La începutul anilor 2000, România era o țară de „lohn”. După demantelarea economiei comuniste, țara începea să producă din nou, doar că o făcea pe bani puțini, în numele unor branduri celebre, care apoi doar își puneau sigla prestigioasă și adăugau un preț pe măsură, infinit mai mare decât plăteau pe munca brută. Semnul că economia României a trecut la un al nivel și că se adaptează lumii noi a fost tocmai migrarea „lohn”-ului înspre Republica Moldova și alte țări mai sărace din fosta Uniune Sovietică. Românii aveau deja și alte alternative de slujbe, plus că nu mai erau dispuși să muncească pe bani de nimic.
Pe fondul aderării la Uniunea Europeană, mai cu seamă ultimul deceniu a produs suficiente probe împotriva tezei că România nu e capabilă să mai producă nimic după căderea comunismului. Pe de o parte, producția s-a diversificat extraordinar, inclusiv în zona industriilor de top, au apărut pe piață jucători importanți din România, iar salariile au început să urce spre media zonei central europene, cu vârfurile binecunoscute din industrii precum IT-ul, unde un tânăr român poate câștiga la fel de bine ca la München sau Barcelona. Avem mână de lucru harnică, disciplinată și pricepută, inclusiv când vine vorba de industriile viitorului.
În tot acest tablou optimist există, însă, un asterisc. Specialiștii au identificat această problemă inclusiv în aria IT: România aduce prea puțină inovație în ceea ce produce. Deși avem mii și mii de lucrători în IT, marile centre creative rămân, deocamdată, în afara țării noastre. Există și excepții remarcabile, cum e Centrul de Design al Renault (și nu numai). Unii ar putea spune că e treaba companiilor cum își structurează afacerile și că destui români lucrează oricum în Occident, în departamentele creative ale multinaționalelor. Just! Numai că e și treaba statului să atragă plusvaloarea în România…
Iar aici e, de fapt, punctul nevralgic. România nu investește mai nimic în cercetare și dezvoltare. Statisticile în acest sens sunt proaspete și arată realitatea în toată „splendoarea” ei. În 2022, țara noastră a investit 17 euro/locuitor în cercetare, de departe cea mai mică sumă dintre țările UE. Până și Bulgaria, care ne însoțește în coada clasamentului, investește de două ori mai mult! Între timp, țări cu care ne place să ne comparăm, precum Polonia sau Cehia, investesc – de la 5 până la aproape de 10 ori mai mult. Tradus lunar, investiția per om a statului în cercetare e puțin peste 1 euro. Mărunțiș, se numește asta pe românește. Iar efectele sunt directe: faptul că România atrage mai puțin bani decât ar putea atrage, faptul că salarii mari merg în alte buzunare, nu în ale noastre, faptul că industrii adiacente nu se pot dezvolta la noi în aceste condiții, faptul că, bunăoară, mult-discutata inteligență artificială ar putea afecta mai puternic forța noastră de muncă, prea centrată pe operații repetitive, dar și indirecte, faptul că cei mai buni studenți români, cei care vor să facă cercetare serioasă, n-au nici o șansă să profeseze și să se dezvolte în România. Bani de sinecuri și de pensii speciale se găsesc mereu la buget. Iar când nu se găsesc, se taie mereu din același loc: de la educație și, mai ales, de la cercetare. Iar când investești în sinecuri, să nu te aștepți să culegi altceva…
Romanian