Agricultură fără plug

– De mii de ani, pregătirea terenului pentru semănat a fost făcută cu plugul, iar acestei operațiuni agricole i s-a spus arat. În urma plugului rămânea brazda, pământ întors, reavăn, negru și plin de râme. Ei bine, azi, lucrurile sunt în totală schimbare. Unii fermieri au renunțat la arat. Au fost fabricate utilaje agricole care permit se­mă­natul fără arătură: pământul este secționat, fără să mai fie întors. O veritabilă revoluție tehnologică în agricultura lumii! –

La semănat

Un vânt puternic și uscat mătură șesul întins în jurul satului Gurbănești, din județul Călărași, la sfârșitul lunii septembrie. Tânărul fermier Mar­cello Daniliuc a ieșit în câmp cu doi angajați, cu un tractor și un echipament complex, ca să semene orz. Marcello, fermierul atipic din Bărăgan (arată ca un călugăr slav) înființează aici, în șesul care pare uneori un deșert, o nouă cultură agricolă; por­nește bătălia cu schimbările climatice, cu bolile și dăunătorii, și pune la bătaie toate cunoștințele acumulate pentru a obține, mai târziu, victoria mult râvnită: să scoată din pământ mai mulți bani decât a băgat. „Schimbările climatice există, nu pot fi negate. Observ asta, aici, în câmp, de-a lungul ani­lor. Sunt mai numeroase zilele secetoase și cele cu vânt puternic. Lipsa apei se resimte tot mai grav”, îmi spune Marcello, în timp ce verifică cu cei doi angajați utilajul de semănat, un utilaj nou, com­pli­cat, cu cuțite, multe rotițe și piese minuscule, dar foarte importante în angrenaj. Mă uit în jur: numai spre apus e o pădure de stejari, cu frunzișul galben și zdrențuit, fantomatică, ecranată de o perdea de praf, ridicată de vântul care suflă rebel peste câm­pia uscată, în rest, doar întindere de pă­mânt lucrat de tractoare. Grâul a fost re­col­tat la începutul lui Iulie, apoi fermi­e­rul a trecut cu un utilaj care a tocat paiele rămase pe ogor și le-a lipit de pământ: „se numește dezmiriștire, e o operațiune prin care terenul este acoperit cu paiele de grâu, ca un strat protector, și astfel apa este împiedicată să se evapore, ră­mâne acolo, în sol, pentru cultura urmă­toare”. Asta este marea urgență a agri­cul­torilor din Bărăganul văduvit de ploi, și unde sistemul de irigații nu este func­țional: să păstreze picătura de apă în sol, în capilarele pământului, ca în niște tu­buri mici, pline cu umezeală. Unii dintre ei se zbat să păstreze vie și fauna aceea minusculă din pământ: râme, viermi, mi­ri­apode și ce-o mai viețui pe acolo, fiind­că aceste organisme mărunte au un rol covârșitor: îmbogățesc solul cu ma­terie organică, fără de care ar fi mort. De aici și decizia îndrăzneață a lui Mar­cello, de a nu mai ara pământul cu plu­gul, ci de a-l pregăti pentru semănat, fără în­toar­cerea brazdei, așa cum se făcea de milenii. Adică să nu-l mai „deranjeze” de­cât foarte puțin, atât cât trebuie să-i facă loc seminței, ca să germineze și să prindă rădăcini.

Din Firenze la Gurbănești

Bunicul lui Marcello a fost preșe­din­tele C.A.P. Gurbănești, unul din preșe­din­ții ăia care erau mai importanți decât primarii, fiindcă gestionau    resursele co­lectivului. După revoluție, fiul pre­șe­dintelui de C.A.P. a plecat în Italia, iar acolo a avut, la rândul său, un fiu, căruia i-a pus numele Marcello. Apoi s-au în­tors în patrie. În 1996, Marcello avea șase ani, acum are 32 de ani, stă înge­nun­cheat pe pământul Gurbăneștilor și caută cu mâna în șanțuri semințele de orz, să vadă cum s-au așezat în pământ, la ce adân­cime. Le-a semănat, deocamdată, de probă, ca să știe cum reglează semănătoarea. „Grădinița, școala, liceul și facultatea le-am făcut la București, dar în vacanțe veneam la țară, unde bunicul și tata au pus pe picioare ferma noastră, după destrămarea C.A.P.-ului. Sătenii nu erau interesați de pământ, puțini îl lucrau pe cont propriu. Ai mei îl lucrau în arendă, dar și cumpărau, că era ieftin. Cine a cumpărat pământ atunci a fost un vizionar. Bunicul nu mai trăiește, tata este încă șef de exploatație, dar de vreo șase ani, am preluat eu din responsabilități. Mai am un frate dar este încă student. Locuiesc la București, nu la Gurbănești, dar fac naveta zilnic, pe autostradă”. În șesul Gurbăneștilor începe o nouă bătălie cu schimbările climatice, cu bolile și cu dăunătorii. Când am venit spre ferma lui Mar­cello, am trecut pe lângă lacurile din apropierea satului, lacuri formate pe Valea Mostiștei, care curge spre sud, spre Dunăre. În timpul regimului co­munist, au fost făcute aici ample lucrări pentru irigarea culturilor agricole din împrejurimi. Apa era sorbită cu pompele din fluviu și adusă în amonte. Sistemul local de irigații a capotat, se mai văd, inu­tilizabile, conductele uriașe, căscate ca niște guri ale nimicului. Au rămas însă lacurile, bune pentru acvacultură. Din cauza secetei, apa se retrage mult și lasă goale, ca niște gingii livide, malurile de nămol uscat unde nici broaștele nu mai rămân. Zona este foarte interesantă și din punct de vedere geologic, fiindcă aici este activă falia Intramoesică Shabla – Făgăraș, care taie în două Câmpia Română.

Agricultură conservativă

Mă aplec, dau la o parte stratul subțire de paie uscate, ca o pătură întinsă peste imensitatea câm­piei, și ating pământul descoperit: e reavăn, e ulu­itor de reavăn, în timp ce în jur domnește uscă­ciu­nea. Pământul avid de apă a fost ajutat de stratul de paie, rămas în urma recoltării grâului, să păstre­ze o oarecare umezeală, numai bună pentru ca se­min­țele de orz, semănate la sfârșitul lunii septem­brie, să încolțească. Pământul nu a mai fost arat, brazda nu a mai fost întoarsă, așa cum se fă­cea de mii de ani. Plugul nu mai e folo­sit. Semănătoarea modernă cum­pă­ra­tă de Marcello are niște cuțite care taie pămân­tul, face niște șanțuri subțiri, în care ime­diat sunt depuse semințele. În rest, pămân­tul rămâne neatins, nederanjat, ne­răs­colit. Așa va rămâne până la cules, în luna iunie a anului următor. Marcello îmi spune că a făcut niște calcule și a rezultat că va con­su­ma de patru ori mai puțină mo­torină de­cât ar fi consumat dacă ar fi re­curs la lu­crările clasice: arat, discuit etc. Va chel­tui mai puțini bani, va polua mult mai pu­țin câmpurile Călărașului, dar așteptând să obțină o producție bună dacă va avea par­te de ploi la timp. Agricultura fără plug se numește, în limbajul de spe­cia­litate, „agri­cultură conservativă”. E o mișcare la nivel mondial în toate statele pen­tru prac­ti­ca­rea unei agriculturi prin care resursele so­lului să fie conser­va­te, menținute cu chib­zuială. Arătura și alte intervenții mecanice și chimice sărăcesc în timp solul, îl lasă fără fertilitate, fără viață. Pământul întors cu plugul se usucă, e zvân­­tat, din cauza secetei, iar vântul per­sistent ridică particu­lele de sol foarte va­loroase și le transportă te miri unde. Mar­cello a înțeles toate aces­te lucruri. S-a informat temeinic, a parti­ci­pat la discuții cu alți tineri fermieri, con­știenți de pro­vo­cările pe care le aduc schim­bările clima­tice (unii le neagă) și dor­nici să producă hrană fără să secă­tuiască și să polueze natura înconjurătoare. Marcello se numără printre primii fermieri români care au adoptat principiile agricul­turii conserva­tive. Cu siguranță, tot mai mulți vor fi cei care vor înțelege că res­pectarea unor reguli de bune practici va fi cu câștig și pentru afacerea lor, și pentru sănătatea tuturor.