Bună seara, dragă Formula AS,

Sunt o admiratoare a revistei dvs., din Franța, și îmi încep lectura întotdeauna cu rubrica mea favorită: „Lumea necuvântătoarelor”, pentru că mă încarc cu ea de emoții și de drag. Deseori, după lectură, plâng, căci nu îmi pot stăpâni emoțiile ce mă copleșesc. Și de aceea, m-am hotărât să împart cu voi o întâmplare adevărată, cu Yeti, câinele mamei mele, ce s-a transformat într-o amintire caldă pentru sufletul nostru, al celor ce l-au cunoscut.
În speranța că această întâmplare va fi pe placul cititorilor dvs., vă mulțumesc pentru lectură.
Cu deosebit respect.
Vă doresc Sărbători fericite!
Agathe Helene
Yeti, câine de familie „bună” cu pedigree, era de rasă Ciobănesc german, frumos, trupeș, cu o inteligență precoce, câștigându-și cu ușurință reputația de „câine rău”. Dar cu instinctul și inteligența proprii rasei, a înțeles repede că e responsabil de securitatea gospodăriei și a tuturor celor ce sălășuiesc în ea. Gospodăria era o adevărată împărăție a necuvântătoarelor, în care toate sufletele aveau un nume, primit după inspirația de moment a gospodinei. Porcul era Dodoleț, cocoșul era Costache, găinele – Bogheana, Porumbaca și Pintenoaga etc. Pisicile își primeau numele după cromatica blăniței și… caracter: motanul Fănică, stăpânul absolut al ținutului torcătoarelor, Negruța, Tănelu, Lelița etc. Gospodina noastră avea un talent recunoscut prin mahala la botezat și adoptat suflete fără stăpân.
Yeti, ca un bun și devotat general de oști, își făcea cu regularitate rondul de inspecție generală, supraveghind toată suflarea din împărăție. Și pentru așa misiune, primise drept locuință de serviciu o cușcă „hand made” cu acoperiș de tablă și decorată cu numele generalului „Yeti-câine rău”. Căsuta era locul lui preferat și acolo își pusese cu grijă, într-un colț, pe Jojo, jucăria lui preferată, primită în dar pe vremea când era doar un cățeluș. Dar, surpriză: într-o seară de Aprilie, reîntors de la „lucru”, ce să-i vadă ochii? În cușca lui, pe paiele proaspăt schimbate de stăpână, domnea un ou, așezat parcă cu mâna în mijlocul cuștii. Cine să fi îndrăznit să-i încalce domeniul? Bogheana, Pintenoaga, sau care din toate? Fără să mai caute vinovata, Yeti s-a culcat afară, cu „botul pe labe”, așteptând zorile. A doua zi, când toată suflarea ogrăzii își reluase rostul diurn, doar Yeti stătea cu un ochi țintit spre căsuța lui, în speranța descoperirii locatarei nepoftite. Și iată și autoarea necunoscută: Bogheana, o găină roșcată, șefa supremă peste suratele ei. Era favorita stăpânei și, din când în când, mai reușea să sară gardul și să mai facă o escapadă prin curtea cu flori, în căutarea vreunei delicatese nevertebrate.
Peste câteva zile, Bogheana făcuse deja o grămăjoară măricică de ouă, în timp ce Yeti privea neputincios spre roșcovana care îi transformase cușca în maternitate, deși, presimțind că urmează să se întâmple ceva, aștepta cu un fel de afecțiune „ziua cea mare”.
Până și stăpâna locului i-a acceptat bucuroasă ascunzătoarea Boghenei și îi aducea, în fiecare zi, mâncare și cele de cuviință traiului de mămică în devenire.
Și ziua cea mare a venit! O zi însorită de Mai, când Bogheana și-a scos cei șapte pufăcei aurii la soare, înfoindu-se și rotindu-se de mândrie în jurul lor.
Apoi timpul a trecut grăbit peste ei și pufăceii deveniseră niște pui ageri și neastâmpărați, ce se urcau toată ziua pe spatele bietului patruped, în ciuda educației primite de la Bogheana. Seara, toată familia de înaripate se instala în locația dobândită abuziv, în timp ce Yeti îi privea cu dragoste din pragul cuștii. Se obișnuise cu ei și, toată ziua, îi urmărea cum cutreieră grădina și cum Bogheana îi strânge grijulie sub aripile ei pe timp de ploaie.
Numai că într-o seară, locatarii nu au mai venit, și Yeti i-a căutat peste tot, cu toată știința lui de general. E drept că Bogheana era deseori prea îndrăzneață și își plimba familia și pe drum, acolo unde sunt o mulțime de primejdii și unde Yeti nu avea voie sa iasă. Amărât și îngrijorat, nu înțelegea cum să îi dispară fără urmă cei mai dragi protejați din împărăție! Serile erau atât de triste fără locatarii lui!
După două zile de absență, stăpâna porni o anchetă printre vecini, pentru a elucida dispariția familiei de înaripate. Yeti i se alăturase cuminte și hotărât să-și regăsească protejații. Vecin după vecin, stăpâna și câinele au ajuns în cele din urmă la nea Petrache. Deschizându-le poarta, acesta se jurase cu mâna pe inimă că nu știe nimic de Bogheana și puii ei, și că poate vecina Valerica să știe ceva… Dar iată că în vremea asta, fără să asculte ce îndruga Petrache, Yeti a țâșnit printre picioarele lui, oprindu-se în fața magaziei de lemne din dosul curții. Văzându-l, stăpâna a renunțat și ea la explicațiile lui nea Petrache și s-a dus direct la ușa magaziei, deschizând-o larg. Și ce să vezi? Bogheana și puii ei au ieșit gălăgioși în ogradă, spre „surpriza” lui nea Petrache și spre marea bucurie lui Yeti, care lătra victorios, învârtindu-se pe lângă ei. Și au trăit fericiți împreună, până când stăpâna le-a făcut rezidență oficială în curtea galinaceelor, unde au învățat noile reguli ale comunității de înaripate. A trecut apoi timpul și cursul firesc al vieții a lăsat pustie ograda cu vietățile. Dar Yeti a rămas în sufletul tuturor celor ce l-au cunoscut, un câine exemplar, cum numai cei norocoși pot întâlni o dată în viață.
AGATHE HELENE CIOCÂRLAN – Franța