Yeti și Pufăceii

Bună seara, dragă Formula AS,

Sunt o admiratoare a revistei dvs., din Fran­ța, și îmi încep lectura întotdeauna cu rubrica mea fa­vo­rită: „Lumea necuvântătoare­lor”, pen­tru că mă încarc cu ea de emoții și de drag. De­se­ori, după lec­tură, plâng, căci nu îmi pot stă­pâni emoțiile ce mă copleșesc. Și de aceea, m-am hotărât să împart cu voi o întâmplare adevărată, cu Yeti, câinele ma­mei mele, ce s-a transformat într-o amintire caldă pentru    sufletul nostru, al celor ce l-au cunoscut.

În speranța că această întâmplare va fi pe pla­cul cititorilor dvs., vă mulțumesc pentru lectură.

Cu deosebit respect.

Vă doresc Sărbători fericite!

Agathe Helene

Yeti, câine de familie „bună” cu pedigree, era de rasă Ciobănesc german, frumos, trupeș, cu o in­teligență precoce, câștigându-și cu ușurință repu­ta­ția de „câine rău”. Dar cu instinctul și inteligența pro­­prii rasei, a înțeles repede că e responsabil de se­curitatea gospodăriei și a tuturor celor ce sălă­șuiesc în ea. Gospodăria era o adevărată împărăție a necu­vântătoarelor, în care toate sufletele aveau un nume, primit după inspirația de moment a gospo­di­nei. Porcul era Dodoleț, cocoșul era Costache, găinele – Bogheana, Porumbaca și Pintenoaga etc. Pisicile își primeau numele după cromatica blăniței și… caracter: motanul Fănică, stăpânul absolut al ținu­tului torcătoarelor, Negruța, Tănelu, Lelița etc. Gospodina noastră avea un talent recunoscut prin mahala la botezat și adoptat suflete fără stăpân.

Yeti, ca un bun și devotat general de oști, își fă­cea cu regularitate rondul de inspecție generală, supraveghind toată suflarea din împărăție. Și pentru așa misiune, primise drept locuință de ser­viciu o cușcă „hand made” cu acoperiș de tablă și decorată cu numele generalului „Yeti-câine rău”. Căsuta era locul lui preferat și acolo își pusese cu grijă, într-un colț, pe Jojo, jucăria lui preferată, primită în dar pe vremea când era doar un cățeluș. Dar, surpriză: într-o seară de Aprilie, reîntors de la „lucru”, ce să-i vadă ochii? În cușca lui, pe paiele proaspăt schim­bate de stăpână, domnea un ou, așezat parcă cu mâna în mijlocul cuștii. Cine să fi îndrăznit să-i încalce domeniul? Bogheana, Pinte­noaga, sau care din toate? Fără să mai caute vi­no­vata, Yeti s-a culcat afară, cu „botul pe labe”, aș­tep­tând zorile. A doua zi, când toată suflarea ogrăzii își reluase rostul diurn, doar Yeti stătea cu un ochi țin­tit spre căsuța lui, în speranța descoperirii loca­ta­rei nepoftite. Și iată și autoarea necunoscută: Bo­gheana, o găină roșcată, șefa supremă peste su­ra­te­le ei. Era favorita stăpânei și, din când în când, mai reușea să sară gardul și să mai facă o escapadă prin curtea cu flori, în căutarea vreunei delicatese nevertebrate.

Peste câteva zile, Bogheana făcuse deja o gră­mă­joară măricică de ouă, în timp ce Yeti privea ne­pu­tincios spre roșcovana care îi transformase cușca în maternitate, deși, presimțind că urmează să se întâmple ceva, aștepta cu un fel de afecțiune „ziua cea mare”.

Până și stăpâna locului i-a acceptat bucuroasă as­cunzătoarea Boghenei și îi aducea, în fiecare zi, mâncare și cele de cuviință traiului de mămică în devenire.

Și ziua cea mare a venit! O zi însorită de Mai, când Bogheana și-a scos cei șapte pufăcei aurii la soa­re, înfoindu-se și rotindu-se de mândrie în jurul lor.

Apoi timpul a trecut grăbit peste ei și pufăceii de­­veniseră niște pui ageri și neastâmpărați, ce se urcau toată ziua pe spatele bietului patruped, în ciu­da educației primite de la Bogheana. Seara, toată familia de înaripate se instala în locația dobândită abuziv, în timp ce Yeti îi privea cu dragoste din pra­gul cuștii. Se obișnuise cu ei și, toată ziua, îi urmă­rea cum cutreieră grădina și cum Bogheana îi strân­ge grijulie sub aripile ei pe timp de ploaie.

Numai că într-o seară, locatarii nu au mai venit, și Yeti i-a căutat peste tot, cu toată știința lui de ge­ne­ral. E drept că Bogheana era deseori prea în­drăz­neață și își plimba familia și pe drum, acolo unde sunt o mulțime de primejdii și unde Yeti nu avea voie sa iasă. Amărât și îngrijorat, nu înțelegea cum să îi dispară fără urmă cei mai dragi protejați din împărăție! Serile erau atât de triste fără locatarii lui!

După două zile de absență, stăpâna porni o an­che­tă printre vecini, pentru a elucida dispariția fami­liei de înaripate. Yeti i se alăturase cuminte și hotărât să-și regăsească protejații. Vecin după vecin, stăpâna și câinele au ajuns în cele din urmă la nea Petrache. Deschizându-le poarta, acesta se jurase cu mâna pe inimă că nu știe nimic de Bogheana și puii ei, și că poate vecina Valerica să știe ceva… Dar iată că în vremea asta, fără să asculte ce îndruga Petrache, Yeti a țâșnit printre picioarele lui, oprindu-se în fața ma­ga­­ziei de lemne din dosul curții. Văzân­du-l, stăpâna a renunțat și ea la explicațiile lui nea Petrache și s-a dus direct la ușa magaziei, deschi­zând-o larg. Și ce să vezi? Bogheana și puii ei au ieșit gălăgioși în ogradă, spre „surpriza” lui nea Petrache și spre marea bucu­rie lui Yeti, care lătra victorios, învârtindu-se pe lângă ei. Și au trăit fericiți împreună, până când stă­pâ­na le-a făcut rezidență oficială în curtea galina­cee­lor, unde au învățat noile reguli ale comunității de înaripate. A trecut apoi timpul și cursul firesc al vieții a lăsat pustie ograda cu vietățile. Dar Yeti a rămas în sufletul tuturor celor ce l-au cunoscut, un câine exem­plar, cum numai cei norocoși pot întâlni o dată în viață.

AGATHE HELENE CIOCÂRLAN – Franța