Marius Constantinescu: „Rămân un optimist incurabil. Dacă interesul pentru festival n-a crescut, măcar putem spune că n-a scăzut”

Pentru că scrie și vorbește cu aceeași su­ple­țe a spiritului, emisiunile reali­zate de el pe micul ecran i-au adus, până acum, trei pre­mii din partea Aso­cia­ției Profesioniștilor de Tele­vi­ziune din România. Dar numele lui Marius Constan­tinescu e, de mai bi­ne de 15 ani, strâns legat și de cel al Festivalului Enes­cu, că­ruia îi împrumută, ca am­fitrion, din gra­ția, naturalețea și firescul lui. L-am invitat la ora în­chiderii marelui eveniment muzical, pentru a recapitula, pe repe­de-înainte, ediția cu nr. 26 a unui fes­tival care, timp de o lună de zile, a trans­­format Ate­neul și Sala Palatului din București în miezul fierbinte al lumii.

Primul festival

– O dată la doi ani, sub soarele încă arzător al lunii septembrie, Bu­cureștiul îm­bra­că haina pre­ți­oasă a mu­zicii clasice. O haină pe care, în cali­ta­te de jurnalist și am­fi­trion, o porți cu grație și non­­șa­lan­ță de foarte mulți ani. Îți mai amin­tești prima ta întâlnire cu festivalul?

– Dacă mă întrebi de pri­mul Fes­ti­val Enescu la care am participat vreodată, atunci trebuie să-ți vor­besc de cel din 1991, de prima ediție de după re­vo­luție, când aveam doar 12 ani. Încă mai păstrez în min­te câteva imagini, câ­te­va personaje: pe Mari­na Kri­lovici, în Tosca, pe Ludovic Spiess, care era și nașul meu de bo­tez, directorul festiva­lu­lui la acel mo­ment. Și desigur pe mama, care în anul acela pre­zenta festivalul în direct pentru Televiziunea Româ­nă, dintr-o lojă a Operei.

– De la mama ta ai preluat nu doar pasiunea pentru muzică, ci și ștafeta meseriei. Te-a influ­en­țat stilul ei, în toți anii în care ați lucrat împreună?

– Sigur că m-a influențat. În biroul pe care îl împărțeam, în anii în care era producător general al festivalului, mama cerea mereu la scenografie un panou imens, pe care erau trecute toate detaliile fiecărui concert. Acolo, pe acest perete tehnic plin de detalii logistice, găseai scris, cu culori diferite, cine se ocupa de fiecare transmisiune în parte, cine era regizor de emisie, cine era redactor sau cine era cititorul de partituri. Rigoarea asta a ei extraordinară îmi place să cred că am moștenit-o și eu. Iar Festi­va­lul Enescu rămâne, pentru mine, exemplul de proiect de anvergură în care nu poți face nimic fără o bună organizare și fără sprijinul întregii echipe.

– Unii dintre invitați au deve­nit, de-a lungul tim­pului, personaje în cărțile tale, alții îți sunt pri­e­teni apropiați sau au rămas pur și simplu imor­ta­li­zați în fabuloase inter­viuri tele­vi­za­te. A­nul ăsta ce întâlniri sem­ni­fica­ti­ve ai adăugat în panoplia ta?

– Ai să râzi, dar nu am adăugat niciuna. Pentru că am avut mai mult de prezentat ca oricând, aproa­­­pe douăzeci de concerte, anul aces­ta am trecut in­ter­viurile pe planul doi sau chiar trei. Un singur in­ter­viu mi-am dorit însă foarte tare, pe cel cu Tugan Sokhiev, diri­jo­rul care a electrizat în două seri la rând Sala Palatului, pe ca­re îl ad­mir extraor­di­nar. Era o întâlnire extrem de pro­vocatoare pentru mi­ne, ca jurnalist. Nu doar pentru că Tugan e un per­so­naj rus, care se revendică totuși din Oseția, regi­u­nea georgiană con­trolată azi de separatiștii ruși. Ci și pen­tru că staff-ul lui îmi ceruse să evit tema răz­bo­iului. Așa că am făcut tot felul de piruete jurnalis­tice, ca să găsesc un mod de a aborda și latura asta. A ieșit bine și m-am bucurat să ne despărțim prie­teni. Dar dacă mă întrebi de în­tâlni­rile cele mai spec­ta­cu­loase de care am avut par­te, de-a lungul fes­ti­valului, în ultimii 20 de ani, ne-ar trebui, cu sigu­ranță, un interviu separat.

Exerciții de imaginație

– Nu te întreb des­pre ele, îți propun, în schimb, să ne apro­piem de marile nume ale Festivalului Enes­cu, așa cum ne-am a­pro­pia de niște perso­naje din cărți.

– Îmi place exer­ci­țiul ăsta de imaginație, așa că o să-l iau pe pia­nistul Jean-Yves Thi­bau­det, cu care am fă­cut deja trei interviuri, și o să-l suprapun peste contururile pe care le-ar avea Franz Liszt într-o biografie romanțată. Ce era Liszt pentru vremea lui, dincolo de un geniu pianistic și un compozitor dă­ruit, adică un personaj de o mondenitate și o moder­ni­tate a spiritului cu totul remarcabile pentru vre­mea lui, asta este și Jean-Yves Thibaudet pentru lumea muzicală de azi. Apoi, aș ale­ge o pianistă pe care o iubesc până la cer și înapoi, pe Hélène Gri­maud, pe care, Doamne, o aștept la Festi­va­lul Enes­cu de un deceniu. Pe Hé­lène aș face-o eroina unui roman vic­torian. E genul acela de personaj statuar, marmoreean, teribil de con­tro­lat în exterior, dar care pe dină­untru e numai convulsie, clocot și incan­des­cență. Cred că ar trebui să-l introduc în galeria aces­tor personaje și pe dirijorul Zubin Mehta, care a fost și anul acesta prezent și cu care, în 2005, am făcut un surogat de in­terviu. Spun surogat, pentru că, deși acceptase să dea un interviu serios televiziunii, în ziua cu pricina a fost atât de dezamăgit de acustica dezastruoasă de la Sala Palatului, încât a sosit la interviu cu o falcă în cer și una în pământ și abia l-am convins să mai vorbească 5 minute în fața camerei de fil­mat. Zubin Mehta ar putea intra foarte bine în pie­lea unui patriarh, a unui senior care din turnul lui controlează totul cu agerime, care se lasă văzut ra­rissim, dar a cărui putere de decizie e colosală. Din­tre figurile care au defilat anul acesta în festival, nu pot să le omit pe cele două surori Labèque, Katia și Marielle. Ele n-au nevoie să fie transpuse în alte epoci, sunt niște personaje așa cum sunt. Dețin îm­preună o proprietate a familiei Bor­gia, la Roma. Katia a fost soția faimosului chitarist John McLaugh­lin. E una dintre cele mai apropiate prie­tene ale Madonnei, cu care își face vacanțele împreună. A cântat la nunta aces­teia cu Guy Richie. Ce să mai, pare cu totul decu­pa­tă dintr-o revistă. Cu mult înainte de a-și face apariția pe scenă, unde, de altfel, fa­ce o treabă abso­lut lăudabi­lă, la pian se așează renu­mele ei.

– Îmi place ce iese din jocul nostru, dragă Ma­rius. Dacă tot ne-ai luat ochii cu asemenea perso­naje, hai să lăsăm și urechile să se bu­cu­re de muzică. Ce concer­te te-au topit la ediția aceasta?

– Aici mi-e foarte ușor să răspund. Întotdeauna când se suprapun cele două ipo­sta­ze, cea de melo­man și cea de prezentator, câștigă pre­zen­tatorul, în defavoarea me­lo­manului. Ce am putut să ascult atunci când nu-mi zumzăia casca în ureche, când nu mă con­cen­tram pe mesajele care veneau din carul de trans­mi­sie, mi-a plăcut mult. Unul dintre concertele care m-au cucerit, realmente, e Simfonia nr. 9 de Mahler, cântată de London Symphony Or­ches­tra, sub ba­ghe­ta lui Sir Simon Rattle. Recunosc că m-am dus ca la pomul lăudat, pentru că iubesc această sim­fonie, dar am plecat cu sacul plin. Îl admir pe Sir Simon Rattle de când a venit prima oară la Bu­cu­rești, iar London Symphony Or­ches­tra este, proba­bil, între primele cinci orches­tre ale lumii. Apoi, mi-au plăcut te­ri­bil de mult cele două concerte cu Accademia Nazionale di Santa Ceci­lia din Roma, condusă de dirijorul vrăjitor care este Tugan So­khi­ev, des­pre care deja ți-am vorbit. Primul concert a găz­duit Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, pe care nu am mai auzit-o niciodată cântată așa cum a fost cân­tată la București, de acești muzi­ci­eni, cu rădăcini prepon­derent itali­ene, sub bagheta unui dirijor cu pre­ponderență rus. Cel de-al doilea a fost un concert Liszt, la pian, și Simfonia nr. 1 de Mahler, de la care am avut așteptări foarte mari, care n-au fost dezamăgite. Mi s-a părut superb și unul dintre con­cer­tele Tonhalle-Orchester Zürich, diri­ja­te de Paavo Järvi. S-a cântat Sim­fo­nia nr. 9, „Din lumea nouă”, de Dvorak. Iar dintre serile ți­nu­te la Ateneu, mi-a plă­cut, desigur, concertul celor două surori La­bèque, cu acea piesă superbă, scrisă spe­cial pentru ele de Bryce Desnner, chitaristul for­ma­ției The Na­tional, și Simfonia nr. 5 de Ceaikov­ski, cu Orches­tra din Praga, dirijată de Manfred Ho­neck, o splen­doare! Din seria concertelor de la mie­­zul nopții, singurul pe care l-am văzut s-a ni­me­rit să-mi placă foarte mult. E vorba de mandoli­nistul Avi Avital și de grupul lui, Between Worlds, o ade­vărată explozie de culoare, de autentic, de conta­minări muzicale. Și, desigur, am fost absolut sedus de „Con­­­certge­bouw Amster­dam”, cu Yuja Wang și Klaus Mäkelä, într-un fermecător dublet Debussy-Ravel.

Aceeași echipă consistentă de melomani

– Pe lângă sonorele nume internaționale, festi­va­lul a readus pe scenă și nu­mele unor români, care în ul­ti­mii ani au pus România în con­stelația internațională a muzicii. Ai vrea să-i mențio­năm? Ce muzicieni de valoare mai are azi țara noastră?

– Oh, Doamne, dar cât de mulți are, nu cred că mi-ar per­mi­­te spațiul să-i pome­nesc pe toți! O să-l amintesc, to­tuși, pe Andrei Io­niță, cu vio­lon­celul lui, care a cân­tat o compo­zi­ție ex­trem de solici­tantă, Simfonia con­certantă pen­tru violoncel și orchestră de Enes­cu, și a făcut-o absolut lăudabil. Sunt un ad­mi­­ra­tor al lui de când l-am văzut prima oară în Festivalul Enescu. Era proaspăt câștigător al Con­cursului Ceaikovski de la Mos­cova și-și fă­cea debutul la Sa­la Pala­tu­lui cu Filarmonica din Mün­chen, sub condu­ce­rea lui Va­­lery Gergiev. A fost o sărbă­toa­­re, cum a fost și pres­tația de anul aces­ta. Am re­des­coperit un artist care s-a matu­ri­zat, dar care păs­trea­ză același elan extraor­di­nar. Concertul lui, cu Ton­halle Zürich și Paa­vo Jär­vi, a fost chiar în celebra seară când s-a declanșat Ro-Alert și în sală a fost un adevărat pandemonium. Am fost impre­sio­nat de felul în care toți artiștii au reușit să-și păstreze concentrarea, în ciuda zgomo­tu­­lui asur­zitor. Mi-a plăcut mult și Maria Marinca, laureata Concursului George Enes­cu de anul trecut. Și, cu scuzele de rigoare că n-aș putea să-i men­țio­nez pe toți românii care au defilat pe scenă, aș vrea totuși să mai las aici numele dirijorului Cristian Mă­ce­laru, care a prezidat grațios acest festival, și pe cel al lui Cristian Mandeal, mare­le nostru expert în Enes­­cu, care a dirijat Simfo­nia nr. 2 de Enescu, ală­turi de Fi­larmonica Na­țio­nală a Un­ga­­riei, și Con­cer­tul pentru vio­lon­­cel de Șostakovici, cu un super star al aces­tui instru­ment, Sheku Kanneh-Mason, o ve­de­­tă autenti­că a muzicii clasice de azi.

– Marius, se mai înclină publicul cu aceeași emoție și cu același respect în fața muzicii clasice? Se mai lasă impresionat de ea?

– Eu rămân un optimist incurabil, bucuros că, dacă interesul pentru festival n-a crescut în ultimii ani, măcar pu­tem spu­ne că n-a scă­zut. Ar fi o ipo­cri­zie să afirm con­tra­riul, mai ales că, uitându-mă seară de seară și după-amiază de după-a­mia­ză în Ate­neu și în Sala Pa­latului, mi-au căzut ochii cam pe ace­leași figuri. E ace­eași e­chi­pă consistentă de me­lo­mani, pe care îi cu­nosc de ani de zile, care se răs­firă pe cele 4000 de locuri ale Să­lii Pala­tului și pe cele 900 ale Ate­ne­ului. Iar asta este și nu este bine. E bine că ei există, bi­ne­înțeles. Dar nu e bine, to­tuși, că nu am văzut Sala Palatului plină ochi decât la câteva con­certe din festival, la concertul legen­darei pia­nis­te Martha Argerich, la cele două concer­te ale Accade­mi­ei Nazionale di Santa Cecilia și la Yuja Wang. Nu-mi dau seama, încă, dacă pu­blicul nou prezent în festival a fost unul conjunc­tu­ral sau a fost unul pe care viitoarele ediții pot conta. Eu am făcut parte dintr-o generație pe care festi­va­lul a crescut-o și aș fi bucuros să aflu că există o genera­ție nouă care să fie crescută de festival și care să crească, la rândul ei, festivalul. Pe de altă parte, mă și amuză să con­stat că, de fiecare dată când se apropie festi­va­lul, ne reapucăm să punem pe tapet și chestiuni legate de conduita publicului, de cât de pregătit e, de cât de fru­mos se îmbracă sau nu, de cât îi sună sau nu-i su­nă tele­foanele, de cât aplaudă sau nu aplaudă între părți. Toate lucrurile astea devin brusc subiecte ar­ză­toare pe timpul festivalu­lui, dar în res­tul celorlalte 11 luni, ele nu există de­loc. Deși Bucu­reș­tiul, să nu uităm, are viața lui muzicală și în res­tul timpului, iar obiceiurile de consum muzical rămân aceleași peste tot.

Mătasea și cravata roz

– Iartă-mă pentru frivolitate, dar nu mă pot abține să nu men­ționez, spre finalul interviului nostru, și ținutele tale fără cu­sur, cu care intuiesc că întreții o relație aproape mistică. Mă­ta­sea se cere purtată într-un anumit fel, unele cravate poartă noroc în anumite zi­le…

– Te contrazic, o sin­gură cravată e adu­că­toare de noroc: cea roz, de mătase, pe care am purtat-o când am prezentat prima oară festivalul, în anul 2007, când pentru mine era totul sau nimic. Dacă ratam acea primă intervenție, nu mai făceam direct de tele­vi­ziune niciodată în viață. Așa am ajuns să co­no­tez acea cra­vată cu atât de multe semnificații și cu o im­portanță pe care nu o are decât când vine vorba de Festivalul Enescu. În restul anului, o port rarissim, nici măcar nu se numără printre cra­va­tele mele preferate. O pun în schimb la fiecare deschi­de­re de fes­ti­val, pentru că am aceas­tă credință copilăroasă că, da­că mi-a purtat no­roc atunci, n-o să mă lase la greu nici acum. Altfel, mul­țu­mesc de com­pliment, dar să știi că nu dau nici pe departe atât de multă atenție felului în care mă îmbrac. Nu-mi pun smo­ching când prezint, deși o deschidere de festi­val ar me­rita poa­te un asemenea gest, dar știu că aș fi anacronic și desuet. Azi, tendin­ța publicului ca­re parti­ci­pă la con­cer­te nu e una de a se îm­brăca mai elegant decât de obicei. Eu în­sumi mă simt foar­te bi­ne să urmă­resc un concert doar în jeans și că­mașă, fără cravată, cum am și fost, de fapt, de fiecare dată, când n-am avut de pre­zentat. Când urc la locul meu de stand-up însă, îmi place să mă îm­brac ca pe micul ecran. Nu pentru că-mi place să epatez și nici dintr-o dorință de excentricitate. Pur și simplu, e stilul meu.

– Am convingerea că la ediția asta de festival ți-au mai fost alături, deși ascunși de un văl invi­zibil, doi invitați cu totul speciali: părinții tăi, Lu­mi­nița și Nicolae Constantinescu. E oare prea în­drăzneț să spun că ei continuă să fie cu tine, în culise, și azi?

– Nu, nu e deloc deplasat, pen­tru că simt și eu același lucru. Îi am cu mine și în mine întot­dea­una. De fiecare dată când caut un sprijin mut și foarte personal, cu câteva secunde îna­in­te ca becul roșu al camerei să se aprin­dă, cred că îl cer și lor: doi oa­meni ai sce­nei și ai muzicii, ca­re mi-au dat inclusiv emoția greu de pus în cuvinte a celorlalți ochi ațintiți asu­pra ta. Deși experiența mea a înce­put să-și spună cuvân­tul, implicarea afectivă în prezen­ta­rea festivalului rămâne aceeași. E la fel de solicitant și am în con­ti­nuare nod în gât la fiecare „trei… doi… unu… ești!”. Dar de fiecare dată după ce termin, când îmi dau seama că a ieșit bine, gândul meu zboa­ră spre ei. Știu că dacă m-ar fi văzut – și poate că încă mă mai văd, cine știe? – s-ar fi mândrit teri­bil de mult.

Foto: Shutterstock – 1, Roxana Istrate – 1, Cristina Filip – 1, Getty Images – 2, Agerpres – 1