Singurătatea, povară sau fericire?

– Când ți-e impusă, singurătatea e suferință. Când o alegi, e libertate și răgaz sufletesc. Poate fi singurătatea întremătoare, un fel de a trăi bucuros? –

NORICA FISCHER POPA, psiholog

„Singurătatea este o fază obligatorie a vieții”

– În ultimele decenii, singurătatea a devenit un caz social. În prezent, media europeană a celor sin­guri reprezintă 23% din totalul populației. Aproape un sfert! Cum vă explicați?

– Sunt tot mai multe per­soa­ne care nu au un par­tener stabil. Totodată, mi se pare im­portant să fa­cem deo­sebirea în­tre oa­me­­nii singuri și cei inde­pen­denți, care cultivă o relație la distanță ori se bu­cu­ră de liber­tatea de avea o lo­cuință proprie. Majo­ritatea ce­lor pro­priu-zis singuri nu con­sideră că ar duce o for­mă de viață ideală, conclu­ziile des­prin­se din son­dajele de opinie sunt clare în această pri­vință. De ace­ea, eu aș în­tre­buința cu pru­den­ță ca­li­ficative ca „bucuros” sau „fe­ricit”, în­trucât nume­roase persoane nu ajung de bu­năvoie într-o atare situație. Cert este însă faptul că, prin ponderea lor crescândă, acești oa­meni produc schim­­bări în societatea noastră.

– În ce mod?

– Divorțurile explodează, nata­li­ta­tea scade în­gri­­jo­­rător, idealul familiei creștine e pus în pericol. De ce este așa, e greu de răspuns. Schimbările so­ciale, ci­ta­di­ni­zarea satelor, activarea profesională a fe­meilor nu explică tot. Există un „mal du siècle”, o stare de spirit care va fi în­țe­leasă abia peste o sută de ani. Există însă și manifestări pozitive. Oamenii sin­guri se luptă să construiască relații. Ori­cât ar fi de independenți, au nevoie de contacte sociale ca de pâinea cea de toate zilele. De aceea, ei investesc mult timp și efort în cul­tivarea acestor relații. Și nu trebuie să catalogăm preo­cuparea lor ca fiind ego­is­tă. Pentru că nu e vorba nu­mai de prieteni apro­piați sau de re­lații bune cu colegii. Mulți dintre cei singuri se anga­jează în inițiative civice. Fără ei, societatea civilă n-ar mai fi la fel de puternică.

– Există și oameni singuri fericiți?

– Echilibrul emo­țio­­nal al multora din cei sin­guri este osci­lant. Ei trec ușor de la entu­zi­asm și exaltare la me­lan­colie profundă. A­ceas­tă pendulare con­ti­nuă e observată și eva­­lua­tă de cercetătorii din toată lu­mea, căci existența în singurătate este o fază a vie­ții pe care aproape fiecare dintre noi a cu­nos­cut-o sau ur­­mează să o cu­noască la un moment dat. Ma­jo­ri­tatea celor singuri trăiesc nu­mai temporar astfel.

– Cum arată viitorul lor?

– Numărul celor singuri va continua să creas­că. Sunt printre cei care nu cred că această evo­lu­ție ar pu­tea fi reversibilă. Pro­ble­matic este faptul că forma lor de viață pre­su­pu­ne anumite riscuri la bătrâ­ne­țe. Soluții se pot găsi, însă ele nu vor pu­tea fi pu­se în practică fă­ră aju­torul socie­tății civile.

– Și care ar fi par­tea bună?

– Libertatea. Oa­me­nii singuri au încredere în ei. Și ne demon­strea­ză că avem posibilitatea să ne mo­delăm viața așa cum dorim.

LILIANA URSU, poetă

„Credința ne vindecă de singurătate”

Poezia posedă o unică, bi­ne­cuvântată energie co­muni­cativă, pe care nici un alt gen literar nu o poate atinge în ace­eași măsură. Poate doar muzica. Poezia e valsul lim­bii. E sărbătoarea cuvintelor, care își recapătă integral unicitatea, forța și feciorelnica lor frumu­sețe. E polifonia ființei. Marele scriitor Octavio Paz ne șoptește tainic: „Am pierdut toate bătăliile, în fiecare zi am câștigat o poezie”. Iar poezia are un efect vindecător și prin transfigurarea propriei ma­te­rialități în transparență, în vibrația unei comu­ni­cări în comuniune. Poeții și cititorii lor, fragili, so­litari adeseori, dar împreună – invincibili!

Și cititorul de poezie este un trăitor al versului, întrucâtva o umbră a celui care scrie; l-aș numi poetul tăcut. Există între ei o solidaritate de simțire, de ca­ma­­raderie lirică. Și unul și celălalt știu că ini­ma nu face riduri. Și ambii sunt în comuniunea mirărilor, a uimirii creative. Și apoi, cum să trăiești, să birui sin­gu­rătatea mușcătoare, fără o sărbătoare a amintirilor tale cele mai frumoase? Cum ar fi o lume fără de minunări, când „minunarea este nu­me­le întâlnirii ve­ritabile cu imprevizibilul divin”?, cum spunea Andrei Scrima.

Poetul e Lazărul poemului. El învie sufletește prin poezie. Și îi învie și pe alții. În Pilde se zice: „Faguri de miere sunt cuvintele cele bune, iar dulceața lor este vindecarea sufletlui. Și cel ce le-a cunoscut pe ele cu lucrul este aflător de bunătăți și va iubi gurile celor ce grăiesc cuvinte bune. Că buzele cele dulci acopăr inima cea mâhnită.”

Din păcate, trăim azi într-o stare de confuzie ge­nerală, de superficialitate, de consumerism abulic (are o vorbă americanul: „Shop till you drop”), iar oa­­­me­nii sunt tot mai însingurați și triști și mai flă­mânzi de iubire ca oricând. Părintele Cleopa spunea: „Lumea va pieri, când se va șterge cărarea de la om la om”. Deci înstrăinarea de celălalt e înce­pu­tul unei traume tot mai greu de ges­tionat, din păcate, iar refugiul în vir­tu­al, în internet creează una dintre cele mai periculoase dependențe ale tim­pu­rilor noastre. Și egoismul e la cote alar­mante, aproapele tău a deve­nit departele tău.

Și poate începi a­tunci să te întrebi cum să umpli golul din su­fletul tău, cum să-ți re­do­bândești seninul când lumea are tendința să te alunge tot mai mult din tine, să te fure, să te acapa­re­ze cu pa­ietele ei înșelătoare, de fapt, să te închidă într-o singurătate fără de ieșire, în care candela milei și a iubirii s-a stins de mult? Să nu uităm că „Sun­tem lumină unii pentru alții”, cum bine spunea părintele Dumitru Stăniloae, și că încă mai avem șansa să alegem cine să fim. Ai cui să fim. Credința, primii pași întru Hristos, ne vindecă de singurătate, ne scapă din cel mai greu impas sufletesc. Ne descoperă o pers­pec­tivă cu mai multă lumină și dătă­toa­re de speranță. Iar rugă­ciu­nea te învie sufletește, hrană, scut împotriva sin­gurătății asu­pritoare.

Viața e în fond „un dans între cutremur și echi­li­bru ” și când simți că-ți fuge pământul de sub pi­cioare, psalmistul te încura­jea­ză cum nu se poate mai fru­mos: „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veci clătinare dreptului”.