Gabriel Bebeșelea (dirijor): „Într-o singură fracțiune de secundă, muzica poate să schimbe cuiva viața în bine”

La 24 de ani, performanțele lui uimitoare i-au adus titlul de cel mai tânăr șef de or­ches­tră din România, din toate timpurile. Iar pre­mii­le, obținute devreme, n-au întârziat să-i confirme talentul. În 2011, Gabriel Bebeșelea câș­ti­ga locul întâi la Concursul de Dirijat „Jeu­nesses Mu­si­cales” de la București, iar patru ani mai târ­ziu, același loc întâi, la Concursul „Lovro von Ma­tačić” din Zagreb. Și pentru că are nu doar un simț al par­ti­tu­rii, ci și o curiozitate care merge până-n pânzele albe, pasiunea lui pentru cercetarea manu­scri­selor vechi i-a conferit, în 2018, și un titlu de doc­­tor „sum­ma cum laudae”. De vorbă cu dirijorul prin­cipal al Fi­larmonicii „George Enescu”, un pa­sio­nat până la ex­trem și-un perfecțio­nist până la nebunie, care a învățat notele de la grădiniță și care cântă de când se știe.

Dirijor cu andreaua mamei

– Fiindcă e un interviu des­pre muzică, ți-aș pro­pu­ne să ple­căm în dialogul nos­­tru chiar de la asta, de la felul în care s-a așe­zat ea peste di­ver­se vâr­ste și lo­curi din via­ța ta. Care e co­loa­na so­no­ră a co­pi­lă­­ri­ei tale, Gabriel?

– Aș începe cu Mo­zart, pen­tru că la 5-6 ani eram într-o perioa­dă foarte mo­zar­tiană. Dar cum eram me­reu ob­­sedat de sunete, în­tr-o cău­tare per­pe­tuă să le des­copăr și să le în­țe­leg, mu­zica s-a tot schim­­­­bat și ea de la an la an. A con­­tri­bu­it la as­ta și faptul că m-am năs­cut într-o fami­lie de mu­­­zicieni. Mama a stu­­diat pia­nul, tata a fost pro­fe­sor de mu­zi­că, un­chiul meu e vio­lon­celist, mătușa mea e pia­nistă. La Sibiu, în apar­ta­mentul în care locuiam, nu exista nici măcar un singur perete care să nu fie acoperit de discuri sau cărți. Pasiunea mea pentru poveștile pe care le în­chi­de în ea muzica a început acolo, de­vorând tot ce puteam din biblio­teca fa­mi­liei, de la bio­grafiile ma­ri­lor compozitori până la studii de mu­zicologie și cercetări. La trei ani, diri­jam prin ca­să cu an­drea­ua mamei simfonii de Mo­zart, imitând dirijorii pe care-i vedeam la televizor. La patru ani, învățam notele. Iar la șase ani am în­ce­put să stu­diez vioara. Pes­te tot pe unde era rost de muzică, eram și eu. Mer­geam la Biblio­teca As­tra, la Bi­blio­teca Muzi­ca­lă Elvețiană, care azi nu mai există, cântam în Bi­se­rica Evan­ghe­li­că în cor și în or­ches­tră. Iar la șapte ani, s-a mai în­tâm­plat ceva care mi-a schimbat într-un fel traiec­to­ria. De ziua mea, pă­rinții mi-au făcut cadou o carte cu sonete de Shakes­peare și un abo­na­ment la Filar­mo­nică. De atunci, joi de joi am fost cu religiozitate în sala de concert. O mare parte din cultura muzicală mi-am făcut-o acolo, ascultând muzica pe viu.

O formă stranie de dedublare

– Pare că ai fost un copil destul de adân­cit în studiu. Nu te-a chinuit nici­odată gândul că viața adevărată e în al­tă parte?

– Am jucat și fotbal, am și chiulit de la ore. Am făcut tot ce făceau copiii de vârsta mea. Și nicio clipă din viața mea n-am avut sentimentul că fac vreun sa­cri­ficiu pentru muzică. Pur și sim­plu, de la un punct încolo, unele lucruri au înce­put să mă plictisească și muzica m-a aca­pa­­rat cu totul în țesătura ei. Din perioada aia îmi amintesc foar­te distinct niște stări. Îmi amin­tesc, de pildă, Sim­fonia a III-a de Brahms, care a răs­co­lit ceva atât de adânc în mine, încât toate detaliile mo­men­­tului au rămas cu mine pentru totdeauna: sa­la, decorurile, până și scaunele pe care stă­team. Muzica declanșase o formă stranie de dedublare. Am mai trăit ceva si­milar în 2011, când am ascultat pentru prima oară pe viu Sim­fonia a IX-a de Mahler, la Con­cert­ge­bouw, în Am­sterdam. Am simțit că nu mai am pi­cioa­re. La fi­nal, am ieșit din sala de con­cert și n-am putut să vor­besc cu nimeni. Până dimi­nea­ța la 5, m-am plim­bat de nebun prin Vondelpark, fără să în­țeleg ce se întâmplă cu mine. Dar fiindcă vorbim de copilărie și de muzici care mi-au marcat traiec­toria, trebuie ne­apărat să amintesc Recviemul de război al lui Benjamin Britten.

– O lucrare extrem de vastă, care, mai târziu, a devenit și coloană sonoră a unui film cu același nume. Câți ani aveai când ai ascultat-o?

– Cred că în jur de 12 ani. Eram tot la Sibiu, în Bi­­­­serica Evanghe­lică, cu Or­ches­tra din Mann­heim, cu un cor din Mann­­heim și cu Filar­mo­nica din Si­biu, e o lucrare care are ne­vo­ie de 200 de muzi­cieni și de trei dirijori ca să fie inter­pre­ta­tă. Benja­min Brit­­ten a fost ru­gat să o com­pună pentru sfin­­ți­rea noii ca­te­dra­le din Co­­ventry, con­struită du­pă ce cea ve­­che fusese bom­bar­­­da­tă în cel de-Al Doilea Răz­boi Mon­dial. În sep­tem­­­brie 1940, alar­mat de un posibil bom­bar­da­ment, pa­ro­­hul ca­te­­dra­lei i-a în­dem­­nat pe toți eno­riașii să se pună la adă­post. A rămas sin­gur în cate­dra­lă, s-a ru­gat și a scris pe un zid, cu un cui de dul­gher, „Father for­give!” („Ta­­tă, iartă-i!”). Bom­bar­da­­men­tul a avut loc, pre­otul a su­pra­vie­țu­it, dar din cate­drală a ră­mas doar stâl­pul pe ca­­re scri­se­se ru­gă­­ciu­nea. Când și-a lu­crat com­po­zi­ția, în 1962, Britten a de­cis să in­­clu­dă, pe lân­gă tradi­țio­­nala Mes­sa pro de­functis – sluj­ba de în­mor­­mântare a Biseri­cii Ca­to­li­­ce –, și poe­ziile poe­tu­lui-soldat bri­­tanic Wil­fred Owen, gă­site în bu­zu­­narul de la piept, după ce a fost îm­puș­­cat în tranșee. Poate pentru că știam și poveș­ti­le din spa­te sau poate pen­­tru că mu­zica avu­se­se o încărcătură uriașă, con­cer­­tul pe care l-am ascul­tat atunci, la Si­biu, a avut un efect incre­dibil asupra mea. Două zile n-am mai pu­tut vorbi. Nu puteam efectiv arti­cu­la cuvintele, pă­rin­ții mei s-au speriat. Recvie­mul lui Britten îți pune în față toate atro­ci­tă­țile de care a fost capabilă ființa umană în timpul celui de-Al Doilea Răz­boi Mon­dial, ca să nu le mai repeți niciodată. Iar eu exact asta am simțit atunci, că am obligația să fiu un om mai bun.

– Să dobândești o așa conștiință morală la doar 12 ani e destul de devreme. Are muzica și virtutea asta?

– Îmi place să cred că da. Cred foarte mult în obligația noastră, a muzicienilor, de a crea timp de două ore un sanctuar din sala de concert, astfel ca per­soana care vine să asculte muzică să poată uita o vreme de probleme sau măcar să privească lucru­ri­le diferit, să găsească prin muzică o rezolvare la ele. Nu cred că în secolul 21 mai e suficient doar să faci concerte bune. Cred într-o anumită respon­sa­bi­li­­tate a actului artistic. Cred că rolul nostru e să trans­mitem emoții. Într-o singură fracțiune de se­cun­dă, muzica poate să schimbe cuiva viața în bine.

Duminica în care s-a auzit fanfara

– În adolescență, ai ajuns să studiezi la Viena, unde ți-ai întâlnit și marii maeștri, acele perso­na­li­tăți care aveau să te influențeze definitiv, pe Ma­riss Jansons, pe Bernard Haitink, pe Herbert Blom­stedt și pe Kurt Masur. Pe Viena ce muzică ai așeza?

– Nu există decât două sau trei orașe în lumea asta unde e perfect să fii muzician, iar Viena e unul dintre ele. Peste Viena aș lăsa să se audă Mahler, cu sigu­ranță. Mahler, care nu e doar un compozitor com­plex, ci și unul foarte greu, poate pentru că el în­­suși a fost o ființă contorsionată, cu spaime adânci. Mahler a fost cel mai important dirijor al epocii sale. Fără să vreau, viața mea s-a lovit de foarte multe ori de el, începând cu faptul că timp de cinci ani de zile am locuit la două case distanță de locul în care a murit, și încheind cu faptul că muzica lui, așa autobiografică și plină de angoase cum e, m-a ajutat să fiu un dirijor mai bun.

– Dar ce înseamnă, la urma urmei, să fii un dirijor mai bun? Din ce se naște nota personală?

– Multă vreme, am considerat că trebuie să treci prin foarte multă muzică pentru a ajunge să-ți dez­volți stilul interpretativ. Azi, cred mai degrabă că tre­buie să treci prin foarte multă viață. Muzica se poate naște dintr-o carte bună, dintr-un film bun, din­­tr-o discuție intere­san­tă cu cineva care te pro­voa­că ideatic. Dirijatul nu e doar despre dirijat. De foar­te multe ori în viață, mi s-a întâmplat să găsesc re­zol­varea, cheia unei in­ter­pretări, în întâmplările de zi cu zi. Când eram stu­­dent la Viena și stu­di­am Sim­­fonia a III-a de Mahler, mi-era foar­­te greu să o în­țeleg. Ceva nu mi se lega nicicum. Pâ­nă în­tr-o zi, când am ho­tărât să călă­to­resc la Stein­bach am Atter­see, locali­ta­tea în care Mahler a stat când a com­pus-o. Am mers a­co­lo, m-am plim­bat prin pă­duri și pe malul lacului, am dor­­mit în hanul în care a lo­cuit Mahler, care a­cum e motel, și am stat în liniște în căsuța cu pian, pe care fostul pro­prietar i-o con­stru­ise special com­po­zito­rului. Mu­zica lui Mahler e plină de tot fe­lul de fan­fare care vin de departe, cărora nu le prea înțele­geam rostul. Într-o duminică, după ce s-a ter­minat slujba de la biserică, din satul de pes­te lac s-a auzit de de­par­te fanfara. Exact ca în Sim­fonia a III-a, la o distanță de 120 de ani. Găsisem în sfârșit dez­legarea!

– S-a lăsat seara peste București, ziua ta de lu­cru e aproape gata, și totuși m-ai așteptat la inter­viu bând doar apă. Îți ajunge beția simțurilor pe care ți-o oferă muzica?

– Absolut. Eu fac parte dintre oamenii care se odihnesc de muncă prin altă muncă. Studiez pentru un concert și mă odihnesc lucrând la un manuscris. Merg la o repetiție și mă odihnesc cu un interviu. Sau lucrez la conceptul unui festival și mă odihnesc studiind altă partitură. Nu prea am timp de evadări, nici măcar bahice. Ce vede publicul la un concert e doar 15-20% din munca unui dirijor. Cea mai ma­re par­te a ei se întâmplă acasă, când sunt doar eu cu par­titura, sau în neumăratele ore petrecute prin bi­blio­teci și arhive, căutând să citesc tot ce s-a scris despre ea.

„La foresta d’Hermanstad”

– Ai pomenit căutatul prin arhive, care, în cazul tău, a devenit mai mult decât o pasiune. Muzicianul din tine e dublat de un cărturar, care e în stare să petreacă zile întregi înconjurat de manuscrise vechi. Ce te împinge să faci munca asta de cerce­tător?

– Pasiunea mea pentru muzica veche a pornit de la opera lui Jean Baptiste Lully, pentru care am pe­tre­cut o perioadă la Paris, să-i studiez partiturile. Tot căutând prin arhive, am dat de alte și alte lu­cruri. Am căutat foarte mult timp în Conser­vatorul din Paris, apoi am scormonit și în arhivele de la Bibliothèque Nationale de France. Inclusiv la Si­biu, în arhiva Bisericii Evanghelice și în Arhivele de Stat, am găsit o groază de lucruri interesante. La mijloc e, pur și simplu, o curiozitate greu de stă­pâ­nit. E suficient să-mi încolțească în minte o între­bare și sunt în stare să merg până în pânzele albe.    Exem­plul cel mai bun e La foresta d’Hermanstad (Pădurea Sibiului). Într-o zi, un prieten mi-a spus că a găsit cândva o referire la o operă a cărei acțiu­ne se petrece în Sibiu. Mi se părea incredibil că un­de­va, în lume, există o operă dedicată Sibiului, iar si­bi­enii habar nu au. Nu știam nici în ce epocă fu­se­se scrisă, nici în ce țară, nici măcar autorul. În Ita­lia, există anuarele teatrelor de operă și sunt toate digitalizate. Așa că am luat-o de la 1600, de când s-a inventat opera, oraș cu oraș, tea­tru cu teatru, anu­ar cu anuar. Am început efectiv să caut acul în carul cu fân. Timp de opt luni de zile, am citit zilnic liste de titluri. Citeam peste tot, ori­când aveam un răgaz, prin aeroporturi, prin avioane, prin hoteluri, fără să fiu sigur că voi găsi vreodată ceva. Eram într-o cameră de hotel din Berlin, când am dat, în sfârșit, peste ea, și mi-a ve­nit să sar pe pereți de fericire. Nu a­veam manus­crisul, dar aveam măcar anul, 1812, titlul și pe autorul ei, Valentino Fiora­van­ti, cel mai mare compozitor de operă din Na­poli. A trebuit să ajung apoi la arhivele de stat și, în cele din urmă, când îmi pierdusem orice speran­ță, aproa­pe plângând de frus­tra­re, să dau de manu­scris, la Conser­va­torul din Napoli. Iar apoi mi-a mai luat încă doi ani și jumătate să-l descifrez și să-l transcriu în limbajul secolului nostru, ca să poată fi cântat.

– Ce se ascunde în Pădurea Sibiului, ai aflat?

– O muzică extrem de plină de ener­gie, fiindcă e o operă comică. Dincolo de exo­tis­mul pe care îl reprezenta Transil­va­nia pentru occidentali, atunci, La foresta d’Her­manstad e o piesă extrem de valo­roasă din punct de vedere istoric, fiindcă ea mar­chează un punct esențial în reforma care s-a aplicat operei italiene, care s-a bazat foarte multă vreme pe prezența cas­traților. Cum femeile nu aveau voie să cân­te în corurile bisericești, bărbații erau castrați din adolescență, înainte să li se în­groașe vocea. Dar francezii urau castra­ții. Și mai urau și recitativele (acele decla­ma­ții cân­tate), care erau unul din punctele de bază ale operei italiene. Când Napoleon a cuce­rit Napoli și și-a pus cumnatul rege, pe Joachim Murat, acesta a dat o lege a re­­­formei culturale și a interzis castrații și re­­ci­tativele. Or, asta a schimbat radical ope­ra napoletană. La foresta d’Herman­stad e a doua operă din istorie scri­să fără reci­tative, acestea fiind în­lo­cuite de di­aloguri vorbite, de aici și importanța ei is­torică. Re­gele a declarat-o model de ur­mat pe viitor și l-a felicitat prin­tr-o scri­soa­re pe libretist, ofe­rindu-i scutiri de taxe.

– Pasiunea ta pentru muzica ve­che s-a concretizat și într-un pro­iect mai am­plu, ansamblul și fes­ti­valul „Musica Ri­cer­cata”. Ce e, de fapt, această „muzică cercetată”?

– Proiectul Musica Ricercata își da­torează numele unei piese a lui Györ­gy Ligeti, unul dintre cei mai mari compo­zi­tori din secolul XX, un evreu maghiar năs­cut la Târnă­veni, la 70 de km de Sibiu. E o com­poziție care filigranează în ea toate teh­nicile mu­zicale ale secolu­lui XX, pri­vind înapoi, spre muzica trecutului. De la demersul lui Ligeti am pornit și eu atunci când am ho­tă­rât cu colegii mei să cer­cetăm și să interpretăm mu­zici atât pe in­stru­mente de epocă, cât și pe instru­mente moderne. Pro­iec­tul re­uneș­te mu­zicieni din toată Euro­pa, a fost găz­­duit până vara aceasta de Sibiu, iar ediția a șa­sea, Lux Timisiensis, care va începe pe 16 noiem­brie, va fi dedicată Timișoarei și intrării ei în Iluminism.

Enescu – o discuție dureroasă

– Tot din categoria comorilor nemaicântate sunt și câteva piese de George Enescu, pe care le-ai scos din arhive. Ges­tul tău a stârnit atunci reacții critice. Până la ur­mă, e sau nu e corect să cân­tăm, astăzi, compoziții ale lui Enescu, pentru care el însuși nu și-a dat acor­dul?

– Enescu reprezintă pentru mine una dintre cele mai dureroase dis­cu­ții, pentru că, deși ne apropiem de 70 de ani de la moartea lui, încă nu avem o ediție critică a operei lui. Există un munte de manuscrise enesciene neinterpretate vreodată.    Azi, sunt foarte multe voci care consideră că, dacă Enescu nu a dat un număr de opus unei anumite piese, ea nu ar tre­bui cântată. Dar noi nu am făcut o ședință de spi­ri­tism cu Enes­cu ca să știm dacă le-a aprobat sau nu, iar în multe ca­zuri muzicologia românească folo­seș­te dublu stan­dard în apreciere. Cantabile et Pres­to, de Enes­cu, nu are număr de opus și o cântă toată lumea. În timp ce despre Simfonia a II-a, care are număr de opus și se și cân­tă foarte des, Enescu însuși a spus, în interviul cu Bernard Gavoty, cu trei ani înainte să moară, că e departe de a fi gata. Eu cred că e sarcina noastră ca muzicieni să interpre­tăm totul și să lăsăm publicul și istoria să decidă ce rămâne, nu să cenzurăm din­tr-un purism nejus­ti­fi­cat. Geniul Enescu n-a căzut din ceruri. Enescu a fost genial de mic, nu doar la 30 de ani, și cred că e de datoria noas­tră să arătăm lumii și perioada asta embrionară. De exemplu, între 13 și 15 ani, Enescu a reușit să reali­ze­ze ceea ce lipsea muzicii româ­nești, o sinteză muzicală de trei secole. Nu vreau să cad acum în capcana de­scri­­eri­lor, dar tot ce pot să spun e că Enescu e chiar mai mare decât îl credem noi. Și, mulțumită Festi­valului Enescu, care a ajuns la o magnitudine ini­ma­ginabilă, datorită regulii ca orice orchestră să cânte și o piesă de Enescu, e și un compozitor mult mai cântat.

„Muzica trebuie trăită, nu doar ascultată”

– Aș duce puțin discuția și spre ceea ce se în­tâmplă pe scenă. Cum e când intri în arenă? Sau e cuvântul ăsta un pic nepotrivit?

– Nu, pentru că sunt mulți cei care resimt in­terac­­țiunea asta exact ca pe-o luptă. Dar moda diri­jorului dictator a început de mult să apună. La re­pe­tiții, nu lucrezi doar cu instrumentele, ci și cu emo­țiile și vulnerabilitățile oamenilor. Și astea trec inevitabil și-n muzică. Or, miza dirijorului e să ar­mo­nizeze toate stările astea, să aducă orchestra într-un punct în care simte bucuria de a fi acolo, pe sce­nă, și dorința de a fi în cea mai bună formă a ei. Eu prefer să nu mă lupt, ci să ascult și să încerc să in­spir. Uneori funcțio­nează, alteori, mai puțin. Am vă­zut dirijori fantastici, cu orchestre fantastice care nu s-au găsit unii pe alții pe scenă. Dar am văzut și orchestre care detestau dirijorul, dar cântau fantas­tic, pentru că nici unii, nici alții nu lăsau ștacheta mai jos.

– Când alchimia se produce, ca în cazul poe­mului simfonic „Așa grăit-a Zarathus­tra”, pe ca­re am avut bucuria să-l ascult, ești ca prins de o vrajă. O vrajă pe care ai vrea să o pre­lun­gești cât mai mult, dar care tre­ce, totuși, in­credibil de repede. Te-ai îm­păcat cu efe­meritatea asta a muzicii?

– La finalul acelui concert, peste sală s-a lăsat o liniște foarte adâncă, în care se mai auzeau parcă ultimele eco­uri și vibrații ale sunetului. O vreme, nimeni n-a îndrăznit să aplaude. Emo­ția a plutit greu peste noi toți. Acea li­niș­te e hrana cu care eu, ca dirijor, am ple­cat acasă în seara aia. Cu care, pro­ba­bil, și alții au plecat acasă. De aia nu încetez să spun că muzica trebuie tră­i­tă, nu doar ascul­tată. E efemeră, într-ade­văr. Dar marile ei daruri nu vin când o ascultăm pe o în­registrare, ci când facem efortul de a mer­ge în sala de concert. Muzica nu e doar auditivă, e și senzorială. Și o sală plină are altă acustică decât o sală goală. E straniu că se vorbește atât de puțin de factorul ăsta. Dar spectatorul e pur și simplu o prelungire a orchestrei, e un factor de­ter­minant al acusticii.

– În încheiere, o să ne întoarcem tot la muzică, la cea pe care ai așeza-o nestingherit peste vârsta prezentă.    Un­de locuiești acum, Gabriel?

– La Sibiu ajung de două ori pe an, la Bu­­curești vin când lucrez, dar de lo­cuit, lo­cuiesc la Roma. După apro­xi­ma­tiv un de­ceniu petrecut la Viena, în tim­pul pan­de­miei am luat decizia de a mă muta în Ita­­lia, unde oa­menii erau mai relaxați, un­de îmi place la ne­bu­nie să mă plimb, unde aproape fiecare clădire își poartă la vedere istoria. Peste Roma aș lăsa să cadă o corti­nă mu­zi­cală de Puccini, cu lirismul și cu ro­man­tis­mul lui incurabil. E un oraș splen­did. La Roma simt că locuiesc într-un muzeu.

Foto: Ionuț Macri (4), Amelie Losier (2)