„După un accident foarte grav, încât primul medic care m-a consultat nu și-a putut da seama că în mine mai există viață și m-a trimis la morgă, am avut de suferit zeci de ani. În ultimii șase, necazurile au sporit: durerile erau foarte mari și nu mă mai puteam deplasa. În timpul acela, la Mânăstirea Sfânta Ana de la Rohia, se pregătea hirotonirea Preacuviosului Arhimandrit Iustin Hodea întru Arhiereu-vicar, printr-o slujbă care urma a fi ținută pe 17 aprilie 1994. Am fost invitat, dar, copleșit de neputință, eram hotărât să nu dau curs invitației. Părintele protopop al Sighetului, Mihai Oprișan, a insistat, promițându-mi că mă ia cu mașina de acasă și mă va aduce înapoi. Fiind convins că voi muri peste puțin timp, m-am gândit că mergerea la mânăstire ar fi ultima pregătire pentru marea trecere. Am făcut supraeforturi, am mers sprijinindu-mă cu o mână în baston și cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Abia ne-am strecurat printre oameni. Mi-am pus bastonul în față și am rămas în picioare, sprijinit în el cu ambele mâini. Slujba arhierească a durat mult. Era o frumoasă zi de primăvară, cu cerul senin, totul era înălțător. Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simțeam arsuri și junghiuri în tot corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leșin, dar n-am reușit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mă temeam că acelea sunt ultimele mele clipe. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Când slujba s-a terminat, eu am rămas nemișcat în locul meu. Părintele protopop a venit la mine și mi-a spus că suntem invitați la masă. I-am pus mâna pe umăr și am pornit încet. Îmi era frică de întârziere, credeam că mai am puține clipe. Am stat totuși la masă, am felicitat noul Episcop și am plecat cu părintele protopop. Spre poarta de ieșire din mânăstire, am realizat că bastonul nu mai este la mine, că de la masă venisem foarte lejer, că nu mă sprijinisem de umărul părintelui și că mă simțeam foarte ușor. Îmi duceam singur geanta cu cărți, nu mai simțeam nicio durere în corp. Toate acestea m-au copleșit. Nu mă mai puteam mișca din loc de uluit. Mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării. Abia aveam aer să vorbesc. Pătruns de o emoție puternică i-am spus părintelui protopop: „Am venit ușor prin toată curtea și n-am baston. L-am pierdut! Și n-am nici dureri!”. De atunci au trecut zece ani și tot de atunci n-am mai pus mâna pe baston. N-am îndrăznit să scriu minunea de frica folclorizării ei. Minunea e ceva sfânt și încărcat de taine, e ceva dumnezeiesc și mi-a fost mare teamă că, scriind, o voi coborî de la nivelul de minune tainică, sfântă, dumnezeiască, la nivelul de povestire. Prin această scriere nu am făcut nici literatură, nici istorie, ci o mărturie curată. Am scris întocmai ce am trăit. Am scris sub impresia că, peste umăr, îngerul adevărului îmi privește fiecare cuvânt pe care îl scriu. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate!”.
Prof. dr. Nuțu Roșca
Romanian