Rodica Culcer despre… „Opoziția internă din Rusia se va regenera greu după moartea lui Navalnîi”

– Opoziția față de dictatorul rus Vladimir Putin a primit o grea lovitură zilele acestea, după decesul di­zidentului Aleksei Navalnîi, în colonia Lupul Po­lar, unde era încarcerat. Ce se știe despre condițiile în care a murit principalul opozant al președintelui rus? Ce reacții a stârnit în Rusia acest tragic eve­ni­ment? Ne putem aștepta la o regenerare a miș­cării de opoziție internă sau teama ca alți lideri să aibă soarta lui Navalnîi va prevala de acum înainte?

– Nu avem informații despre împrejurările morții lui Navalnîi, dar suspiciunile abundă, mai ales că FSB (noul KGB) a încercat deja să-l omoare în 2020, otrăvindu-l cu Noviciok. De aceea, puțini cred că Navalnîi a murit de „sindromul morții subite”, anunțat de autorități. Văduva lui Navalnîi, Iulia, a afirmat că ar fi fost otrăvit din nou cu Noviciok, alți opozanți ruși au sugerat că ar fi primit un pumn în inimă, metodă practicată, se pare, de KGB, sau că ar fi fost otrăvit cu o substanță toxică nouă. Știm, de asemenea, că în ajunul morții lui Navalnîi, agenți ai serviciilor secrete au vizitat penitenciarul Lupul Polar, că autoritățile au refuzat mai multe zile să predea familiei rămășițele lui pământești, și că, îna­inte de deces, demonstra destulă energie și umor, pentru a-i ridiculiza pe magistrații Kremlinului, după cum rezultă dintr-o filmare realizată în ajunul morții. Totodată, potrivit unor diplomați occidentali, se pare că opozantul rus făcea obiectul unui schimb de prizonieri cu Germania, care urma să aibe loc în ziua următoare decesului, doar că Putin nu a accep­tat ca Navalnîi, pe care îl ura cu sete, să fie liber în Occident, de unde ar fi galvanizat opoziția. În tot cazul, moartea lui Navalnîi a fost urmată de con­dam­narea altor opozanți ai războiului, arestarea ce­lor care au îndrăznit să depună flori în locuri publice în memoria lui Navalnîi, și de arestarea avocatului său. Semnalul dat de Putin poporului rus este să nu îndrăznească să i se opună, iar Occiden­tului, că nu îi pasă de el. Nu întâmplător a murit Navalnîi exact în ziua deschiderii conferinței pentru securitate de la München. Confruntată cu sălbăticia represiunii din partea regimului kgb-ist/putinist, opoziția in­ter­nă din Rusia se va regenera greu. Totuși, unele din vocile sale încă se mai aud. Ar fi important pentru ea ca opinia publică internațională să o susțină cu ceva mai multă consecvență.

– După lungi tergiversări, Ungaria a acceptat să ratifice aderarea Suediei la Alianța Tratatului Atlan­ticului de Nord (NATO). Nu cu mult timp în urmă, mai-marii Uniunii Europene l-au convins pe premierul Viktor Orbán să voteze și planul de aju­tor pentru Ucraina. Ce să înțelegem din aceste mișcări: au reușit marile puteri să îl pună la respect pe liderul maghiar, sau Orbán a obținut ceea ce-și dorise de la bun început? Iar dacă a scos ceva din acest joc la șantaj, ce anume a obținut?

– Nu demult, premierul Viktor Orbán s-a plâns de puternice presiuni externe în sprijinul ratificării tratatului de aderare a Suediei la NATO. Nu putem ști cum au fost exercitate aceste presiuni, pentru că nimeni nu le recunoaște. În privința unor eventuale concesii făcute Budapestei, informațiile sunt din nou bine ascunse, căci deblocarea parțială a fondurilor din PNRR, cu care Ursula von der Leyen ar fi „cum­părat” abținerea lui Orbán la acceptarea candidaturii Ucrainei la UE, a stârnit proteste vehemente în Par­lamentul european. Dacă i s-a promis sau acordat ce­va, s-a făcut în spatele ușilor închise. Să nu subes­ti­măm însă impactul izolării premierului ungar pe plan internațional. După victoria pro-europenilor în Polonia, singurul lui aliat iliberal și pro-rus a rămas premierul slovac Robert Fico, iar polonezii sunt pe ca­le acum să scape de blocarea fondurilor din PNRR. Mai mult, Fico și Orbán au fost copios hui­du­iți la o reuniune a Grupului de la Vișegrad, în Polonia. Unii comentatori din Ungaria sugerează că Orbán, care promisese că Ungaria nu va fi ultima ța­ră care va aproba aderarea Suediei, a amânat, totuși, până în ultimul moment ratificarea, pentru a-și „ară­ta mușchii”, adică pentru a demonstra că nu poate fi criticat la infinit pentru deciziile sale de po­li­ti­că internă, chiar dacă ele contravin standardelor și valorilor UE și NATO. Totodată, știm că foarte recent, Suedia a fost de acord să furnizeze Ungariei patru avioane de luptă JAS 39 Gripen și să prelun­geas­că contractul de mentenanță cu Ungaria. Ne amin­tim că și Turcia a primit avioane de luptă ame­ricane F-35, imediat după ce a deblocat aderarea Sue­diei la NATO. În concluzie, Orbán, la fel ca Erdo­gan, este un bun negociator, care își cunoaște limitele: el știe că nu poate bloca la infinit UE și NATO dar poate întotdeauna să obțină ceva, chiar dacă nu tot ce și-ar dori.