Un sfert de veac de la moartea părintelui Cleopa

„Nimeni nu se îndoiește că este sfânt”

– În urmă cu 25 de ani, pe 2 decembrie 1998, se stingea din viață, în chilia sa de la Mânăstirea Sihăstria, părintele Cleopa Ilie. Lumina făpturii lui dăinuiește însă până în ziua de azi, cu o putere care-i face pe oameni să-l considere sfânt. Iar în fruntea celor care-l cinstesc se află călugării de la Sihăstria, ale căror mărturisiri le-am adunat într-o zi din toamna acestui an –

Eu l-am întâlnit pe părintele Cleopa de câteva ori. Nu m-am spovedit niciodată, doar l-am ascultat fermecat, așezat pe o bancă, alături de alți credincioși, în timp ce vorbea cu glasul lui, când cuminte, când tunător. O amintire care nu s-a șters niciodată din sufletul meu. Când vorbea, părintele Cleopa se adresa inimii. Vorbea luminând. Părintele Andrei Coroian, fost stareț al Mânăstirii Necula, spunea că fața părintelui Cleopa era luminată pe dinlăuntru, când se ruga. O lumină ce izvora din făptura lui, dar mai ales, din gra­iul moldovenesc, dulce cu adevărat, care îi îm­blân­zea fiecare cuvânt. Că vorbea despre sfinți sau de­spre locurile dragi ale copilăriei, era atâta dra­gos­te în spusele sale, încât te vrăjea. Din când în când, prea-plinul inimii lui clocotea într-atât, încât se re­vărsa în afară printr-un suspin bucuros: „Mân­caaaaa-v-aaaar raiul!”. Pentru a-l evoca pe părin­te­le Cleopa, la 25 de ani de la moartea lui, cât mai aproape de adevărul vieții sale, am urcat în toamna aceasta la Mânăstirea Sihăstria, acolo unde viețu­iesc în pace și rugăciune patru călugări care l-au cunoscut pe părintele Cleopa, în ultimii ani ai vieții.

Tăcerea care mustră

Mânăstirea Sihăstria este ca o cetate în trepte. De la biserica ma­re, aflată în vale, urci la bise­ricuța veche, înconjurată de brâul chiliilor și stăreției: aceasta este vatra de întemeiere, înviată de părintele Ioanichie Moroi, duhovnicul părintelui Cleopa, acum mai bine de un veac. Chilia părintelui Cleopa nu se află aici. Ca să ajungi la ea, trebuie să urci alt șir lung de trepte, care par a te scoa­te din lume. Pășesc pe ele, îm­preună cu lumina de vară a toam­nei, care nu se mai dă dusă. Cerul e de sticlă, aerul de cleștar, soarele ne învăluie pe toți, pelerini și călu­gări, în lu­mi­nă de aur. Chilia părintelui Cleopa e neatinsă. Părin­ții de la Sihăstria au păstrat cu sfin­țenie și cel mai neîn­sem­nat obiect. Neclin­tit e sca­u­nul de spovedanie, în fața căruia au îngenuncheat mii de suflete.

Părintele ierodiacon Nil Pipaș, maramureșan din Si­ghe­tul Marma­ției, s-a spove­dit la părintele Cleo­pa timp de șase ani. A ajuns la Si­hăs­tria cu un mare necaz pe su­flet, îndemnat de mama lui. Pă­rintele Cleopa i-a ridicat nă­pasta și, în lo­cul ei, i-a așe­zat dragostea de călu­gă­rie. Așa că s-a întors aici și nu a mai plecat de lângă marele du­hov­nic. „Părintele Cleopa era tare blând la spovedanie. Ne mustra prin tăcere. După ce îi spuneam păcatele, nu începea să ne certe. Doar tăcea, fără să ne aducă măcar o mus­trare. Te rușina blândețea lui și, de rușine, nu mai făceai păcatele mărturisite. Multe ar fi de spus despre părintele Cleopa, dar cuvintele simt că sunt sărace. Îi mulțumesc lui Dum­nezeu că m-a învrednicit să îl prind în viață. Eu merg zilnic și aprind can­delele la mormintele din cimitir și mă întâlnesc aco­lo, foarte des cu el. Îi simt pre­zen­ța, blândețea și rugăciunile, iar asta îmi dă foarte multă pu­tere. De multe ori m-am rugat lui și, vă spun cu nevrednicie, am fost repede ascultat. Mi-amin­tesc o vorbă foarte înțe­leap­tă a Patriar­hului Daniel, ca­re a fost călu­gă­rit de părintele Cleopa. Am fost împreună la cimitir și ne-am în­chinat la mor­mânt, iar Patriar­hul a spus: «Pă­rin­tele Cleopa, cu siguranță, este sfânt. Rămâne la evlavia noas­tră, ca să ni-l des­copere Dum­nezeu ca sfânt!». Eu, cu mila lui Dumne­zeu, nădăjduiesc să ne învred­ni­cim ca în anul 2025, să fie canonizat”.

„Măi, nu omorâți moșneagul!”

Stătea tăcut pe cerdacul ca­sei, binecuvântându-i pe toți cei care treceau prin fața lui. De vor­bit, vorbea din ce în ce mai puțin, lăsând rugăciunea să ia locul cuvintelor. Iar rugăciunea părintelui Cleopa, asta mi-au măr­turisit toți călugării, era o prezență pe care o puteai simți. Nimeni nu pleca neschimbat, după ce palma lui ți se așeza pe creștet.

Părintele ieromonah Chesa­rie Lemnaru se numără printre ultimii călugări aflați în preajma părintelui Cleopa. Adesea, când trecea seara, de la ascultare spre chilie, lua de la părintele Cleopa binecu­vân­ta­re. „Nu îl deranjam niciodată, mai ales că, în ultimii ani, ne spunea: «Măi, nu o­mo­râți moșneagul!». Știți că bătrânii, când se apropie ple­carea la Domnul, au mare ne­voie de o lucrare în sme­re­nie și pocăință.

Mai ales în ultimii ani de viață. asta a fost lucrarea lui. Când el spunea că e un «moș putre­gai», un «hârb legat cu sâr­mă», el chiar asta simțea. Avea tră­irea aceasta autentică, pe care i-am înțeles-o mai bine după ce a ple­cat la cele veșnice. Așa că era de-ajuns să îi văd chipul blând și să merg la el când stătea pe cerdac, să îmi pună mâna pe creștet. Nu era nevoie să îmi mai spună ceva, era de ajuns. Plecam liniș­tit, atâta putere duhovnicească avea! Nu-mi spunea multe des­pre legătura mea cu Dumnezeu, dar îmi vorbea tainic în inimă, chiar nu trebuia să îi spun multe. Știa! Când îl întâlneam, vedeam lucrarea harului apostolesc din dânsul. Simțeam că alături de el, sunt pe calea mântuirii. Nu-mi spunea lucruri mărețe, era foarte simplu în lucrarea duhovni­ceas­că, cel mai mult mă ajuta cu rugăciunea. Din chilia lui toți plecam întăriți. Și astăzi, când merg la cimitir și îi spun gândurile și încercările prin care trec și îi cer ajutorul, simt aceeași mână pe creștet, dar în chip tainic”.

Cel mai mare om de pe pământ

Părintele Vlasie Coșeru e de loc din Viltotești, un sat vasluian, și a ajuns la părintele Cleopa citind despre el. Când a deschis ușa chiliei, l-a uimit. „Mi s-a părut cel mai mare om ca­re trăia pe pământ”. Pu­terea lui duhovnicească i-a întors cu totul sufletul spre monahism. Înainte să vină la Sihăstria, nu avea habar de mânăstiri, după ce l-a în­tâl­nit pe părintele Cleopa, n-a mai vrut să plece acasă. „Ce­va se pe­tre­cea în sufletul meu. Părintele a avut o tă­rie, o pu­te­re în cuvânt. Sim­țeai în el o bucurie fără margini. După ce am rămas în mânăstire, mergeam la el și-l ascultam. După aceea, nu-mi ardea să mai schimb cu nimeni o vorbă – mă duceam direct la chilie și mă apucam să mă rog, de parcă prindeam ceva din duhul lui. Și țin minte că starea aceasta mă ținea cam o săptămână. După aceea, începea să mi se împrăștie mintea la cele lumești și atunci urcam iar la chilia lui și mă în­căr­cam de bucuria ace­ea pe care numai el ți-o dădea”. Părintele Vla­sie Coșeru s-a călu­gărit chiar înainte de plecarea la Dom­nul a pă­rin­telui Cleopa, pe 30 no­iem­brie 1998.

A fost primit greu în chi­lie, pentru că marele du­hov­nic nu mai vorbea nimic, de câte­va ceasuri. Stătea tă­cut în scaunul de spovedanie, adâncit în rugă­ciune. „Eu cred că era în ex­taz. Când am ajuns lângă el, i-am spus: «Blagosloviți!». Nu a schi­­țat niciun gest. Atunci am în­ge­nun­­­cheat și i-am spus: «Bla­go­slo­viți, pă­rin­te Cleopa, că în sea­ra asta mă că­lu­gă­resc!». Când i-am spus asta, a tresărit, s-a ui­tat spre mine, iar mâna dreap­tă, care îi stă­tea pe scaun, a ridicat-o în­cet. Foarte încet mi-a pus-o pe cap, apoi, la fel de încet, și-a ridicat-o din nou și a așe­zat-o pe mâne­rul scau­nului. Apoi a intrat din nou în extaz. Am fost ultimul frate bi­ne­cu­vân­tat pentru călu­gă­rie. Și am ră­mas cu atâta bucurie în inimă, greu să vă spun în cuvinte. Asta s-a întâmplat în seara zilei de 30 noiembrie 1998. Două zile mai târziu, în noaptea de 2 de­cem­brie, la ora 2.20, pă­rintele a ple­cat la Domnul. A fost ultima noas­­­tră întâlnire. N-am simțit nicio întris­tare că părintele s-a dus la Hris­tos. Și acum, când mă duc la chilia lui și văd scau­nul la care am îngenuncheat îna­in­te de a mă călugări, patul în care dor­mea, mă umplu de bucu­rie. Și mă rog lui, ori de câte ori dau de un ne­caz. Simt ajutorul imediat”.

„Când îți punea mâna pe cap, erai în cer”

O să-i spun „părintele M.”, pen­tru că nu vrea să-și declare iden­titatea și nici să fie foto­gra­fi­at. Un bărbat în plină putere, cu o vioiciune care se revarsă în afară, în gesturile mâi­nilor, în mișcarea ochilor. A venit la Sihăstria în anul 1994, trimis de părintele Sofian, la care se spovedea în București, și a fost printre ultimii primiți la scaunul spovedaniei de părintele Cleopa. „Îmi aduc și acum aminte de pri­ma întâlnire cu părintele Cleopa. Am văzut un sfânt în viață. Știam că e sfânt, dar întâlnirea mi-a con­firmat acest lu­cru. Era ca un magnet care atrăgea oamenii, dar care, în același timp, dăruia Duhul Sfânt. Avea o dragoste copleșitoare. I-a spus unui uce­nic – «Măi, voi nu știți cât mă rog eu noap­tea cu lacrimi pentru voi, ca să aveți dragoste unii de alții.» Era plin de Duhul Sfânt, un om complet liber. Pentru fiecare avea o îndrumare proprie, nu aplica un șablon. Nu ți se impunea, te lăsa pe tine să-ți vezi firescul tău, calea ta spre Dumnezeu. De ace­ea, când îl întâlneai, totul se schimba în jurul tău. De asta cred că îl și căutau oamenii. Veneau la el cu probleme și plecau de la el voioși, bucuroși. Aș zice chiar mai mult decât bucuroși, plecau încăr­cați cu Duh, așezați pe drumul îndumnezeirii. Părin­te­le era simplu și foarte smerit. Îmi aduc a­minte odată, când veniseră la el, cred, sute de oameni. Și, după ce am intrat în chilie, mi-a zis: «Măi, nu știu de ce mă caută toți oa­me­nii ăștia, că rugăciunea mea se târăște ca fumul lui Cain, pe pământ.» El își vedea orice neputință ca fiind uriașă. Duhul Sfânt din dânsul, care e sme­renia însăși, îl făcea și pe el smerit. A fost un mare dar al lui Dumnezeu pentru noi. Cât trăia cu noi, era o învăpăiere a inimii. Când treceam prin fața chi­liei părintelui și ne punea el mâna pe cap, min­tea nu-ți mai era pe pământ, era în cer. Te înălța”.

Stăm de vorbă în cimitirul mânăstirii. E o pace aici care te copleșește. La crucea părintelui Cle­opa pelerinii vin și plea­că. Nu sunt doar români. În timp ce stăm de vor­bă, se aud cântări într-o limbă slavă, apoi într-o engleză cu ac­cent ameri­can. Pentru pă­rintele M. nu e o surpriză. Când monahii de la Si­hăstria merg în pelerinaj în alte țări ortodoxe, cre­din­cio­șii de acolo în­trea­bă de părintele Cleopa. Îl știu din cărțile sale – zeci de volume, tipărite până acum în două milioane de exemplare, în cinci­spre­­zece limbi. Nu doar limbi europene, ci și ara­bă sau chineză. „Toată lu­­­mea ne întreabă – «Când îl canonizați pe pă­rintele Cleopa?». El e foarte popular în Grecia și e ținut ca sfânt acolo, încă din timpul vieții. La fel și la sârbi. Iar străinii vin și astăzi la el, în pelerinaj. La mormântul său e un continuu du-te, vino. Ei, pelerinii, îl canonizează pe părintele Cleopa! I se închină ca unui om viu. Îi spun: «Sărut mâna, pă­rin­te Cleopa!». Vin la el pentru că simt că altul ca el, în viață, nu e. Știți, ortodoxia nu este viața lui Dum­nezeu sus, iar noi, jos. Ortodoxia este viața lui Dum­nezeu, în viața noastră. Așa trăia părintele Cle­opa. Manifestarea Duhului Sfânt din el era foarte puternică, pentru că el îl lăsa pe Dumnezeu să lu­creze în el. Părintele a iubit cu dragostea Duhului Sfânt din el. Iar lumea simte această iubire, simte că părintele nu i-a părăsit. Se simt iubiți”.

De dincolo de mormânt

Îl întreb pe părintele M. cum a fost când pă­rin­tele Cleopa a plecat la cer. Îmi răspunde căutându-și cuvintele. Simt că, odată cu moar­tea marelui duhovnic, ceva a murit în jurul lui. „Când el a plecat la cer, mi-am pierdut spri­jinul. Când era cu noi, simțeai dragostea în aer, puteai să o tai cu cuțitul, să o mănânci. Toți monahii eram ca unul. Chiar ca unul. De aceea, când a plecat, am simțit că s-a rupt un stăvilar. Și acum este dragoste în mânăs­ti­re, dar nu se compară cu ce a fost când era el cu noi. Când eram cu părintele Cleopa, eram cu Dumnezeu. Așa se întâmplă cu orice om sfânt care trăiește pe pământ – toată istoria se învârte în jurul lui. Asta simțeam cât trăia – că de jur împrejurul lui e o insulă de pace, pe care nu o poate străpunge nimic. N-ai cum s-o străpungi, pentru că Dumnezeu o păstrează să nu fie mâhnit de nimic cel ales al său. Eu sunt sigur că de plecat, pă­rin­tele Cleopa nu a plecat cu to­tul la cer. E încă aici, dar de acum, ca să fim și noi cu el, avem nevoie de credință. Dacă ai credință tare, atunci părintele Cleopa e lângă tine. Când credința ta pâlpâie, nu mai e ca atunci când era pe pământ – îți așeza palma pe creștet și nu mai erai în trup, erai la cer. Poate că eu însumi simt toate acestea și le spun din pricina unei scăderi a cre­din­ței mele. Nimeni nu se îndoiește că părintele Cle­opa este sfânt. Am știut asta din clipa când a trecut la Domnul, de aceea toți ne rugăm lui. Dar cred că profunzimea lucrării lui în lume și adân­ci­mea sfințeniei lui ți se descoperă pe măsura nevoinței tale”.

La final, îl întreb pe părintele M. care e moș­te­nirea lăsată nouă de părintele Cleopa. Îmi răspunde direct – „O prezență. Sfinții sunt vii, nu sunt morți. Ei nu sunt absenți. Noi suntem marii absenți. Ei sunt marii prezenți”.

Mulțumesc pe această cale părintelui arhimandrit Arsenie Popa, starețul Mânăstirii Sihăstria, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.