COSTION NICOLESCU: „Prin vița de vie, țăranul român îl slăvește pe Dumnezeu”

– Toamna se strecoară în casele, curțile și ini­mile noastre, cu pași repezi. E timpul culesului și, mai presus de toate, al strângerii strugurilor și pre­gă­tirii vinului. Pentru neamul româ­nesc, creș­tin de aproape două mii de ani,    rodul viilor nu es­te doar o ocu­pa­ție, ci un simbol ca­re-l apro­pie de Dumnezeu. Ce se as­cunde în cul­tul ță­ra­nului pentru vița de vie?

– Cine a străbătut la pas satele noas­­tre nu se poate să nu fi văzut că vița este răspândită în curți peste tot, de la satele din câmpie și până în că­tu­nele răsfirate pe culmile munților. Și nu doar în curți – icoanele pe sticlă ale țăranilor ardeleni o reprezintă ie­șind din coasta lui Hristos, ca un sim­bol al Sângelui din Sfânta Cumi­ne­că­tură. Trecătorul grăbit ar putea crede că țăranul român iubește vița de vie pen­tru că iubește vinul, dar e surprin­zător că ea e este plantată chiar și aco­lo unde strugurii nu au când să se coacă sau acolo unde există pe lângă casă alte vii întinse. Când socrul meu, născut și crescut într-un sat vechi din Ardeal, s-a mutat la București, într-un mic aparta­ment, pen­tru a avea grijă de nepoți, el și-a adus un butaș de viță pe care l-a plan­tat sub fe­reastră. Am înțeles atunci că între țăranul român și vița de vie e o legătură mult mai pro­fundă decât ne putem noi, oa­menii moderni, închi­pui.

– Țăranii noștri sunt foar­te practici, nu au răgaz de a face lucruri inutile. De ce să-și planteze viță de vie în curte, chiar și în satele de munte, acolo unde strugurii nu se coc niciodată?

– Să știți că și eu mi-am pus aceeași întrebare, călă­to­rind prin satele noastre, vă­zând că mai toate casele au vi­ță de vie. Aproape întot­dea­u­na ea formează o boltă la in­trare, o boltă care urcă apoi și pe casă, astfel încât vița de vie arată ca un fel de adăpost, sub care unii țărani așează o masă, la care își primesc oaspeții. Am fost surprins mai ales prin Ardeal,    în zonele de munte, unde strugurii nici nu apucă să se mai coacă, deci nu puteau fi folosiți la vin. Și, totuși, vița de vie e peste tot. La ce e bună acea viță, doar de decor? Răspunsul stă în faptul că țăranul ro­mân nu e preocupat doar de lucruri utile. Face foarte multe lucruri și fără un rod imediat. De pildă, împodobește totul, toate obiectele, chiar și pe cele care nu au nevoie de a fi împodobite – un toiag pe care se sprijină nu are ne­voie să fie împodobit, nici furca de tors lână, dar el le împodobește. Și e foarte important că nu face asta doar din dorința de a le înfrumuseța, pur și simplu. E greu de înțeles asta, dar încerc să explic. La țăranul român, îm­podobirea nu este pentru înfrumu­se­țare, ci din nevoia de a-L slăvi pe Dumnezeu prin înfrumusețare. Toate ornamentele pe care le vedem pe un toiag, pe o furcă, sunt simbolice. Ceea ce pentru noi este doar un lucru de suprafață, la el este ceva mult mai profund, acest dor de slăvire a lui Dumnezeu. Iar dorul acesta nu e doar creștin, cred că vine la țăranul român de dinainte de creștinism, ține chiar de ființa lui. Sigur că atunci când el își îmbracă fața casei cu o boltă de viță de vie, el înfrumusețează și casa, și curtea, zidul casei ajunge, în felul acesta, ca o catapeteasmă pe care se proiectează frumusețea viei. Pentru că via, trebuie să spunem asta, este foarte frumoasă – de la felul în care înverzește primăvara și până la felul cum ruginește toamna. Primăvara, până târziu, vița arată ca un lemn uscat, să îl pui pe foc, deși totul în jurul ei e verde. Apoi, apar timid primele mlădițe, care se întind rapid. E minunat și când apar primii ciorchini, care îmbogățesc via, pentru ca apoi, în toamnă, via să fie, poate, cea mai frumoasă din peisaj, cu frunzele ei care se îngălbenesc, apoi se înroșesc, pătate din loc în loc de strugurii negri. E ca o persoană care crește lângă tine și-ți odihnește sufletul, îi aduce un fel de așezare, mai mult decât alți pomi din bătătură. Deci, înainte să te gândești la vin ca rod al ei, vița de vie, în sine, e o prezență care aduce cu ea altă Prezență. De aceea, cred eu, ea participă la acest mod al țăranului român de slăvire a lui Dumnezeu prin frumusețe. Prin vița de vie care îmbracă casa, toată bătătura ajunge să poarte o încărcătură spirituală. Așa se face că erau rare casele țăranilor noștri fără o viță de vie care să le îmbrace.

„Vița de vie crește din coasta lui Iisus, pentru că din ea se face vinul, care se preface la Sfânta Liturghie în Sângele Domnului”

– Vița de vie e și un simbol legat de Hristos.

– Da, un simbol care vine di­na­inte de creștinism. Creștinismul lea­gă și mai strâns neamul nostru de vița de vie, pentru că, prin biserică, vița de vie îl aduce în bătătură pe Hristos, cu care țăranul român e co­nectat prin fire invizibile, fire care îi aduc multă pace și bucurie în viață. Iisus însuși s-a referit des la vie ca la o metaforă a prezenței Lui. O spune clar în evanghelii: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlă­diţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, ace­la aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic!”. De aici și avem icoana lui Hristos ca viță de vie, o temă dragă în tot creș­ti­nismul și foarte prezentă în icoanele ortodoxe, o vezi ade­sea zugrăvită pe icoa­nele de sticlă din Ardeal. Cel mai ade­sea, Iisus apare cu coasta stră­punsă, din care a ieșit sânge și apă, ne spune evan­ghelia, iar din coasta a­ceas­ta, în icoanele ardelenești, crește o viță de vie. Asocierea e limpede – vița de vie crește din coasta lui Iisus, pentru că din ea se face vinul, care se preface la Sfânta Liturghie în Sângele Dom­nu­lui. Înțelegem, din aceste icoa­ne, legătura ne­vă­zută pe care țăranii au do­bân­dit-o cu vița de vie prin bi­se­rică și crești­nism. De aici și reprezentarea în icoa­ne a ar­bo­relui lui Iesei sub forma vi­ței de vie. Arbo­re­le lui Iesei, tatăl regelui și profetului Da­vid, este, de fapt, arborele ge­nealogic al lui Hris­tos, care se trage din seminția lui David. Și e mi­­nunat, în ast­fel de reprezentări iconografice, în­tâlnite des în bi­sericile noastre, că Iisus este cior­chi­nul ultim și mântuitor. Așa s-a sădit undeva, a­dânc, în conștiința țăranului nostru, că toată viața ome­nirii este o viță de vie care urcă, de-a lungul istoriei, până la cer. De aceea, să știți că e mare jale într-o casă de țărani, când trebuie să își taie vița de vie.

„Vinul are o viață a lui, e asemenea omului”

– Asta, și pentru că, în orice gospodărie țără­nească, este important să ai vinul făcut de mâna ta. Orice casă are vinul ei.

– Asta se înscrie în așezarea firească a oricărei gospodării – așa cum nu poți să fii gospodar fără animale în bătătură, tot așa nu se poate o casă de țăran fără viță de vie și fără vinul propriu. E foarte im­portant acest vin al casei, care, în satele noastre, este asociat și tuturor sărbătorilor. Și e foarte im­por­tant și felul în care este făcut la sat, e aproape un ritual. Țin minte că la Muzeul Țăranului Român, aveam expusă un fel de covată mare, scobită din­tr-un singur lemn, în care strugurii se puneau și erau călcați, mai ales de copii, iar mustul curgea de acolo într-un vas separat. Mi s-a părut minunat acest dans peste struguri, pentru că vinul cere în pregătirea lui nu doar știință, ci și mult respect și multă dragoste. De aceea țăranii sunt îndrăgostiți de vinul făcut de ei și spun asta cu mândrie. Pentru că pun în facerea lui mult suflet. Nu e doar muncă fizică, țăranul se re­găsește în vinul lui. Poetul Ioan Alexandru mi-a vorbit de asta și m-a fermecat, spunându-mi cât de important este să-ți faci singur vinul, să simți în mâna ta strugurii zdrobindu-se. Datorită lui, am ajuns să îmi fac și eu vinul meu, câțiva ani la rând. I-am stors cu mâna mea și apoi am trecut prin tot procesul de fierbere a vinului, pâ­nă când am ajuns să le ofer oas­pe­ților mei vinul fă­cut de noi. Și să știți că e minu­nat, e o expe­rien­ță de viață, un sa­cerdoțiu. Vinul are o viață a lui, e asemenea omu­lui, trece printr-o copilărie, apoi se maturizează și îm­bă­trâ­nește. Une­le vinuri, păs­tra­te cu grijă, devin din ce în ce mai bune, pe măsură ce trece timpul, la fel ca omul care, de-a lungul vieții adu­nă, adună, și, pe mă­sură ce îm­bătrânește, ar trebui să fie tot mai încărcat de arome și de înțelep­ciu­ne. Există și vinuri care, pe mă­­sură ce le păstrezi, își pierd calitățile și, în cele din urmă, mor, la fel ca noi. Am păstrat și eu din vinul făcut de mine mai mulți ani și am fost sur­prins, după ce l-am deschis, că, deși nu erau explozii de aro­mă, avea, totuși, un gust spe­cial și o mireasmă. Vinul în­tot­deauna des­chide sufletul, ne așează într-o sta­re de bună­voire față de celălalt. Sigur că e foarte important să nu exagerăm cu vi­nul. Be­ția face mult rău, părinții bisericii ne spun foarte clar că ne distruge. Beția a dus la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, omul beat nu mai este stăpân pe el. Scriptura ne spune istoria lui Noe, care în Biblie este primul cultivator al viței de vie și primul care se și îmbată cu vin, și fiul lui Ham intră în cortul lui și-l găsește dezbrăcat. Omul poate să fie dezgolit când se îm­ba­tă, dezgolit sufletește, de aici și pro­verbul lati­nilor – „In vino veritas!” (În vin se află ade­vă­rul!), în sensul în care beția te descoperă așa cum ești. Poate că noi ar trebui să interpretăm ceea ce spu­neau latinii în cheia noastră creștină și să spunem că vinul te descoperă, ca persoană, ca participant la comunitate, vinul te developează ca persoană, pen­tru că prin el devii mai deschis la comunicare, așa­dar, e revelator. În oglindă, aș îndrăzni să spun că Sângele lui Hristos e supremul revelator! Știți că Hristos și-a comparat învățătura lui cu un vin, când ne-a spus că nu se poate pune vinul nou într-un bur­duf vechi, pentru că va plesni! Vinul cel nou trebuie așezat în burdufuri noi, omul vechi trebuie să se schimbe, trebuie să se înnoiască pentru a primi vinul cel nou, adică învățătura lui Hristos.

– Și ar mai trebui spus că Iisus însuși a băut vin și a fost acuzat de farisei pentru asta.

– Da, a fost acuzat de farisei că a băut cu păcă­to­șii. Sigur, putem spune că nu a băut, ci a gustat vin, așa cum facem și noi la împărtășanie – nu bem, ci gustăm. Dar să știți că, atunci când guști, senzația e mai puternică decât atunci când bei, pur și simplu. Gustarea poartă în ea nădejdea unei îm­pliniri vii­toa­re. Acum, dincolo de faptul că Hristos a băut sau a gustat vin, cel mai important lucru este că orice vin poate fi adus ca dar la altar, pentru a fi prefăcut în Sângele Domnului, ceea ce este extra­ordinar. Și poate că așa ar trebui să ne raportăm la vin, în vir­tu­tea acestui extraordinar potențial al lui. Mai mult de atât nu se poate pe acest pământ! Într-un fel, această transfigurare, din vin în Sânge, ne spune mul­te și despre transfigurarea noastră, a oa­menilor, în împărăția lui Dumnezeu. De aceea, în toate rân­duielile bisericii noastre, este folosit puțin vin, de la botez și până la înmormântare, și chiar după ea, la pomenirile rân­duite. Să ne gândim că vinul din Sfânta Îm­părtășanie este primul aliment pe care creș­tinul îl gustă pe acest pământ, imediat după botez, împreună cu fărâma de pâine, devenită Trup al lui Hristos. Sigur că nu e vin obișnuit, e Sângele lui Hristos, dar e, totuși, sub forma vinului. La nun­tă, de asemenea, guști dintr-un pahar de vin, nu întâmplător, pentru că prima minune consem­na­tă a lui Hristos s-a făcut la o nuntă, când Iisus a trans­format apa în vin. Hristos a transformat apa în vin la nunta din Cana Galileei și vinul în Sângele Său, la Cina cea de Taină. Apoi, în afară de botez și nun­tă, avem toate agapele care ne însoțesc de-a lungul timpului, la bisericile de mir sau mânăstiri. Și toate aceste aga­pe, care sunt de săr­bători, oricât ar fi de fru­gale, trebuie să aibă și un pahar de vin, care să marche­ze sărbă­toa­rea, pen­tru că ne întâlnim întru deschidere, iar vinul e important pentru asta. Chiar și la Muntele Athos, părinții așea­­ză pe ma­să puțin vin. Iar la final, când viața noastră pe pă­mânt se sfâr­șește, trupul nos­tru din mormânt este stropit cu un amestec de vin și de unt­de­lemn. Iar dacă mor­mân­tul este des­făcut, peste ani, osemintele se spală și cu vin. Deci, vinul merge cu noi din pruncie și până la mor­mânt. Și ar trebui să mai spu­nem că, liturgic, tot­dea­una, prezența vinului este în­soțită de o lu­mâ­nare, ceea ce mi se pare extraor­di­nar, să legi vinul de lumină, vin care, atunci când e preparat, e pre­parat printr-o zdrobire, așadar printr-o jertfă, jertfa ciorchinelui care devine vin – stru­gurele moare pen­tru a da naștere la ceva ce dă, în final, în bise­rică, viață. Când ne împărtășim, luăm viața lui Hris­tos în noi. Rugăciunile de prefacere a vinului în Sângele Mântuitorului ne spun asta foarte apăsat, că ne împărtășim spre viață, nu spre moarte.

– În afară de legătura lui cu Hristos, vinul stră­bate întreaga biblie, e un însoțitor permanent de pilde și de povești.

– Eu cred, așa cum am spus, că vinul e un aliment privilegiat de Dumnezeu. De aceea este foarte prezent în Biblie și apare încă din Vechiul Testament ca ofrandă, ca jertfă. Și este frumos pen­tru noi, creștinii, că prima apariție a vinului în Biblie este legată de Melchisedec. Melchisedec este un personaj misterios care îl primește pe Avraam cu o jertfă de vin și de pâine, o jertfă profetică, care trimite la Hristos și la jertfa noastră de astăzi, de la fiecare Sfântă Liturghie, o jertfă nesângeroasă. Așadar, vinul apare în Sfânta Scriptură încă de la început într-un cadru profetic și, i-aș spune eu, li­tur­gic, pentru că Melchisedec jertfește în fața lui Avraam. După Melchisedec, eu l-aș pomeni pe David, regele și profetul, care ne spune, într-un verset celebru din Psalmii săi, că „Vinul veselește inima omului”. Veselia este esențială în viața noas­tră. Un om vesel lucrează altfel decât un om poso­morât. Suportă mai ușor încercările, probele la care este supus. „Eccleziastul” spune, de asemenea, „Vinul face viața voioasă”. Și când spune asta, nu se referă, desigur, la nu știu ce hlizire, ci la veselia care te deschide spre celălalt, spre înțelegere, spre îmbră­țișarea celuilalt. Așadar, vinul tre­bu­ie luat cu acest gând – că tre­buie să te con­ducă la o des­chi­dere spre celălalt. Prover­bele ne spun: „Dați vin de bă­ut celor care se află în du­reri”. Deci, poate să ne și aline durerile sufletești, dacă îl luăm ca un leac. Dacă un om necăjit bea un pahar, așa, ca terapie, nu mai mult, ceva din durerea lui începe să se vindece, să se cicatrizeze. În evan­ghelii, Mântuitorul îl men­ționează și ca leac pen­tru bolile trupului. Samari­tea­nul milostiv l-a uns pe cel bătut și jefuit de tâlhari, cu untdelemn și cu vin. Iar Sfân­tul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „De acum, nu bea numai apă, ci folo­seşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbi­ciuni”. Asta spun și medicii în zilele noas­tre, să bem vin, dar cu moderație. Și cred că asta simțim cu toții, fără să ne spună medicii ori Scriptura – că și dacă ești sănătos, când bei un pahar de vin, simți că-ți intră prin tot sistemul sangvin o pătrundere plăcută, caldă, binevoitoare, care, bineînțeles, dacă exagerezi, se pierde. Dar întâia senzație este de în­călzire, o senzație care o depășește pe cea fizică, e și o senzație de înălțare, de des­prindere, o stare subtilă.