Rodica Culcer despre… „Liderii occidentali nu se pot hotărî să-i dea o lovitură decisivă lui Putin”

– Pusă relativ în umbră de conflictul din Fâ­șia Gaza, Ucraina se confruntă cu mari proble­me: noul guvern slovac i-a suspendat sprijinul mi­li­tar, Polonia îi îngreunează exportul de ce­reale, curentele anti-Ucraina câștigă teren în UE, iar ofensiva de toamnă nu și-a atins obiectivul. În aceste condiții, cât de mult riscă să se erodeze pu­te­rea de persuasiune a liderilor ucraineni? Ce atu­uri mai are președintele Zelenski? Și ce sce­narii se conturează în urma reducerii constante a sprijinului financiar și militar internațional?

– Erodarea puterii de persuasiune a Kievului nu ține atât de performanțele Ucrainei pe front, cât de cal­culele meschine și lipsa de viziune și curaj a liderilor occidentali, care nu se pot hotărî să-i dea o lovitură decisivă lui Putin. La acest proces con­tribuie și propaganda finanțată masiv de Kremlin în favoarea „păcii”, adică a forțării unor negocieri de pace care nu au cum să avantajeze Ucraina, pentru că nu există absolut nici o garanție că, odată încheiată această ipotetică pace, Rusia nu va reveni la atac, cum a făcut după invadarea Crimeii. Inca­pabil să ajute eficient Ucraina, Occidentul nu se poate angaja să-i    garanteze granițele consfințite de un eventual tratat de pace cu Rusia, cum nu este în stare nici măcar să-i garanteze aderarea la UE și la NATO, de care Ucraina ar avea nevoie pentru a se simți în siguranță. În concluzie, nu Ucraina este lipsită de argumente, ci liderii occidentali sunt lip­siți de curajul de a aborda frontal pericolul rusesc, deși acesta amenință direct civilizația occi­den­tală. Paradoxal, această amenințare imposibil de negat este principalul atu al lui Zelenski. Din păcate, Ucra­ina nu are prea multe de făcut în acest mo­ment, o pace cu Putin fiind inacceptabilă pentru Kiev. Cel mai sumbru scenariu este cel al uzurii morale a ucrainenilor înșiși, care ar duce la scă­derea susținerii pentru Zelenski și pentru efortul de război, favorizând, practic, o capitulare, dar cea mai probabilă evoluție este instalarea războiului de uzură, din păcate mai greu de dus pentru Ucraina decât pentru Rusia. De fapt, doar o implozie a re­gi­mului de la Kremlin, de care se tem occidentalii, în obtuzitatea lor, ar putea aduce un deznodământ fericit acestui conflict. Pare improbabil, dar să nu uităm că nici un imperiu nu s-a dovedit etern.   

– Marile state europene, Franța și Germania, sunt puternic scindate în problema conflictului din Fâșia Gaza. Cum se explică puternicul sprijin pentru cauza palestiniană în Occident, dublat de înmulțirea manifestărilor antisemite? Cum s-a ajuns atât de rapid de la compasiunea față de evrei, după tragedia Holocaustului, la valul de ură din prezent?

– De fapt, chiar după 1945, în Occident a existat un antisemitism latent. Regimul stalinist a fost constant antisemit, succesorii lui Stalin au susținut terorismul palestinian, iar astăzi, Putin susține pe față Hamas. După Holocaust, evreii nu prea au avut unde să se întoarcă la casele lor, care fuseseră deja ocupate de foștii lor concetățeni, și nimeni, nici Marea Britanie, nici America, nu a vrut să-i pri­meas­că în masă. Astfel s-a ajuns, în 1948, la soluția cre­ării unui stat al poporului evreu. Nu din sim­pa­tie, ci din dorința de a scăpa de o problemă. Com­pa­siunea față de evrei a fost sinceră doar la nivelul unei părți a elitelor intelectuale și politice occi­den­tale. Astăzi, însă, judecând după succesul unor po­li­ticieni germani, cu discurs antisemit, pu­tem sus­pec­ta că nu toți germanii s-au despărțit de menta­li­tatea nazistă. În plus, atât în Franța, datorită istoriei ei coloniale, cât și în Germania, există numeroși imi­granți musulmani, arabi dar și de alte etnii, sensibili la mesajul anti-occidental al organizațiilor islamiste care promovează djihad-ul. Fenomenul neglijat până acum, care aduce un plus de virulență actualului val de    antisemitism în Occident, este jonc­țiunea politică a Stângii radi­ca­le, cu islamiștii din rândul imigranților, fenomen care a dus la ide­o­logizarea puternică a ostilității față de evrei, Isra­elul fiind definit ca o putere colonială, care îi asu­preș­te pe locuitorii „legitimi” ai Palestinei. Este ade­vărat că nici politica guvernelor de dreapta de la Tel Aviv nu a ajutat la rezolvarea problemei palestiniene, tolerarea așezărilor evreiești ilegale în teritoriile palestiniene și perpetuarea statutului incert al palestinienilor fiind o permanentă sursă de tensiuni interne, pe care astăzi extrema dreaptă din Israel o agravează în mod inconștient. Să nu uităm, însă, că, oricât ar fi de vocali și agresivi, islamiștii și Stânga radicală nu vorbesc în numele populației majoritare. Din fericire.