UN CRĂCIUN DE POVESTE…

• Există așa ceva? Cum ar trebui să arate? •

Crăciunul unui reporter

Da, există un Crăciun de poveste. Se întâm­plă în fiecare an, acolo unde ce am iubit sau iubesc nu moare niciodată: în inima mea. Undeva, în inima mea, există o casă identică cu cea a părin­ților mei. Aici îmi place să îmi primesc invitații de Crăciun, în timp ce focul arde încetișor în sobă, iar afară ninge lin, cu fulgi uriași, exact ca în copilăria mea. Îmi place enorm să fac cadouri, așa că toți cei ce vor fi împreună cu mine în această seară, vor pri­mi daruri. Iar invitați, alături de familia mea, sunt toate personajele reportajelor mele. Sunt oamenii care de-a lungul timpului, fără să mă cunoască, m-au primit în casa lor, și-au deschis inimile și mi-au destăinuit poveștile lor, viața lor, câteodată – secretele lor cele mai intime. M-au lăsat să mă încălzesc în casele lor, mi-au dat mâncare, m-au lăsat să dorm la ei. Ca reporter, mereu am senzația că iau, și iau, și iarăși iau, de la acești oameni, fără a putea să le dau ceva în schimb, pe măsura genero­zității lor. Dar măcar în Crăciunul de poveste din inima mea le pot înapoia o fărâmă de bunătate, bucurie din bucuria lor. În timp ce părinții mei sunt din nou tineri și mama cântă la pian, iar tata pictează lân­gă ea, așa cum au visat să fie când s-au cunoscut, casa lor de­vi­ne din ce în ce mai mare, cât o sală de bal a pa­latului Schönbrunn, apoi și mai ma­re… și ea se um­ple încet-încet cu per­so­na­jele re­por­ta­jelor mele, cărora le-am pregă­tit ca­douri speciale lângă brad. Le­lea Teo­dora Purja, horitoarea Țibleșu­lui, pri­meș­te în dar vecini cu care să po­vestească și să meargă din nou la cosit pe dealuri, ho­rind; Andrei Avrămoni, olim­picul la ro­mâ­nă din stâna de oi, cel care visa să ajungă marinar deși nu văzuse niciodată marea, primește în dar titlul de căpitan și un vapor gata echipat cu ma­ri­nari ca să colinde oceanele; Nicolae Ciu­rică, ulti­mul partizan anticomunist din Banat, îi va avea la picioarele lui, în genunchi, pe securiștii care l-au hăituit și i-au ucis camarazii; pre­o­ții bi­sericilor de lemn seculare ce stau să se dărâ­me, primesc bani și meșterii ca să le repare; Zhidro Tănse și Tefta Verushi, aromânii pe care i-am în­tâl­nit în Albania, sunt așteptați de ma­șini cu șoferi care să îi plimbe unde vor ei în Ro­mânia, țară după care plâng de generații; caricatu­ris­tul Ștefan Popas pri­meș­te recunoașterea oficială meritată; Aurora Spe-ran­ța Cernitu primește o mie de pânze, ca să poată picta încă o mie de tablouri… Ne va cân­ta colinde Moș Biriș, din Almașu Săliște, cu duba lui ancestra­lă, colinde vechi, aproape de neînțeles, dar care ne vor lega în chip tainic de tim­pu­rile străvechi. Un loc special la această pe­tre­cere de Cră­ciun vor avea vânză­to­rii de ziare, care își vor primi îna­poi miile de chioșcuri des­ființate, aștep­tân­du-și din nou clienții, cu teancuri de zia­re mirosind a tipar, ce vor anunța pe prima pagină că în Ucraina și Ga­za nu se mai aud bombe, ci cântece de îngeri.

I-aș da iubitei mele ca­dou o pudrieră cu praf de lună.

Aș merge în bucătărioara scundă, cu sobă cu pirostrii, unde m-ar aștepta toți bunicii, țărani simpli și rugători, ca să îi îmbrățișez pe fiecare încă o dată, înainte să se înalțe la cer. În timp ce afară ninge lin și necontenit, cu fulgi uriași, exact ca în anii copilăriei.

E noaptea în care se naște Iisus. Să pornim și noi, după stea, împreună cu magii, și să-i ducem în dar inima.

CĂTĂLIN MANOLE

Tirul cu ouă de ciocolată

Am fost un copil al anilor ’90. Spre deo­se­bi­re de prietenii mei, doar cu câțiva ani mai mari, n-am alergat niciodată spre casă, pentru cele cinci minute de desene animate. Generația mea s-a născut într-o lume complicată pentru părinți, dar simplă pentru noi, copiii. O lume cu ouă Kinder și reclame la Coca Cola. Și, ca să-l parafrazez pe Ion Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi amin­tesc de reclama la Coca Cola, cea de Săr­bători, cu tirul care trece printr-un oraș luminat feeric, plin de copii și de zăpadă proaspătă, simt și acum fulgi de nea în su­flet. Pentru mine, și cred că nu sunt singura, spotul acela publicitar reușea să cuprindă toată emoția Crăciunului, toată magia așteptării. E sim­plu, dacă stai să te gândești: în anii aceia, Coca Cola era sinonimă cu Occidentul, cu prosperitatea și libertatea la care visam cu toții. Nu cred că exista un loc mai potrivit pentru ca reclama asta să-și atin­gă scopul, decât o țară proaspăt ieșită din întunericul anilor 80, cum era România. În cazul meu și al al­to­ra de seama mea, s-a mai adă­ugat un ingredient mi­nu­ne: vârsta. Să ai doar câțiva ani și să vezi re­cla­ma asta era magie curată. Treziți-mă la orice oră din noap­te și pot să vă cânt tot cântecelul reclamei: „E feerie, e iarnă, e ca-n povești, e minu­nat, e tim­pul să dăruiești!”. Și vă garantez, atunci când fre­donez, port pe față cel mai naiv și fericit zâmbet. Știu, e un pic caraghios ca povestea mea de Crăciun să fie atât de legată de o reclamă la o băutură care, culmea, nici măcar nu-mi place. Dar știți și voi, cu magia copilului nu te pui. Și e simplu, e simplu de tot: voi asocia mereu tirul acela cu cei mai curați și mai frumoși ani ai vieții mele. Anii când timpul, de fapt, nici nu exista, când viața era la început și totul părea pentru totdeauna. Anii când tot ce aveai ne­voie ca să fii fericit erau mama, tata și dragostea lor pentru tine. Anii când, așezată pe canapeaua din su­fragerie, privind la bradul împodobit, fredonând a suta mia oara cântecelul din reclamă, mă opream brusc, pen­tru că auzeam un ciocănit discret la fe­reas­tra ca­sei. Alergam și deschideam ușa cu sufletul la gură, iar acolo, în prag, era tatăl meu. Îl văd și acum, e încă tânăr, frumos, mulțumit și blând, are paltonul ăla ne­gru, elegant, care miroase a frig, a iarnă și a săr­bă­toare. „Știi ce am văzut eu astăzi în oraș?”, mă întreba, cu cea mai ghidușă seriozitate din lume. „Nu, nu știu tati, spune-mi”, îi răspun­deam și eu, cu inima bătând cu putere. „Am văzut tirul Coca Cola!”, exclama el, iar mâinile lui se ri­di­cau în aer ca să-mi arate uimirea. „Nu creeed!!”, ziceam și mă făceam și mai mică decât eram. „Cum era, tati, cum era?!”. Iar tata îmi răspundea: „Era mare, roșu și plin de luminițe, exact ca în reclamă, iar la volan era chiar Moș Crăciun!!! Când m-a văzut, a oprit și m-a întrebat dacă eu sunt tatăl Andruței Ocnaru”. Topită de fericire, îl întrebam în șoaptă: „Și tu ce-ai zis, tati?”. „Am zis că, da, sigur, eu sunt. Iar Moșul mi-a spus că tu, fetița mea, ești cea mai frumoasă și mai cuminte fetiță din lume. Și mi-a dat ceva pentru tine, chiar dacă încă nu a venit Crăciunul. Ia vezi tu ce am eu în buzunarul drept…”. Iar eu căutam în buzunarul lui drept și găseam un ou Kinder. „Iar acum, ia vezi tu ce am în buzunarul stâng”. Iar eu căutam în buzunarul lui stâng și găseam un ou Kinder. „Acum, ia vezi tu ce am eu în buzunarul de la piept”. Iar eu căutam în buzunarul lui de la piept și găseam un ou Kinder.

Așa începea povestea mea perfectă de Crăciun: cu ouă Kinder și tirul Coca Cola. Cu tata. Cu mama zâmbind în spatele nostru. Era feerie, era iarnă, era ca în povești, era minunat, era timpul să dăruiești.

Acum câteva seri, plimbându-mă prin cartierul de blocuri în care locuiesc, am văzut la intrarea în parc, tirul Coca Cola. Mi-am simțit inima bătând cu putere și, într-o fracțiune de secundă, m-am simțit iarăși mică, alergând spre ușă, ca să-i deschid lui tata. În marea aia de oameni de lângă mine, eram iarăși o fetiță, fetița lui mami și a lui tati, plină pe dinăuntru de lacrimile magice ale bucuriei. Povestea de Crăciun nu moare de fapt niciodată, pentru că un Crăciun de poveste e atunci când simți în tine magia copilului care ai fost.

ANDRA OCNARU

Spiridușul din brad­­

Povestea mea de Crăciun începe odată cu în­se­rarea. Cu lumina mată a unei zile de de­cem­brie, care se strânge peste blocuri, ca să aștepte în­toarcerea ciorilor spre casă. Abia cu ele, cu stolu­ri­le de ciori, cu cârâitul lor înalt, care acoperă lu­mea, lumina începe să se schimbe, pentru ca apoi, pen­tru câteva minute, atât cât ține un apus, roșul ei blând să se strecoare printre blocuri și bulevarde, să intre prin ferestre, în casele oamenilor. Eu, unul, o aștept cuminte în fiecare după-amiază de iarnă. Trag perdeaua, deschid geamul, îi fac loc să intre, să se așeze pe lucruri, să le dezmierde cu blândețea ei. Apoi o respir, o las să mă umple pe dinăuntru: un abur de frig, cu miros de fum și de lapte, presimțirea unui miracol fără de care nu-mi pot trăi realitatea. Și tac. Tac de fiecare dată când am înserarea în mine, până când se face întuneric. Iar când se face întuneric, nu-mi rămâne decât să mă plimb. Cobor din bloc și încerc să mă rătăcesc printre străduțele pe care le știu atât de bine, să privesc atent copacii desfrunziți în lumina galbenă a felinarelor, să ascult câini, larma copiilor, orice din vuietul îndepărtat al lumii, până când toate blocurile cartierului meu devin doar umbre magice pline de viață și oameni. Siluete care trec pentru o clipă prin sufragerie, lumina intermitentă a unui televizor aprins, o umbră, fumând, la fereastra unui bloc de patru etaje, toată forfota unei bucătării, pâlpâitul, când roșu, când verde, când albastru al unui brad de Crăciun. Înserarea din mine e un frig bun, limpede, ca o apă în care pot să mă scufund fără grijă, adânc, cel mai adânc, să înot printre lucruri uitate, în timp ce mă plimb mai departe. Doar în ea, în înserarea asta, pot să mă văd iarăși copil, într-un apartament de bloc de patru etaje, întins pe covor, lângă bradul de Crăciun. Sunt singur acasă, sufrageria e luminată doar de felinarele de pe stradă și de lumânările mici, pe care mama le-a prins în brad, stau cu mâinile sprijinite sub bărbie și nu trebuie decât să ating cu degetul un glob roșu, perfect rotund, ca din el să aud vocile vecinilor pe care îi știu, câini, copii, autobuze și trenuri. Știu foarte bine de ce fac asta. Știu și cum trebuie s-o fac. Globul trebuie să se miște încet, foarte încet, până când tot ecoul lumii dispare. Apoi nu trebuie decât să închid ochii, iar el, spiridușul, apare sfios, temător, chiar de acolo, din globul acela roșu, perfect rotund, aninat pe o creangă din bradul de Crăciun. Îi spun în gând că nu trebuie să se teamă: Pe mine mă cheamă Matei și sunt prietenul tău. Pentru că doar așa poți să vorbești cu un spiriduș, în gând, și chiar și atunci trebuie s-o faci în șoaptă, să nu-l sperii. Uite-l: e acolo, tocmai a închis portița lui secretă din glob și se uită la mine, atent, de pe creanga lui de brad. Nici măcar nu se mișcă: un abur mic, verde, de ceață care respiră. E atât de mic că abia îi pot distinge ochii, mâinile și tichia albastră de pe cap. Salut, Matei, îl aud că îmi spune. Pe mine mă cheamă Nicicum. Sunt spiri­dușul tău de brad. În caz că nu știi, fiecare brad de Crăciun are spiridușul lui. Dar nu orice copil poate să ne vadă. Unii copii vorbesc prea tare și ne sperie, alții nu au lumânări aprinse în brad, ori nu au răbdare să ne aștepte, ori țin ochii deschiși, ori nu sunt singuri acasă. Pentru că noi, spiridușii de brad, nu ne lăsăm văzuți niciodată când sunt oa­meni mari prin preajmă. Dar să știi că nouă ne place să avem prieteni, chiar dacă sun­tem sperioși. Și ne place mult să ne și jucăm. Uite cum! Și îl văd și acum pe Nicicum, spi­ri­dușul meu din bradul de Cră­ciun, un ghemotoc de ceață mică și verde, cum țopăie de pe o creangă pe alta, până sus, la steluța din vârf, cea care atinge tavanul. Și mă văd și pe mine, chiar acolo, fericit, întins sub bradul de Crăciun, îmi văd părinții cum intră în casă, cum aprind luminile și mă găsesc dormind, îi văd cum mă poartă cu grijă până la pat, cum mă învelesc cu pătura, cum mă sărută de noapte bună, cum le răspund și eu, încă dormind, cum încerc să le povestesc în somn că l-am văzut pe Nicicum și cum de afară, printre blocuri, începe să ningă.

Și uneori, chiar și acum, mare, când începe să ningă printre blocuri, am înserarea în mine și mă plimb, mi se pare că lumea asta în care trăim este și va rămâne magică, atât timp cât măcar un copil își va vedea iar spiridușul din bradul lui de Crăciun.

MATEI FLORIAN

Fereastra copilăriei

Am copilărit în casa bunicii mele din Mara­mu­reș. Casa era așezată la marginea pă­du­rii. Nu mă despărțeau de primii copaci decât o căra­re lutoasă, veșnic umedă, și apa rece a Văii Albe. Lângă ușa de la intrarea în casă era un geam. Nu prea mare. Iar sub geam – un scaun greu de lemn, cu spătar verde. Acolo, mai ales toamna și iarna, era locul meu. De pe scaunul acela mă uitam la copaci ceasuri întregi și nu-mi aduc aminte să mă fi plic­tisit vreodată, pentru că pădurea se schimbă mereu, în fiecare clipă e tot alta.

Nimic nu-mi plăcea însă mai mult decât aștep­ta­rea primei ninsori. Cam cu două-trei zile înainte să cadă primii fulgi, se lăsau nori grei, vineții, jos de tot peste copaci. Erau așa de grei, că se auzea până în casă tros­netul crengilor apăsate. Iară când se făcea liniște-liniș­te, când nu se mai au­zea nimic dinspre pădure, atunci știam că nu mai am mult de așteptat.

Și, într-adevăr, nu mai era mult, căci dintr-o da­tă, aerul parcă se înmuia și apoi apăreau și primii fulgi, speriați, ușor mânați de vânt dinspre poala pă­durii.

Într-un an, prima ninsoare mi-a adus însă o mare bucurie, atât de mare, încât și acuma, de câte ori ninge pentru întâia oară, mi-aduc aminte cu drag de ziua aceea din copilărie.

S-a întâmplat să fie ziua de Moș Crăciun. Când m-am trezit dimineața, în locul șoșonilor mei găuriți am dat cu ochii de o strașnică pereche de bocanci din piele groasă. Păreau cam butucănoși, băiețești chiar, semă­nau cu bocancii pe care-i purtau soldații. Dar aveau două catarame, două minuni ce strălu­ceau în lumina clară a dimineții.

O, Doamne, ce frumusețe, ce bucurie! Mi s-a oprit respirația când i-am văzut. Am încremenit, căci era cu mult mai mult decât îndrăz­nisem eu să sper. Moș Cră­ciun a fost grozav atunci! Atât de mare mi-a fost bu­cu­ria, încât în noaptea ur­mă­toa­re m-am trezit, m-am în­călțat cu bocancii noi și m-am culcat iar, așa în­căl­țată.

Cu bocancii aceia aș fi putut traversa toată lu­mea. Mă știau toate dru­murile, toate dealurile, toate poie­ni­le. Cu căciula trasă pe ochi, cu paltonul albastru cam scurt la mâ­neci, cu mănu­și­le roșcate și cu bocancii care erau cu vreo două numere mai mari, eram ca un ge­neral în fața unor armate. Și-așa mă și purtam.

Nimeni nu mă putea în­trece. Să fi fost nămeții cât casa, și tot nu mă înspăi­mântam. Mă duceau bocan­cii mei oriunde și nici un drum nu mi se părea greu, de netrecut. Am purtat bo­cancii aceia câțiva ani la rând. Pielea lor s-a mai în­muiat. Nu mai erau așa țe­peni ca la început. Dar cu cât se scorojea mai tare pie­lea pe la încheieturi, cu atâ­ta mi-erau mai dragi. Nu erau ei, oare, martorii tăcuți ai drumurilor mele, ai expedițiilor zilnice de la mar­ginea pădurii? Nu mă însoțeau ei, tovarăși credincioși, în căutarea urmelor de sălbăti­ciuni? Nu ei mă purtau atunci când fugeam tot mai des de-acasă?

Au trecut mulți, mulți ani de-atunci. Nu știu pe unde mai sunt bocancii mei. La ultima mea trecere prin casa copilăriei, am descoperit cu uimire paltonul al­bas­tru agățat de-o grindă afumată din pod. Bocancii însă nu erau prin ungherele întu­necoase.

Și au mai trecut alți ani. Copiii mei râd iro­nic la poveștile me­le cu Moș Crăciun. Pentru ei, Moș Nicolae și Moș Crăciun ar trebui să sa­ră, poate, din ecranul televizorului ori din cine știe ce site de pe Internet.

Ce le poate spune lor pădurea mea peste care norii se-nghesuie înainte de ninsoare? Ce știu ei despre fereastra din casa bunicii? Știu ei, oare, că acolo, din ochiul acela de lu­mi­nă, a început lumea copi­lăriei mele?

Ar putea ei, oare, înțelege, dacă le-aș spune, că une­ori, tot mai des în ultima vreme, dru­murile zilnice mi se par prea grele, adevă­rate obstacole, greu de depășit?

Ar putea ei, oare, înțelege că mi-e tare dor de zăpe­zile de altădată și că mi-e tot mai dor de o dimineață liniștită, în care lumina diafană a primei nin­sori să se oprească pe cata­ramele strălucitoare ale unor bo­canci băiețești? Ar putea în­țelege că tare demult, Cră­ciu­nul era o poveste ade­vărată?!

OTILIA ȚEPOSU