Despre puterea gândului, cu un mare actor – DOREL VIȘAN: „Oi, Doamne! Câtă zoală, până am înțeles ce-i cu mine pe lumea asta”

„Trufia – boala profesională a actorilor”

– Sunteți un actor prețuit, respectat și iubit, pen­tru multe din rolurile dvs. din teatru și cinema, deși ele au fost roluri grele, de oameni aroganți, trufași. Actoria este ea însăși un soi de trufie: mai sus decât restul lumii. Cum vă împăcați cu ea?

– Trufia nu e un lucru bun, dar dacă nu ai puţină trufie, ca actor, iară nu e bine, însă ea trebuie să fie limitată, doar la atât cât să te ajute să intri în rol. Dacă joc, de exemplu, rolul lui Na­po­leon, a­tunci trebuie să am sen­ti­mentul că eu, Gheor­ghe din Dăbâca, deşi am ajuns greu la şcoala de teatru, pot să fiu chiar Na­po­leon, iar mi­ca şi ticu şi tot satul ca­re mă ve­de, absolut toți, pot să spună: uite, ăsta-i Gheorghe al nos­tru, uite ce bine-l joacă pe Na­po­le­on, parcă-i chiar el. Cu cât popu­laritatea unui ac­tor este mai mare, cu atât tru­fia lui tinde să fie mai ma­re, în cele mai multe dintre ca­zuri. Trufia es­te o ade­vărată boală profe­sio­nală a actorilor şi este trist că de cele mai mul­te ori este înso­ţită de ego­ism. Unii sunt egoişti, că aşa sunt ei din năs­care, alţii sunt egoişti dintr-o pornire de-a face mai bine decât alţii. Ăs­ta-i ego­is­mul construc­tiv ca­re e bun până în mo­mentul în care te în­torci cu spatele la cole­gul tău, atunci când tre­buie să-i dai replica. Artiştii nu prea se iu­besc între ei, pu­ţini sunt cei care să recu­noas­că faptul că ar putea exista unul mai bun. În ceea ce mă pri­veşte, da, re­cu­nosc, eu sunt un om orgolios, dar am luptat me­reu ca să găsesc cele mai bune căi pentru a fi cel mai bun, fără să-i ră­nesc pe cei de lângă mine. Am luptat mai ales cu mine însumi, cu slăbiciunile mele, cu patimile mele, cu necunoaş­te­rile mele, n-am luptat cu alţi actori, nu i-am încurcat pe alţii. Am luptat pentru a mă perfecţiona şi pentru a înţelege cât mai bine un rol, pentru a mă confunda cât mai mult cu personajul pe care a trebuit să-l interpretez.

– Toate astea, dublate de un talent uriaș care v-a ajutat să vă faceți personajele „negative” – sim­patice și chiar îndrăgite…

– Am jucat multe personaje negative, pe care le-am făcut, până la urmă, să fie simpatice. M-am străduit să le înţeleg. Eu am un obicei, când mă duc la o filmare, umblu îmbrăcat numai cu costumul per­so­najului pe care-l joc, toată perioada cât durea­ză filmările, în restaurant, pe stradă, peste tot. Când am făcut filmul „Iacob”, am discutat mult cu regizo­rul Daneliuc despre metodele şi felul în care un actor poate construi un personaj. Iacob ăsta era un om amărât, cu barbă, cu cioareci din lână şi cu ciorapi, peste pantaloni, ridicaţi până la ge­nunchi. Aşa cum v-am spus, am umblat îmbră­cat numai în costu­mul ace­la, cât timp am fil­mat. Mer­geam în ali­men­tara de-acolo, din satul în care fil­mam, şi totdeauna mă serveau ultimul. Când mer­geam la coadă, toţi mă împin­geau, mă dădeau la o parte, şi eu rămâneam mereu la urmă, până erau ser­viţi toţi ceilalţi. De ziua lui Daneliuc, am intrat în alimentara eu, el, ope­ratorul şi secretara de pla­tou, ca să facem nişte cumpărături. Ţin minte că nu mai era ni­meni în ali­mentară în acel mo­ment. Eu am vrut să cum­­păr o sticlă cu suc de roşii, și am venit la ca­si­e­riţă cu sucul de roşii, să-l plătesc. Dar ea m-a întrebat de ce nu stau la coadă. Dar nu-i nimeni, i-am zis. Ba da, pe dum­nea­lor nu-i vezi? „Da’ dumnealor n-au cumpărat încă” (ale­geau o şam­pa­nie) i-am zis eu şi ea m-a repezit iar: „Stai acolo!, la locul tău!”. „Lăsaţi-l că-i de la ţară”, a zis Da­ne­liuc râzând, a plătit şi-a ieşit. Abia apoi mi-a luat şi mie vânzătoarea banii şi mi-a aruncat res­tul pe masă. Mi-am tras aşa, cu mâna, banii, ca un om amărât (după cum îmi era rolul) şi m-am în­dreptat spre ieşire, dar i-am zis „Sărut mâna, doam­nă, vedeţi că domnii aceia de mai înainte au plecat şi n-au salutat”… În momentul acela, o fată din ma­ga­zin a venit la casieriţă şi i-a spus: „Vai, doamnă, dar ştiţi că ăla pe care l-aţi ocărât este actorul Dorel Vişan”. „Nu se poate”, a zis femeia, „părea un ţără­noi”. O săptămână a umblat după mine, ca să-şi cea­ră scuze. Şi i-am spus: „Nu-ţi dai seama, femeie, ce bine mi-ai făcut, ce bucurie mare am, că m-ai con­fun­dat cu personajul pe care-l interpretez. Înseamnă că am prins personajul perfect, dacă dumneata m-ai confundat”. Ăsta-i marele atu al unui actor bun, să se confunde cu personajele pe care le joacă. De exemplu, Anthony Quinn era un actor cu o mare personalitate şi toate rolurile le trăgea la el, dar cu o forţă pe care nu o are oricine. Era genial, genial, tocmai pentru că ştia să-şi tragă toate rolurile spre per­so­nalitatea sa. Era puternic. Şi asta se vedea. Cam asta e pro­blema trufiei la un actor. Cu cât e mai puternic ca actor, cu atâta e mai trufaş în mese­ria lui. Dar atenţie, actorul, artis­tul, în general, îşi gă­seşte forţa în umilinţa și smerenia cu care se apropie de subiect, de rol, de personajul pe care trebuie să-l interpre­teze. În asta stă, de fapt, marea forţă a artistului din orice domeniu. Uneori se în­tâmplă să intri atât de mult în pielea personajului, încât să păstrezi şi în viaţa reală urme ale acestei în­tâlniri. Aşa mi s-a întâmplat când l-am jucat pe Ion Crean­gă. M-am desprins foarte greu de acest per­so­naj. A fost nevoie de vre­­me îndelun­gată şi de sfatul unui psiholog, pen­tru a „uita” ticu­rile, vorbe­le, mer­sul persona­ju­lui care puseseră stăpânire pe obice­iurile mele de zi cu zi.

La taifas cu propriul trup

– Ați vorbit despre boala profe­sio­nală a actorului, tru­fia. Dar în viața reală, acto­rul are suferințe și boli la fel ca semenii lui. Acum câți­­va ani, ne-ați acordat un inter­viu care s-a bucurat de mare au­di­ență, datorită sincerității cu care ați povestit despre modul în care v-ați vindecat de o boală trupească. În spe­ranța că experiența dvs. le-ar putea fi și altora de folos, vă propun să recapitulați care au fost cele mai importante etape ale aces­tei biruințe, la fel de impor­tantă ca aceea de mare actor. Biruința pe viață și moarte…

– În urma unor analize, mi s-a descoperit o boală de care nu știam, pe care o duceam pe picioare, cum se spune: hepatită cronică virală. A fost un semnal de alarmă foarte dur, pe care a trebuit să-l gestionez cât mai repede, căci boala aceasta este foarte vi­clea­nă. Am început rapid cu tratamentul alopat, prescris de medic. Dar n-a fost suficient, şi un me­dic mai tâ­năr m-a orientat spre medicina naturistă şi spre alte metode de tratament, care ţin de medi­cina comple­men­tară. Aşa am ajuns să-mi planific singur vinde­carea şi iată că acum sunt un om pe deplin sănătos.

– Ați renunțat la medicina alopată și ați urmat doar calea medicinii complementare?

– Nu, n-am renunțat definitiv, dar am simţit că medicina alopată a acoperit doar o parte a vinde­că­rii. Atunci m-am ho­ tărât să caut şi alte metode de tra­tament. Eu citisem înainte câte ceva despre me­dicina complementară şi despre cea orientală, dar nu folo­si­sem până atunci ceea ce ştiam, așa că am reluat lecturile, învăţăturile şi notele mai vechi şi am început să practic unele dintre aceste metode. Primul pas, care este cel mai important, a fost că am învăţat să-mi cunosc corpul, „să vorbesc” cu el. Pe ori­ce organ poţi să-l setezi, să-l scoţi afară (imagi­nar), să vorbeşti cu el, să-l cureţi, să-l ştergi, să-l mân­gâi, să râzi cu el. Aşadar, am ur­ mat mai departe sfaturile medicinei alopate, dar, în pa­ ralel, am apli­cat tehnici orientale de echilibrare, de energizare, de setare a fica­ tu­ lui. Am mai spus aceste lucruri, dar vreau să le repet pentru că este extrem de important pentru oricine să-și cunoască trupul cât mai bine. Se spune că există o ie­ rarhie a organelor. De exem­ plu, stomacului poţi să-i or­ doni să se alinieze la un stan­ dard, dar ficatul este un nobil cu care trebuie să te porţi fru­ mos. Inima este regele, plămânii – statul major, ve­ zica biliară este tribunalul, ficatul e consi­liul de mi­ niştri, stomacul este ariergarda, aprovizio­na­rea, intestinele şi rinichii sunt servitorii, debara­sea­ză, rinichii filtrează sângele, au o muncă de sa­lahor. Poa­ te nu le-am spus pe toate, dar cam aşa este organizată armata trupului. Dar să revin la boala mea, eu am vorbit cu ficatul, l-am scos (imaginar), l-am luat în braţe şi l-am mângâiat şi i-am făcut o ca­rapace de apă­ rare, ca aceea a unei broaşte ţestoa­se. Mental, în jurul ficatului am pus o plasă care să-i permită res­ piraţia, dar prin care viruşii care îl înconjurau să nu mai poată ajunge la el. Pe viruşi mi i-am imaginat ca pe nişte căluţi de mare ce încer­cau să-şi bage nasurile alungite prin plasa de care v-am vorbit. Or, acolo, în interiorul ficatului, lângă plasa aceea, mai aveam eu nişte „oameni” ai mei, aliaţii gândului meu, ai minții mele, care mă slujeau şi care veneau cu nişte săbii şi tăiau nasurile călu­ţilor, adică ale viruşilor. Pare co­pilăresc ceea ce vă spun, pare un joc de copil, e ca o poveste, dar o po­veste reală. Şi căluţii răniţi mergeau la ceilalţi şi le spuneau, măi, nu mai veniţi şi voi, că acolo vă taie nasul, şi eu vedeam mental, îmi imagi­nam că nu mai vin alţii, că nu se mai apropie. Şi chiar simţeam că nu mai vin. Aşa am procedat şi mi-am planificat ca în trei săptămâni să scap de viruşii care mi-au atacat ficatul. Și aşa a și fost: în trei săptămâni n-a mai fost niciun virus. După alte trei săptămâni, au venit din Scoţia rezultatele analizelor făcute la un laborator specializat în asemenea boli, şi scria negru pe alb: „Virus hepatic nedetectabil”. Doctoriţa alo­pa­tă care mă îngrijea m-a întrebat ce am făcut şi i-am spus că mi-am planificat vin­decarea. Am spus că vreau aşa să fie şi aşa a fost. Asta înseamnă să pla­ nifici mental: vreau ca atunci să fie aşa şi aşa va fi. Aşa­ dar, dacă-ţi impui şi bagi un program în cre­ier, pro­ gramul acela chiar funcţionează. Asta este ceea ce nu înţeleg occidentalii şi medicina alopată, din păcate. Ei râd de chestia asta, dar eu am mai vor­bit şi cu alţi oameni care mi-au spus că au pro­cedat aşa, adică şi-au imaginat vindecarea şi chiar s-au vindecat. Şi eu m-am trezit cu ficatul vindecat.

„Să crezi în puterea minții și-a gândului”

– Ce alte metode de refacere a sănătății ați mai folosit?

– Trebuie să fii perseverent în aplicarea acestor metode pe care le alegi şi să nu le întrerupi total niciodată și, mai ales, să crezi în puterea minţii tale, în puterea gândului, ca să reușești. Chiar şi după ce apar primele semne de vindecare, trebuie să le mai practici. Oricum, e nevoie de o schimbare aproa­pe totală a stilului de viață și de practicarea unor metode comple­men­tare de trata­ ment, care se bazea­ză pe con­cen­trare, medi­ taţie, vizualizare a locului bol­nav, planificare a vindecării. Eu trăiesc lângă Cluj, am o casă la Mărtineşti şi am astfel posibi­lita­tea să-mi organizez viața așa cum doresc. Pentru vindecare, zilnic mi-am fă­ cut automasaj, preso­punc­tură, gim­nastică, re­ glare energetică şi multe alte­le încă. A durat aproape 6 luni până când a în­ceput să se stabilizeze situaţia oa­ re­ cum, este nevoie de răbdare și perseve­ren­ță. Am folosit și alte meto­de: vindecare cu lumină violetă, care este bine­ fă­că­toare, lumina violetă, fiind la marginea spectru­lui, are nişte energii speciale. Am practicat şi metoda Silva, de liniştire şi de ajungere în stadiul alfa. Dar cum e posibil să se vindece o boală prin aceste me­tode, o să mă întrebaţi? Vă răspund aşa cum mi-au spus şi mie alţii, mult mai specializaţi decât mine în asemenea metode de tratare. Vindecarea s-a făcut prin minte, în momentul în care am închis men­tal boala în partea bolnavă a corpului. Aşa se vin­decă orice parte a organismului. Mental. Dar asta presu­ pune să depăşeşti emoţiile negative, să te concen­trezi şi să te autocontrolezi în orice moment. Eu pot acum să fac aceste exerciţii de autocontrol foarte repede, pentru că le practic de multă vreme. Nici nu ştiţi cât este de mare puterea gândului. Niciodată să nu spui că eşti bolnav. Niciodată să nu spui că eşti bătrân, sau nefericit, sau supărat. Tot timpul să ai în faţă partea bună a vieţii, a existenţei. Să spui mereu, chiar dacă nu e chiar aşa, „sunt sănătos, sunt tânăr, în putere, sunt fericit, sunt mulţumit”.

„Boala se naște în minte și tot acolo se vindecă”

– V-ați gândit vreodată de ce v-ați îmbolnăvit? Credeţi că ceva anu­me din viaţa dumneavoastră a atras boala?

– Da, mintea mea a atras boala. Boala se naşte în minte şi tot aco­ lo se şi vindecă. Ce gândești, aia ești. Toţi avem păcate, unele mai mari, altele mai mici. De la minciună şi mândrie, până la invidie, egoism şi ură, de la lene şi gelozie, până la igno­ranţă, poftă şi necunoaştere. Toate sunt păcate care, într-un fel sau în al­ tul, sunt pedepsite. Dar poate că mai intervin şi păcate ale înain­ taşilor, din cine ştie a câta gene­ raţie. Totul se plăteşte pe lumea asta, nimic nu rămâne nepedepsit, iar scopul final al acestei judecăţi supreme este reinstaurarea echi­ li­brului între toate, iar aceasta se poate face prin puterea minţii. Ceea ce gândeşti, spun orientalii, aia eşti. Boala apare mai întâi în minte, şi tot în puterea minţii stă şi vindecarea ei, dar şi salvarea în faţa provo­ cărilor tot mai stresante ale timpului în care trăim.

Tibetanii au trei metode de apă­ rare şi salvare de stres. Lăsaţi-mă să vi le spun, pentru că îi pot ajuta pe mulţi oameni.

Prima este metoda antidotului: dacă cineva se gân­ deşte la tine cu ură, tu trebuie să te gândeşti la el cu iubire. Este cea mai simplă formă de apărare. Dacă ţipă la tine, răspunde-i liniştit.

A doua metodă este aceea a conştientizării: dacă cineva te urăşte, tu trebuie să înţelegi că ura este trecătoare, pentru că totul este zădărnicie, după cum spune şi Ecleziastul. Şi-n momen­ tul în care vin ca o avalanşă necazu­ rile asupra ta, tu trebuie să te gândeşti că toate sunt tre­ cătoare şi că vor lua sfârşit.

Prin a treia me­ todă, foloseşti emoţiile negative drept cata­ li­ zator. Este ca şi cum ai cădea în mare şi te-ai folosi de forţa valurilor ca să ieşi la mal. Este cea mai periculoasă din cele trei, care sunt toate cheiţe de des­chi­dere a minţii şi a su­ fletului şi de înţelegere a vieţii. Despre această metodă, nu­ mită „a Păunului”, înţeleptul Mila­ repa zice că este ca şi cum ai lua un giuvaer de pe capul unei vipere, care se poate întoarce în orice moment asupra ta să te muşte. Astea-s metode de a te apăra de stres și în lumea de azi. Din păcate, noi nu cu­ noaş­ tem aceste metode şi nici nu le practicăm. Îţi face unul rău, noi nu răspundem cu dra­ goste, răspundem tot cu ură. Or, trebuie să în­ văţăm că cea mai pu­ ter­ nică formă de apă­ rare în lu­ mea periculoasă în care tră­ im este iubirea. O spun şi vă rog să scrieţi cu literă mare, pentru că alături de libertate, dreptate şi pace, Iubirea este unul dintre ţe­ lurile şi idea­ lu­ rile oamenilor de pretu­ tin­ deni şi ea stă ca o regină pe primul loc.

„Mi-am modificat viaţa total”

– Din ce ne spuneți reiese clar că lupta dvs. cu boala v-a adus, pe lângă sănătate, și înțelepciune. Un alt fel de a privi viața.

– Se ştie că omul care trăieşte în confuzie nu poate fi un om sănătos, pen­ tru că nu judecă bi­ ne. Am ajuns la concluzia că poţi muri din lumea asta fără să ştii cine eşti, adică fără să ştii „unde-i popa cu cru­cea”, cum se spune. Primul câştig es­ te că am ajuns să mă cunosc foarte bine şi că am înţeles că poţi să te ajuţi singur da­ că-ţi disci­pli­nezi min­ ­ tea. Am fost în lumea întreagă pen­ tru a învăţa din înţe­ lep­ ciunea medici­nei tradiţionale de pre­ tu­ tindeni. Am călă­ torit în Noua Zee­ lan­ dă, Australia, Chi­ na, Con­go, India, Vietnam, Mexic, Uru­guay, Pa­ ra­ guay, Argentina, Tibet, Thailan­da, Peru, Cambodgia, Japonia, Canada, nici nu mai ştiu pe unde n-am fost şi peste tot pe unde am umblat, am văzut cât de mult preţuiesc oamenii simplitatea, natu­ra­lul, tra­ iul în aer liber, aproape de pă­mânt, în concordanţă cu ciclurile mari ale ano­timpurilor. Eu mi-am modi­ ficat total viaţa. Trăiesc acum într-o casă ţărănească, lucrez zilnic în grădină, am plantat pomi, viţă-de-vie, am stupi, flori, straturi de cas­tra­veţi, cea­ pă şi mor­ covi, usturoi; fac zil­nic exerciţii fizice, am ajuns la câte 100 de abdomene pe zi, fac automasaj, gim­ nas­tică, de la o oră şi jumătate, până la trei ore pe zi. Ninge, plouă, picură de rouă, numai asta am de făcut şi asta fac! Când a fost baiul mare, am respectat o dietă se­veră, acuma e mai relaxată, am adoptat o cale de mijloc. E drept însă, câteodată, tot într-o parte mă trage şi mai mănânc şi ce nu-i potrivit. Altfel, n-am încetat să învăţ să trăiesc cât mai simplu şi învăţ cât de multe pot despre corpul meu.

Cunosc, de exem­ plu, cele 5 forme de respiraţie, înţeleg cum se poate con­ duce ener­gia în corp, unde sunt meridianele, unde locurile de blocare a energiei, cum se poate educa şi stăpâni voinţa, cum să scap de cele trei otrăvuri mari ale lumii: ura, pofta şi iluzia. Oi, Doamne, câtă zoa­lă, câte exerciţii, cât studiu, până am ajuns să înţe­leg, cât de cât, ce-i cu mine pe lu­mea asta! Până am în­ ţe­ les că trupul singur are tot ce-i trebuie ca să se vin­ de­ ce şi să se refacă. Alopatia, medicina clasică, vinde­că partea, dar omul trebuie să vindece întregul. Un corp uzat nu trebuie reparat pe ici, pe colo, ci „refăcut” în totalitate prin hrănirea cu energie naturală, aceea pe care o pri­meşte şi copilul la naştere. Această forţă de refacere a sănătăţii au intuit-o şi popoarele primitive, care au fo­lo­sit însă şi puterea cuvântului, a poveştilor şi a mitu­rilor, a artei, în general, pentru întoarcerea la lucrurile an­ ces­ trale şi, mai ales, la Lumina aceea dintâi prin care Dum­ ne­ zeu i-a dăruit omului din energia Lui vie şi vinde­ cătoare.

Fotografii din arhiva actorului