Eric-Emmanuel Schmitt (scriitor): „Literatura distruge ziduri pentru a construi poduri”

Un mesaj de la Papa Francisc

– Ultima dvs. carte, „Provocarea Ierusali­mu­lui”, a fost tradusă și în limba română și se bucură de un mare succes. Din păcate, Orașul Sfânt e im­pli­cat, alături de întreg Israelul, în conflictul cu islamiștii Hamas. Cum îi vedeți destinul?

– Cred că paginile pe care le-am scris sunt acum și mai de actualitate. Ierusalimul e acel loc para­do­xal în ca­re Dumnezeu și istoria ne spun să fim frați, iar în rea­litate suntem fratricizi. Ierusalimul este locul care ne inspiră, dar și locul eșecului nostru. Și când spun „eșe­cul nostru”, mă refer la întreaga uma­nitate. Pro­ble­ma Ie­rusalimului nu e doar pro­ble­ma evreilor contra pa­lestinienilor. Cele două tabere care se înfrun­tă sunt de fapt cele care doresc pacea și cele care doresc războiul.

– Și în aceste momente, în care vorbesc armele, ce poate face literatura?

– Mult și multe. Pentru că arta este un spațiu de îm­părtășire a ceea ce eu numesc omenie. Când ci­tesc un roman chinezesc, devin chinez. Când ci­tesc un ro­man rusesc, devin rus. Puterea litera­tu­rii este tocmai ace­ea de a aboli dis­tan­țele dintre oa­meni. Literatura dis­truge ziduri pentru a construi poduri.

– Postfața cărții dumneavoastră e scrisă de Papa Francisc. Cum s-a în­tâmplat?

– Era în luna Februarie a anului trecut. Fusesem la Ierusalim, fusesem la Școala Fran­ce­ză de Studii de Arhe­o­logie Biblică de la Ie­ru­salim, mă pre­gă­team să merg a doua zi acasă, când m-a sunat Lorenzo Fazzini de la Vati­can, cel care fusese la ori­ginea călă­to­riei mele la Ierusalim, și care mi-a spus: „El vă așteaptă mâi­ne”. „El, cine?”, am în­trebat. „El, Pa­pa Fran­­cisc. Vrea să știe ce impresie v-a fă­cut Ierusalimul”. Și așa am avut bucuria de a merge la Roma și de a îl vedea pe Papă. Și am fost foar­te impre­sio­nat. Eu, grație vieții me­le de scrii­tor tradus peste tot în lume, am cu­noscut regi, re­gine, prim-miniștri, dicta­tori, pre­șe­dinți de țară și nu am fost nici­o­dată im­presionat. Pen­tru că pute­rea nu mă impre­sio­nează absolut de­loc. Ceea ce mă im­presionează es­te împli­ni­rea spi­ri­tuală. Pot fi im­pre­­sionat de o fiin­ță anonimă care într-o asocia­ție sau un ONG se dedică celor­lalți. Dar altfel, puterea politică chiar mă lasă rece. Dar de Papa Fran­cisc am fost sincer im­pre­sio­nat. Eu sunt un om plin de im­per­fecțiuni și un creș­tin încă și mai plin de imper­fecțiuni, și nu în­țe­le­geam interesul lui pentru mine. Am discutat mult cu el și pot spune că are o capa­citate de ascul­tare la fel de mare cu aceea de a vorbi. Și apoi, câteva luni mai târziu, când am terminat de scris cartea, m-a sunat Lorenzo Fazzini, m-a între­bat dacă pot să i-o trimit, am spus „da”, i-am trimis manu­scrisul și el m-a întrebat dacă i-l poate da la citit Papei. Era o în­trebare care nu mi se mai pusese nicioadată în viață. Evident, am spus „da”. Dar m-am gândit că nu-mi va citi, totuși, cartea pentru că tocmai se întorsese din Africa, dintr-o că­lă­torie pe care o amânase de mai mul­te ori, din cauza unor probleme de sănătate. Era obosit, bolnav, și eram convins că nu are timp să citească tocmai cartea mea. Avea, cu siguranță, probleme mai im­portante. Dar patru zile mai târziu, Lorenzo Fazzini m-a sunat din nou și mi-a spus: „Papei i-a plăcut foarte mult cartea ta și e pe cale să îți scrie o scrisoare”. A do­ua seară, pe când eram în cabina mea de teatru și mă ma­chiam, pentru că urma să am un spectacol, am primit un mesaj pe whatsapp de la Papă. Așa că, în familia mea, îi spunem acum „whats­pup”. Iar ace­le cu­vinte minunate pe care Papa mi le-a trimis atunci le-am pus în postfața cărții.

„«Tu cine ești?». «Sunt creștin»”

– Cum se explică seducția dvs. pentru Ierusalim?

– Pentru mine, Ierusalimul este ca o ființă com­plexă, care îmi stârnește toate sentimentele, inclusiv pe cele contradictorii. Ierusalimul mă seduce, Ie­ru­sa­limul mă enervează, Ierusalimul mă agasează, Ieru­salimul mă calmează. E un oraș care mă inspiră enorm. Când mergeam pe străzile lui, Ierusalimul mă întreba din fiecare zid, din fiecare piatră, din fiecare copac, din fiecare fir de iarbă: „Tu cine ești?”. Și du­pă o lună de împrietenire cu el, am putut să îi răs­pund: „Sunt creș­tin”. Îmi aprofun­da­sem identita­tea. Și asta, datorită Ieru­sa­limului. Dar în ace­lași timp, tot da­to­rită Ierusali­mu­lui, am învățat că tre­buie să respect și celelalte identități. Pentru că Ierusali­mul le apar­ți­ne tutu­ror. Este un loc legi­tim de pele­rinaj, pentru cele trei religii mo­noteiste din lume. Dacă te duci le Mecca, ești musulman, dacă te duci la Lourdes, ești catolic, dar la Ie­ru­salim, se pre­um­blă de secole, și pele­rini evrei, și mu­sul­mani, și creștini. Ie­ru­salimul m-a obligat la o aprofundare a propriei iden­tități și la o accep­tare a identității celorlalți.

„Am intrat în deșertul Saharei ateu și am ieșit credincios”

– Vorbiți mult în cărțile dum­nea­voastră despre miracol. E o sim­­plă metaforă sau are cores­pon­dent și în realitate?

– Nu l-aș numi miracol, ci ex­pe­riență mistică. Fiecare astfel de ex­periență a fost pentru mine fun­da­mentul unei metamorfoze. Am in­trat la propriu în deșertul Sa­harei ateu și am ieșit credincios. Despre as­ta povestesc în cartea mea, „Noap­­­tea de foc”. Iar în Ierusa­lim, am intrat cu un creștinism intelec­tual și am ple­cat de acolo cu un creș­­tinism aproape carnal. De fie­care dată există o schimbare spiri­tu­ală și o alchi­mie interioară. De ace­ea, eu, care am imaginație și nu scriu autobio­gra­fii, am scris, totuși, aceste două cărți, „Noaptea de foc” și „Provocarea Ierusalimului”, pen­­­tru a trasa calea mea spiri­tuală. Și nu ca să vorbesc despre mine. Ci ca să vorbesc despre noi. Pentru că noi toți avem de par­curs un drum spiritual, o cale.

– Ce anume v-a pus pe calea de a dori să scrieți opt volume despre istoria și devenirea omenirii? Din cele opt volume ale romanului fluviu „Stră­bă­tând secolele”, au apărut trei în lume și două în Ro­mânia, la Editura „Humanitas Fiction” în tra­du­cerea lui Doru Mareș.

– E o idee care mi-a venit în minte la 25 de ani, dar eram incapabil să o duc la capăt la acea vârstă. Este o modalitate de a arăta că romanul poate aduce ceva unic în relația noastră cu istoria. Romanul ne permite să trăim într-o lume care a dispărut. Cu sim­țu­rile, cu min­tea, cu erotismul nostru, cu tot. Prin roman, poți povesti ce înseamnă fericirea de a trăi în fiecare epocă a istoriei. În vreme ce istoricul face lista nefericirilor, un scriitor poate face lista fericirilor din fiecare epocă. Romanul meu este unul umanist, un roman al omenirii. Iar eu sunt foarte fericit să pot povesti despre strămoșii mei su­merieni, despre stră­mo­șii mei egipteni, despre stră­mo­șii mei greci și tot așa. Am vrut să nu reduc „noi” la o comunitate, ci să lărgesc sensul lui la întreaga omenire.

– Referitor la istorie, de ce credeți că omenirii i se în­tâmplă ceea ce i se întâmplă astăzi? Conflicte, răz­boa­ie, catastrofe climatice provocate de om. Pentru că nu am înțeles istoria? Pentru că nu ne-am asumat-o?

– Din păcate, știința și tehnologia progresează, dar nu și omenirea. Oamenii sunt în continuare orbiți de aceleași lucruri: puterea și banii… Oamenii de astăzi nu sunt mai lucizi ca cei de ieri. Pentru mine, istoria e o continuare în greșeală, nu e istoria unui progres. În Europa am trăit până de curând iluzia că istoria s-a oprit vreme de 30 de ani, câți au trecut de la căderea co­mu­nismului. Dar era o iluzie…

„Muzica mă atinge direct în adâncul ființei”

– Trecând la lucruri mai plăcute, ce mai face ac­to­rul, regizorul, dramaturgul Eric-Emmanuel Schmitt?

– Actor sunt doar de 10 ani. De fapt, sunt un actor în­locuitor. Pentru că într-o seară, un actor care juca într-unul dintre spectacolele mele nu a putut fi pre­zent, i-am luat locul. Era un monolog de o oră și ju­mă­tate: „Domnul Ibrahim și florile Coranului”. Iar reacția pu­blicului a fost atât de caldă, încât de atunci încolo am început să lucrez amarnic ca să merit acest lucru. Ca să merit acea căldură extraordinară a publi­cului din prima mea seară de actor. Am cam 50 de spec­tacole pe an, mai mult nu pot, pentru că nu aș mai avea timp să scriu.

– Și actorul pe care l-ați înlocuit a mai fost primit în spectacol?

– Nu. I-am furat rolul. Era un actor foarte bun, dar teatrele din Franța și din Belgia, dacă au văzut că se poate, au început să pretindă ca în spectacolul lui Schmitt să joace Schmitt.

– Știu că aveți o relație minunată și cu muzica.

– Muzica e foarte importantă pentru mine. Pot fi zile în care nu citesc, pot fi zile în care nu scriu, dar niciuna în care să nu ascult muzică. Muzica face parte din viața mea spirituală. Muzica mă consolează, muzi­ca îmi dă forță, muzica mă înseninează. Muzica mă atinge direct în adâncurile ființei mele. Și încerc în textele mele să împărtășesc cititorilor mei dragos­tea pentru muzică.

– Și pentru că vă declarați atât de hotărât ca fiind creștin, îndrăznesc să vă întreb cum arată Hristosul lui Eric-Emmanuel Schmitt?

– Cum mă gândesc, cum mă ia cu amețeală. Atâta dragoste! Atâta bunătate! Pe de o parte mă înalță, pe de alta mă face să mă simt foarte mic și meschin. Gândul la El mă pălmuiește, dar mă și regenerează. E o di­na­mică acolo. Cred că Iisus este dinamismul sufletului meu.