ANA BODEA: „Ar trebui, uneori, să ne oprim din graba în care trăim și să ne gândim ce vrem cu adevărat de la viață”

Succesul nu concurează cu fericirea

– Joci rolul principal într-un serial care se bu­cură de mare audiență: „Lia – Soția soțului meu”. Care este explicația succesului tău? Există o rețetă anume care-i garantează unui film sau serial de televiziune succesul?

– De multe ori mă uit în urmă, la toate lucrurile pe care le-am făcut până acum. La toate amin­tirile fru­­moase și la toate mo­men­tele de fericire pe ca­re le-am trăit, atât pe plan pro­fesional, cât și pe plan personal. Și de fiecare dată îmi pun aceeași între­ba­re: „Cum am ajuns aici?”.    Am căutat mulți ani un răs­puns concret, ca să-mi dau seama care este „re­țeta” mo­men­telor în care chiar am avut suc­ces. Cum am reușit să fac toa­te lu­cru­rile astea, cum am pu­tut să dansez atât de mult, apoi să mă las și s-o iau de la început, pe un drum des­pre care nu știam ni­mic? Și, vă spun sincer, n-am găsit încă un răs­puns. Dacă aș fi găsit o „re­țetă” a succe­su­lui, aș fi împăr­tă­șit-o cu cei din jurul meu. Aș fi scris pro­ba­bil o carte și aș fi fost autoarea unui bestseller. (râ­de)    Într-un final, am tras o sin­gu­ră concluzie: suc­ce­sul    nu este atât de impor­tant pentru mine. Ferici­rea, însă, este! Mereu am lup­tat pentru a fi mai feri­ci­tă. Pentru a fi mul­țumită de mine. Fericirea e strâns legată de rea­lizări. Când am realizat că bale­tul mă făcea fe­ricită, am dat tot ce-am avut mai bun pen­tru a ajunge la Academia de Balet a Teatrului Bolshoi. Când mi-am dat seama că actoria ar putea să mă facă și mai fericită decât dansul, am luat-o pe drumul ei. Așadar, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a lucra într-un domeniu care mă bucură în fie­ca­re zi și care mă face să mă trezesc, chiar și la 6 dimineața, cu zâmbetul pe buze…

– Totuși, erai o necu­nos­cu­tă când ai obținut rolul prin­cipal din serialul de la Antena 1. Cum s-a întâmplat?

– Am fost la locul potrivit, în momentul potrivit. Pentru că nu mi-am imaginat nicio­da­tă că voi ajunge atât de de­par­te, atunci când dădeam castin­gul pentru acest rol. Nici când am început filmările nu eram 100% conștientă de ce avea să mi se întâm­ple și de câte momente de-a dreptul magice urma să trăiesc, datorită aces­tui serial. Cert este că fericirea mea a continuat.

– Cum îți explici audiența de care se bucură serialul?

– Nu știu ce să vă spun sigur… Sunt multe persoane care lucrează de mult timp în industria fil­mului, per­soa­ne care au avut și au o cari­e­ră strălu­cită în această lume ma­gică a serialelor de tele­vi­zi­une. O ase­me­­nea per­soană, pe care o apre­ciez ne­mărginit, este doa­m­na Ruxandra Ion. Dânsa este pro­du­că­torul seria­lului, iar într-un in­ter­viu reali­zat de e­chi­pa Observator Antena 1, in­ter­viu pe care l-am ur­­mă­rit recent, spu­­ne: „Che­ia este ADEVĂ­RUL.” O ast­fel de po­ves­te cum este cea a Liei tre­buie să aibă adevăr. Fără adevăr, povestea nu poate fi înțe­leasă, nu este credibilă, deci nu ajunge la telespectatori.

„N-o iau pe Lia acasă”

– Tu cum îi imprimi per­­so­­na­ju­lui tău adevă­rul? Cum îl joci așa de firesc și de convingător?

– Când eram studentă la Uni­ver­sitatea Națională de Artă Tea­tra­lă și Cinema­to­gra­fică „I. L. Cara­giale”, nu mă gândeam decât la rolurile pe care le interpretam la cursuri. Uitam parcă să tră­iesc, să mă bucur de viață, de experiențele pe care trebuia să le am la acea vâr­stă. Trăiam cu crispare, în pielea per­sonajelor. Când mi-am dat sea­ma c-ar trebui să mă relaxez, să mă las să fiu eu, să-mi permit să fac și greșeli și să învăț din ele, lucrurile au mers mult mai bine. Când am început filmările pentru serialul „Lia, soția soțului meu”, mi-am propus să nu iau personajul cu mine aca­să, să mă    desprind de Lia când plec de la fil­mări, să nu-i preiau problemele și trăirile în spațiul meu de liber­tate personală. Ușor nu e! Uneori am de in­ter­pretat situații foarte emo­țio­nante, probleme prin care am trecut și eu, iar trăirile sunt atât de pu­ter­nice, încât atunci când a­jung acasă, parcă mă ur­mă­­­resc în continuare… Nici să le reprimi de tot nu e bine. E foarte important ca emoția conținută în jo­cul actorului să treacă de partea cealaltă a ecranului și să ajungă la cei care ne urmăresc. O magie care nu se poate învăța. Ea exis­tă sau nu. Sigur, mă pregă­tesc cât de mult pot de acasă, analizez textul, încerc cât mai multe va­riante de a rosti replicile și de a interpreta, dar nu îmi fac un plan fix, de la care să nu mă abat, las loc pen­tru fărâma aceea de im­pre­­vizibil, de „stare”, care nu poate fi învățată. În plus, pe platoul de filmare se pot schimba multe, în func­ție de conceptul regi­zo­ral, de aceea, ca actor, trebuie să fii flexibil și să te adaptezi repede la orice indicație.

– Cum e viaţa în echi­pă? Doar munciţi sau vă şi distraţi uneori îm­pre­ună?

– Extrapolând întreba­rea, aș spune că viața în echipă, fie că este vorba de familie, de parteneri sau echipa de la locul de muncă, este, după părerea mea, mai bună decât o via­ță de unul singur. În ceea ce privește echipa se­rialului, am norocul să am în jurul meu oameni de­di­cați, buni la suflet și care iu­besc ce fac. Lucrez într-un mediu în care mă simt respectată, iar eu, la rân­dul meu, îi respect pe cei din jur. Pe platourile de filmare am creat relații de prietenie care ne permit să fim deschiși, să râdem, să ne distrăm în fiecare zi. Avem multe momente în care râdem de murim, cum se spune. Totuși, știm și când e mo­men­tul să ne mobilizăm și să ne con­centrăm.

„Prima mea mare dragoste a fost baletul”

– Eşti absolventă de UNATC, dar, aşa cum spu­neai, ai început cu baletul. Şi nu cu orice ba­let, ci cu marea şcoală de dans rusească. O po­ves­te pe care abia așteptăm să ne-o spui…

– Prima amintire pe care o am e dintr-o sală de balet. Eram atât de mi­cuţă când am început să dan­sez, încât nu-mi aduc aminte cum eram înainte de balet… Ca și cum nici n-aş fi exis­tat până să în­văț primii pași de dans. Aveam trei ani, când am intrat pe poar­ta Academiei de Balet „La Syl­phide”, din București. Părinții m-au înscris la cursuri de balet, fiindcă vo­iau să învăț să dansez, să-mi consum ener­gia și să am o postură corectă. Dar eu, cu fie­care pas pe care-l învăţam, am înce­put, ușor-ușor, să mă îndrăgostesc de-a dreptul de balet. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci câte expe­riențe minunate avea să-mi ofere baletul sau că aveam să fiu admisă la Academia Teatrului Bol­shoi, aș fi zis că visează trăsnăi. Dar visurile au devenit realitate: la doispre­zece ani, am fost admisă la Academia de Balet de Stat din Berlin, la treispre­zece ani, la Academiile de Balet Naționale din Cannes și Marsilia, iar la paisprezece ani, după o audiție, am primit invitația să studiez la Academia de Balet a Teatrului Bolshoi din Moscova. Adevă­rul e că, la început, nu aveam neapărat un plan legat de balet, dar m-am lăsat purtată de fru­mu­sețea și de magia lui prin toată lumea. Iar în final, mi-am dat seama că mă în­dră­gostisem de el iremediabil! Chiar și acum, când mă întreabă lumea care a fost prima mea dragoste, răspun­sul este mereu același: „Baletul!”. Indiferent de greutățile la care m-a su­­pus, trebuie să-i mulțumesc pen­tru că mi-a arătat cine sunt. Mi-a ară­tat cât de mult pot să muncesc pentru un vis. M-a învățat ce în­seam­nă să iubești. Mi-a arătat ce în­seamnă sacrificiul, încă de la o vârstă fragedă, m-a maturizat, ară­tân­du-mi că nu trebuie să mă dau bă­tută. Mi-a dat un sens în viață. În final, m-a trans­for­mat în ceea ce sunt acum… și, totuși, am decis să-l las. Baletul a fost toată viața mea, de la trei la nouă­spre­zece ani, dar pe măsură ce am cres­cut, am realizat că voiam să explorez și alte orizonturi, să mă dezvolt într-un fel în care nu puteam s-o fac prin balet. N-a fost ușor să renunț la el. A fost nevoie de mult curaj! Pe de altă parte, nu cred că m-am lăsat în totalitate de balet. (râde) Ştiți cum se zice: „Poți scoate omul din balet, dar baletul din om, nu!”. Dansez în conti­nuare, de fie­care dată când am ocazia. Lia, personajul pe care-l inter­pretez, e și ea balerină. Așa că baletul m-a urmărit și sper că mă va urmări pen­tru totdeauna… Pe ca­lea acto­riei am luat-o fiindcă a fost un alt vis din copilărie: mi-am dorit din tot sufletul să devin actriță.    Cred că aveam şapte ani când am participat la un work­shop de actorie. În 2019, am fost ad­mi­să la UNATC, la Facultatea de Actorie. Am absolvit în vara lui 2022, și am avut no­rocul să fiu distri­bu­ită într-un rol princi­pal încă de când eram pe ho­lu­rile fa­cul­­tă­ții. Şi cum ziceam mai de­vreme: am muncit pentru ferici­re, nu mi-a picat din cer. Sunt foarte bu­cu­roasă că lu­cru­rile s-au aşezat aşa cum s-au aşezat…

Prin culisele de la Teatrul Bolshoi

– O paranteză, Ana: şi-a păstrat baletul rusesc măreţia de odinioară?

– În cazul baletului rusesc vorbim despre o mare tradiție, iar eu consider că tradițiile se vor perpetua, indiferent de circumstanțe. Acolo, oamenii aprecia­ză arta și îi susțin pe artiști, fie că ne referim la ba­le­r­ini, actori, pictori sau muzicieni. Eram în al nouălea cer, când pășeam prin culisele Teatrului Bolshoi: tot ce mă înconjura, de la deco­ruri până la linoleumul de pe scenă, avea o ener­gie apar­te, te făcea să te simți special. Vă dezvălui şi un secret despre Tea­trul Bolshoi, pe care probabil nu îl știți: scena lor este înclinată! A fost construită aşa de la început, pentru ca picioarele balerinelor să fie vizibile și pentru cei care au bilete în primul rând.

– În general, se mai potri­veş­te dansul pe poan­te cu rit­mul vieţii în care trăim?

– Văd în jurul meu din ce în ce mai mulți oa­meni care se gră­besc și care nu mai sunt atenți la detalii și la micile evenimente ca­re se petrec în jurul lor. Dansul pe poante necesită atenție, mun­că, grijă și meticulozitate. Pe când noi suntem din în ce mai nepă­să­tori. Cred că uneori trebu­ie să ne oprim și să ne gândim cum vrem să ne trăim viața. Momentele mici, momentele de sinceritate și mo­mentele în care observăm cât de fericiți ar trebui, de fapt, să fim sunt cele mai impor­tan­te. În momentele astea, cei care vor, pot să dan­seze cu-adevărat și să-şi îndeplinească visurile.

– Crezi că formaţia ta de balerină – o meserie extrem de grea – ţi-a impus    un anume stil de viaţă, mai multă disciplină, mai multă rezistenţă la muncă, dar şi un fel de a „pluti peste lume”?

– Cum spuneam, baletul m-a format din toate punctele de vedere. Susțin cu tărie că nu aș fi fost la fel de ambițioasă și nu aș fi avut disciplina pe care o am acum, dacă nu aș fi trecut prin expe­riențele de la Bolshoi. Acolo nu puteai să întârzii, nu puteai să-ți uiți acasă echipamentul ori să nu-ți amintești pașii din coregrafiile marilor balete. Pe de altă parte, am învățat să visez și, da, „să plutesc peste lume”. Baletul mi-a dezvoltat un simț artistic pe care nu aş fi putut să mi-l dezvolt în alt mediu. Am crescut pe scenă, așa că am căpătat, de la o vârstă fragedă, un mare interes pentru artă. Am învățat singură să cânt la pian, am urmat, timp de patru ani, cât am locuit în Moscova, cursuri de istoria artei, am început să citesc din ce în ce mai mult și să merg la spectacole de operă și teatru. M-am înconjurat de frumos și a devenit foarte ușor să plutesc, efectiv, prin viață, să percep lucrurile altfel decât par ele la prima vedere.

„Îmi găsesc în fiecare zi fericirea”

– Te simţi împlinită profesional la vârsta ta?

– Tot ce trăiesc în momentul ăsta mă face fe­ri­cită și nu regret nicio decizie luată, în viața profe­sională sau personală. Totuși, consider că mai am multe lucruri de învățat, multe lucruri de îmbună­tă­țit, până în momentul în care voi putea spune că mă simt împlinită profesional. Vreau să încerc lu­cruri noi, să deschid o școală de cursuri de balet şi teatru, să rămân, în același timp, în televiziune, să fac un master, să greșesc și să învăț din greșeli, să cresc…

– Dar sufleteşte? Cum arată viaţa la douăzeci şi trei de ani?

– Dacă pe plan profesional nu pot să spun că mă simt împlinită încă, sufleteşte pot să afirm cu zâmbetul pe buze că sunt împlinită. Îmi găsesc în fiecare zi fericirea, în momentele petrecute alături de cei la care ţin. Ştiţi, recent am realizat cât de greu mi-ar fi dacă nu i-aș avea alături… Am două­zeci şi trei de ani, mă aflu într-o perioadă a vieții în care încă mi se pare că am destul timp, dar, de multe ori mă uit în jur și-mi dau seama cât de repede trece timpul. De fiecare dată realizez că n-ar trebui să-l irosesc, ci să mă bucur de fiecare secundă prețioasă, fiindcă tot ce trăiesc în perioada asta e magic. Învăț să fiu mai calmă – la asta mai am de lucrat (râde) -, învăț să-i înțeleg pe cei din jur și încerc să nu mă mai îngrijorez în legătură cu ce-ar putea să se întâmple în viitor. În rest, după cum am zis, mă bucur mult de familie, de prieteni și de persoana iubită.

– Au sosit sărbă­to­rile! Unde-ţi dai întâl­nire cu Moş Crăciun? Şi ce-ţi doreşti cel mai mult de la anul ce vine?

– Abia aștept săr­bă­torile! Deja mi-am deco­rat locuința, am început să cum­păr cadouri și deja am mâncat câteva porții de sarmale: aşa, ca să mă pregă­tesc. (râde) Voi săr­bă­tori Crăciunul aca­să, așa fac în fiecare an. Nu cred că exis­tă loc mai frumos de Crăciun! Până la urmă, „acasă” înseamnă familia, priete­nii, oamenii pe care-i iubim și amintirile pe care le punem deoparte an de an, alături de ei. Pentru Re­ve­lion, nu mi-am făcut încă planuri, însă nu contează unde voi fi, atât timp cât ştiu că voi avea lângă mine persoa­na iubită. 2023 a fost un an cu suișuri și co­borâșuri, dar a fost mai mult bun decât greu. Aşa că-mi do­resc să am un 2024 și mai bun, care să mă facă și mai fericită. Îmi doresc să am putere să lupt în continuare pentru visul meu, să fiu fericită, să-i inspir pe cei care mă urmăresc, iar pe cei pe care-i iubesc să-i am aproape și sănătoși.