. Frunzele își încep ba­­le­tul unic pe străzile îndră­gostite, parcă, de asfințiturile pri­vite de pe dealul Țăcăliei. Și apoi, casele acestui cartier mi­ri­fic sunt pline de amintiri și de vieți mari și de scriitori și de ar­tiști. Iar cel mai fru­mos ano­timp al Cotrocenilor rămâne toam­­na, regina anului care înce­pe în micile grădini îm­pân­zi­te de crizan­teme, reginele florilor de toam­nă, de trandafiri și găl­be­ne­le, de tufănele și de covorașe în­chi­puite din florile de piatră și luminate aievea de steluțele de toamnă, de ființa lor eterică și lină.

Toamna te face mai bogat în amin­tiri stârnite de nostalgii care se rosto­golesc în inimă vijelioase, ase­meni castanelor din jocurile co­pii­lor din par­­­cul Romniceanu. Mereu tră­iesc mi­­rajul acestui anotimp vrăjit, care te face să visezi altfel, în care lumina e de miere și pașii mai ușori, mai îndră­gostiți ca niciodată, chiar dacă numai în visare. Iar Grădina bo­ta­nică e ma­rea scenă pe care se des­fășoară toate anotimpurile, dar, din nou, re­gi­na ră­mâne toamna. Ce fru­mos spunea Strindberg: „Toam­na e pri­măvara mea.” Și cât de ade­vărat.

Barocul Vivaldi și toamna lui uni­că, din cerul inimii coborâtă, îmi țin de urât când ploile nu mai contenesc, un gong vestind schimbarea de decor și venirea iernii. Dar cel mai bine po­ves­tește toamna o… grădină. Sau des­pre amplitudinea toamnei din locurile fe­rite ale Bucureștiului, cum este de o viață pentru mine Grădina botanică. Armonii stilistice, aleile cu castani și frunzele lor roșii din care-ți faci câte un buchețel să-l duci acasă ca să-ți lu­mineze odaia. Platanii cu griul lor alb-argintiu și coaja trunchiului care se desprinde pe alocuri, închipuind o foa­­ie unică de hârtie, pe care îți vine să-ți scrii amintirile daurite. Sau ploa­ia frunzelor galbene, în zborul lor, pe care copiii alergând le culeg înainte să atingă pământul. Arborii sunt poe­me pe care pământul le scrie pe cer… Azi, plimbându-mă iar și iar prin mi­rifica Grădină botanică bucureș­teană, recu­noșteam, rând pe rând, bucuria de a o avea mar­tor fidel al atâtor toamne, al atâ­tor dansuri ale inimii, împletite cu cele ale frun­zelor, versuri ale teilor și fagilor și ale castanilor și ale plopilor fără soț.

Ei bine, azi i-am revăzut în plimbarea mea prin Grădina botanică. Străjeri credincioși toamnei, într-o explozie de galben sibilinic, plopii de dincolo de aleea centrală secondează bătrânii castani ai co­pi­lăriei mele. Cu eleganță, cu o forță catifelată, cu podoaba toamnei curgându-le râu pe siluetele mo­digliene. Și apoi, păsările: cinteze, gaițe, stăn­cuțe, mugurari, vrăbiuțe vin să întregească tabloul ului­tor al acestui unic anotimp bucureștean. Iar pa­triarhul tuturor copacilor care mi-au dăruit și um­bra, și înveșnicita lor frumusețe rămâne un frasin de câmp – Fraxinus angustifolia. Înalt, cu o co­roa­nă maiestuoasă, cu un trunchi pe măsură, pe care doar patru, cinci oameni l-ar putea cuprinde cu bra­țele, m-a făcut să zăbovesc în preajma lui ocroti­toa­re, de bunic căruia toam­na i-a legat o cravată imen­să, viorie, de solist al acestei zile beatice, ca un concert inubliabil de jazz…