Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– A fost primul apostol chemat de Iisus să îl urmeze, ca ucenic. I-a creștinat pe geți și pe daci și este sfântul protector al României. Un sfânt foar­te iubit de popor, care l-a făcut „patron” peste datini și „autor” de minuni. Este prăznuit în fiecare an pe 30 Noiembrie, dată la care zeci de mii de oameni merg în pelerinaj la Peștera din Do­bro­gea, unde se spune că ar fi trăit. Și chiar dacă adevărurile istorice încă nu s-au limpezit pe deplin, credința în puterea lui este vie și oa­menii îi caută cu nădejde, binecuvântarea și ajutorul –

O lumină în piept

Intrarea în peșteră. În capăt se vede altarul

Peștera Sfântului Andrei este o grotă săpată în stânca muntelui. Pereții sunt afumați, acoperiți din loc în loc cu icoane. Nu există sfinți pictați, nu există frescă, așa cum știm din bisericile obișnuite. Doar pereți de piatră, îmbrăcați de mii de ani    de fumul lumânărilor și al tămâii sluj­belor săvârșite în peșteră. Chiar la intrare, săpată în piatră, se află o firidă lungă, cam cât să se poată în­tinde pe ea un om. Locul de odihnă al Apostolului Andrei, despre care se spune că emană o energie puternică. O simt, și eu, de când am intrat în peșteră. O vibrație pe care nu o poți controla și pe care nu am cum să o explic. Nu cred în super­stiții, dar starea pe care o am este neo­bișnuită. Ta­vanul jos al primei încăperi se boltește apoi într-o cupolă înaltă, săpată tot în piatra mun­telui. Cu o privire atentă poți distinge cochiliile mi­lenare din stâncă, dar și urmele dălților care au săpat grota. În crăpăturile din pereți sunt înfipte bilețele cu cereri și mulțumiri pentru ajutor, puse de credin­cioși pentru Sfântul Andrei. În fața altarului, vibrația ciudată care mă stăpâ­nește se transformă într-o căl­dură ce por­nește din piept. Odată cu ea se așterne în mine o pace interioară, ca și cum cine­va, cu o simplă suflare asupra mea, ar fi gonit toa­te grijile și toate gân­durile. În­chid ochii.    Pentru un moment, lumina can­de­le­lor este mai puternică și mai aurie. Icoa­nele puse în chip de ico­nostas nu sunt nici ele obișnuite, par cioplite în piatră, ca și cum muntele a luat singur aceste forme de sfinți – Apostolul Andrei, Maica Dom­nului, Iisus… Povestea spune că aici s-a să­vârșit pen­tru prima oară taina slujbei creș­tine pe teritoriul României.    Pe-atunci, acest loc era doar o grotă as­cunsă la poa­lele unui deal, un loc ferit, unde primii credincioși se adunau tainic. Astăzi, peș­tera Sfân­tului Andrei din Do­bro­gea este locul care adună unul dintre cele mai mari pelerinaje din Româ­nia, sute de mii de oameni vin pentru a se în­china și pen­tru a păși pe pie­trele pe care unul dintre apos­tolii lui Iisus a pășit: Andrei.

Sfințirea din 23 iulie 1994

Am ieșit din peșteră în timp ce alți și alți credincioși intrau. Unii se așezau pe „patul” de piatră al Apostolului, despre care care se spune că vindecă multe boli, alții se rugau ținând o mână lipită pe zi­durile de piatră ale peșterii. Și dacă la început aici a fost doar un schit, ascuns în pădurea de tei, astăzi se află o mânăstire cu două biserici, una mai micuță și mai veche, cealaltă uriașă,    încăpătoare pentru marile praznice la care vin mii de oameni. Plimbându-te pe aleile cotropite de toam­nă ale celor două lăcașe, nu poți să nu te lași furat de trecut: cum arăta oare acest loc la venirea Sfântului Andrei? Pe cine a găsit în aceste părți ale Dobrogei? Cum a fost primit de lo­calnici? O parte din­tre răs­punsurile la aceste în­trebări le-am pri­mit de la călugării și oa­menii locului, în cele câteva zile pe­trecute în satul Ion Corvin, unde se află Peș­tera Sfântului Andrei.

„Se pitește-n tei, Casa lui Andrei”

Slujba de sfințire a peșterii

Printre multele minuni petrecute la Peștera Sfân­tului Andrei, una dintre cele mai mari este    chiar reîntemeierea acestui loc de credință. Grota în care poposise, în urmă cu două milenii, Apostolul lui Iisus a fost uitată, cu vremea, lăsată în părăsire și în po­vești. Una dintre vechile balade populare ale locului spunea: „Colo pe grindei/ Crâng de alunei/ Val de ar­țărei/ Sfânta mănăstire/ Loc de tăinuire/ Și tămă­duire/ Se pitește-n tei/ Casa lui Andrei/ De la schit la cruce/ Scară care duce/ Din cruce la schit/ Scări de coborât/ De la schit în sus/ Crucea lui Isus/ De la cruce-n tei/ Casa lui Andrei”… Pe la 1920, doi oameni s-au ambiționat să descopere „casa lui An­drei” și au început să răscolească satele din Dobro­­gea, vorbind cu localnicii și căutând locul descris în baladă: Ion Jean Dinu, avocat, având și stu­dii teologice, împreună cu preotul Constantin Lem­brau, din comuna Adamclisi. Plini de însufle­țire, au pornit la drum, pe cărări neumblate până atunci, căutând un loc care să se potrivească cu cel din bala­dă. Așa au ajuns la uriașa pădure Mi­gilet, în căuta­rea unor izvoare, în apropierea cărora se spunea că există o peșteră, în ca­re ar fi trăit apostolul Andrei. Într-o zi, caii de la droșca avo­catu­lui Di­nu s-au oprit, inex­plicabil, pe dea­lul Ur­luia, nu departe de satul dobrogean Ion Corvin. Și pentru că toate încercările de a urni din loc birja s-au dovedit zadar­ni­ce, avocatul a fost ne­voit să înnop­teze în câmp deschis. A ador­mit în trăsură și a avut un vis straniu: un înger de foc i-a ce­rut cu glas tunător să ridice un lăcăș de rugăciune, și purtân­du-l prin văz­duh, l-a dus în fața unei peșteri aflate în apropiere. Împreună cu preotul Lembrau, care so­sise, și el, între timp, au descoperit a doua zi peștera din vis: era peștera Sfân­tului Andrei! Nu departe de ea era și un loc cu nouă iz­voare, numit de săteni Cuzgun, care în lim­ba turcă în­seamnă po­rumbel, o trimi­tere evidentă la porum­belul Sfân­tului Duh.

Un martor de preț

Preotul Constantin Lembrau, în mijlocul credincioșilor

Cu prover­bialul no­roc al repor­terului, în deplasarea mea din Dobrogea, am găsit-o    chiar pe fiica preo­tului Lem­brau, doamna Tatiana Lem­brau, care mi-a relatat întâmplarea, exact așa cum a fost: „Cu ajutorul săte­nilor și al prima­rului din comuna Ion Corvin, s-a curățat grota până la stâncă, s-a ridicat din stâncă hornul, dându-i-se formă de turlă, și s-a construit o fațadă, pe cât de simplă, pe atât de semnificativă.

Ion Jean Dinu, cel care a descoperit locul peșterii Sf. Andrei

În vara anului 1943, prin grija Sf. Epis­copii Cons­tanța, se face sfințirea Sfân­tu­lui Lo­caș de către Prea Sfinția Sa Ghe­rontie Nicolau, în­soțit de un sobor de pre­oți. S-au adunat mii de oameni din satele dim­prejur, luând parte la slujbă, la ma­rele praznic și la serbarea câm­penească, de o emoționantă și rară fru­musețe, orga­nizată tot de preotul Constantin Lembrau și de avocatul Ion Jean Dinu. Tot atunci, se consolidează un izvor a cărui apă tu­multuoasă nu seacă niciodată. Din 1947, Grota este părăsită, până la Revoluție, când prin grija Sfintei Episcopii Constanța, se cu­răță și se re­construiește turla și vechea fața­dă, după fotografiile pe care eu le dețineam de la tatăl meu, preotul Constantin Lem­brau”.

La aflarea veștii, oamenii au venit cu mii­le. Basmul prindea viață: toate po­veșile, cân­tecele, baladele și obiceiurile stră­vechi legate de Apostolul Andrei își gă­seau, iată, justificarea, locul de crești­nare al da­cilor fusese descoperit.

Apostolul Andrei în Dacia

Altarul din Peștera Apostolului

Prezența apostolului Andrei în Dobrogea a năs­cut, de-a lungul vremii, dispute care durează până în ziua de azi. Majoritatea istoricilor nu vor să ia în con­siderare elementele de memorie populară, ba­zân­du-se strict pe documente. Ceea ce este destul de dificil, mai ales la un popor care refuza scrierea, așa cum erau dacii. Dar iată ce ne spune Eusebiu din Cezareea în Istoria Bisericească, unul dintre textele fundamentale le­gate de evoluția creș­ti­nis­mu­lui: „Sfinții a­pos­toli ai Mântui­to­rului nos­tru și ucenicii lor s-au împrăștiat în toată lu­mea. Lui Toma, după tradiție, i-a căzut la sorți țara parților, lui Andrei – Scythia, lui Ioan – Asia, unde și-a pe­tre­cut viața pâ­nă a murit la Efes…”. Or, con­form documen­te­lor, Scythia, care îi fu­sese repartizată lui An­drei, era compusă din Scy­thia Mare și din Scy­thia Mică, aceasta din urmă fiind terito­riul de astăzi al Dobro­gei. Tot conform docu­men­te­lor, teritoriul ce l-a a­vut Andrei pentru răs­pân­di­rea crești­nismu­lui a fost mult mai ma­re, el cuprin­zând Tra­­cia, sudul și nor­dul Mării Negre, până în Ucrai­na de astăzi. Ajuns, probabil, la hotarele Daciei, în jurul anilor 40-50 d.Hr, Andrei are parte de o pri­mire extraor­dinară, după cum spune Papa Pius al II-lea, bazân­du-se pe arhivele Vaticanului, ca­re de­țin multe do­cu­mente secrete. Sfântul Andrei a fost așteptat de o mul­­­țime uriașă, „înflăcărată de cu­vin­tele sale”. Este impre­sionantă aceas­tă declarație a Papei, mai ales că în acele timpuri, apostolii și creș­tinii, în gene­ral, erau prigoniți și mar­tirizați aproape peste tot în lume, în timp ce dacii, la nici 15 ani de la Înăl­țarea Dom­nului, îl pri­meau pe unul din­tre apostoli cu ase­me­nea bucurie. O afir­mație susținută și de un document românesc: „Ci s-a oprit măritul An­dre­­iu în plaiul dregă­torilor Cutusone și Dura (regi daci – n. red.), unde este acum satul Ion Cor­vin și pă­durea cu peștera sfințitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător și loc de în­chi­nare pentru el și sfinții cari au fost cu el în călătorie de propo­veduire. Mul­­țimea de daci și geți și alani de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi în­văța și îi boteza în apele celor nouă izvoare sfin­țitoare și tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd și până acum, oglindind sfințitul schit și dând tămăduire și alinare celor bolnavi și să­nătoșilor”, spune istoricul Ion Dinu des­pre sosirea Apostolului Andrei. Cât despre „sfin­ții care au fost cu el”, se bă­nuiește că ar fi vorba de ucenicii lui, Innas, Rhimas și Pinas – fie proaspăt încreștinați pe malul Mării Negre, fie discipoli ce îl urmau încă din Ieru­salim. Vorbindu-se despre „schi­­tul” la care An­drei, a ajuns, se pre­su­pune că locul era unul sacru, cel mai pro­babil folosit pen­­tru cultul lui Za­molxe. De altfel, con­­­form cer­ce­tă­rilor arheo­logice, majo­­­ri­tatea gro­­telor creș­tine, atât cea a Sfân­tului An­drei cât și cele de la Ba­sarabi și Ni­cu­lițel, toate în Do­brogea, se pare că fu­seseră vechi altare pentru zeitățile lo­cale. Și este foarte probabil ca Sfân­tul Andrei să fi trecut prin toate aceste locuri, pentru a da învățătura Evangheliei și pentru a-i boteza în no­ua credință în primul rând pe preoții și liderii spiri­tuali ai locului. Creștinismul era o con­tinuare fi­­rească a zamol­xianismului (Dum­nezeu, singura di­vinitate), încât dacii au preluat ușor noua învăță­tură, strămoșii românilor fiind unul dintre primele po­­poare creștinate. Iar Apostolul Andrei, prin învă­țătura și mi­nunile săvârșite, a fost cel ce i-a arătat calea, devenind, astfel, ocrotitorul româ­nilor.

În vizită la Iisus

Sfântul Andrei

Deși am ajuns la Peștera Sfântului Andrei într-o zi oarecare a săptămânii, a trebuit să aștept ca șirul lung al celor ce veniseră să se roage să se încheie, pentru a vorbi cu unul dintre călugării locului. În fața bisericii noii mânăstiri, mare cât o catedrală, unul dintre frații viețuitori mi-a spus, fără să își dea numele: „Mă întrebați ce știm noi despre trecerea și șederea Sfântului Andrei în această peșteră? În primul rând, știm că sute de mii de oameni vin aici în fiecare an, o dovadă de credință foarte impor­tan­tă, care ne vorbește despre puterea Apostolului care stăpânește în acest loc, iată, și după două mii de ani. Există şi în Sfânta Scriptură do­uă men­ţiuni care îl leagă pe Apostolul Andrei de teritoriul Dobrogei de astăzi. Una apare în Evanghelia lui Ioan, iar cea de-a doua, în Faptele Apostolilor. În Evan­ghe­lia lui Ioan, chiar la în­ceputul Săptămânii Patimilor Dom­nului, înainte ca Iisus să fie judecat şi răstignit, se vor­bește despre nişte elini din Pont, aşadar din păr­ţile noastre, care au venit să îl vadă pe Domnul Iisus Hristos. Ei s-au adresat pen­tru asta lui Filip, care i-a ce­rut părerea lui Andrei, iar Andrei i-a dus în fața lui Iisus. A fost momentul în care acest capăt de lume în care locuim noi ajunge la cunoştinţa lui Iisus. Aceşti «elini din Pont», adică din cetăţile de la Pontul Euxin, deci din Dobrogea de astăzi, erau fie greci, fie preoți ai cultului dacic, dar vorbitori de greacă, care au­ziseră despre naşterea şi mi­nunile Mântuitorului care pro­po­văduia un unic Dumnezeu, ceea ce, într-o formă sau alta, ei ştiau deja din religia lor. Evan­ghelia lui Ioan nu ne spune ce a ur­mat după această în­tâlnire, dar mai apoi, în Faptele Apos­tolilor, la Cincizecime, prin­tre cei 3.000 de oa­meni prezenţi care erau din toate neamu­rile, îi re­găsim şi pe eli­nii din Pont. În tra­diţiile le­gate de în­cepu­tul mi­siunii Sfân­tului Apos­tol Andrei în terito­riile noastre, în unele co­linde din Do­brogea, se vor­beşte despre un bătrân cu barbă albă, care urma să vină cu co­ra­bia pe mare. Bă­trânul nu es­te numit, dar din de­scri­ere şi din cer­ce­tările altora, aceste cu­vin­te fac re­ferire la Sfântul Andrei”.

Povești din bătrâni

Lavița Sf. Andrei

În satele din jurul Peșterii Sfân­tului An­drei, amin­tirea Apos­tolului s-a păstrat din gene­rație în generație. Atât prin obi­ceiuri legate de ziua dedicată lui în calendarul creș­tin, cât și de datini vechi, cum sunt noap­tea ursitoarelor și înde­păr­tarea lupilor și stri­goilor. În satul Ion Corvin, unul dintre bătrânii satului, ieșit pe băncuța de la poartă ca să prindă ultimele raze ale soarelui pre­lung de toam­nă, mi-a spus: „Taică, după cum vezi, la noi și pietrele știu de Sfântul Andrei. Și eu am prins de la tăicuța-meu, adică tata lu tata, povești din bătrâni, cum se zice. Unii spu­neau că Sfântul a venit la noi în sat și era bă­trân și avea o barbă mare și albă și un toiag. La noi, cum nu prea era apă, că așa e pe Dobrogea noastră, arșiță și uscă­ciune, el a dat cu bâta lui într-o piatră și no­uă izvoare au început să curgă, de la peștera lui până co­lea, la noi în sat. Și în apa aceea se vin­decau oamenii, de ajunseseră să vină la noi din tăt locul. A făcut minuni mari, că altfel nu își amintea lumea de el până în zi de azi. Alții ziceau că l-au văzut stând la sfat cu lupii, pe dealurile și prin pădurile din-sus de peș­teră, și încă un lup alb era mereu cu el. Io n-am văzut de-aistea, da o fo în sat un om care descânta cu o gheară de lup, de zicea că e din lupii lui Andrei, și cu ea desfăcea tăt felul de legături și blesteme. Ce am văzut eu când eram copil au fost niște alte peșteri, tăt pe lângă cea la care mere lu­mea să se în­chine acu. Și-acum îs tăt acolo, că nu le-o fi luat careva, da cine să le mai știe găsi, că s-a sălbăticit mult pă­durea. Păi, taica zicea că erau peșteri mari, de se băgau pe ploaie sau pe viscol, cu câte o sută-două de oi în ele… Altu felu ce să vă mai spui… Îi bine că vine lumea și se în­chină aci, și e bine că avem și noi un sămn de la Dumnezeu, să nu ne uităm credința, că vedeți ce vremuri grele vin peste noi”.

*

Și anul acesta, pe 30 Noiembrie, de Ziua Sfân­tului Andrei, mii de pelerini sunt aș­tep­tați la peștera în care a trăit și de unde a pornit creștinarea dacilor. Mulți se vor ruga la icoa­nele sale în vreme ce în unele sate, oamenii vor ține obiceiurile stră­vechi, așa cum mi le-a spus o femeie pe care am în­tâlnit-o pe drum: în noaptea Sfântului An­drei, încă se mai practică „paza usturo­iului”, fa­miliile se strâng în jurul unui cas­tron cu făină, în care sunt puși căței de us­turoi și în care este înfiptă o lumâ­nare aprin­să. Până la miezul nopții, se stă ca la un priveghi, oamenii vor­besc, nimeni nu are voie să adoarmă. Învățătura Apos­tolului Andrei a rămas: credința tre­buie păstrată de-a pururi trea­ză, mai ales în vremuri când lupii sunt aproape și dez­nădejdea în fața duhurilor, a întunericului și neputinței trebuie alun­gată cu flacăra credinței.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian