Scena rotundă este amplasată chiar în mijlocul publicului, care explodează din secunda în care muzicanții își iau instrumentele, susținându-l pe parcursul întregului spectacol într-o atmosferă frenetică. Artiștii prezenți pe scenă vin fiecare din alte culturi ale lumii, poate chiar de pe alte continente, și caută să se pună muzical de acord prin virtuozitate și ritm. Sunt lăutari de-ai noștri, alături de instrumentiști care cântă flamenco, muzici africane, cubaneze sau sârbești. Roda Del Mundo este un concept revoluționar pentru scena românească, cel mai în vogă în acest moment, cu succes nebun: toate cele patru concerte de până acum s-au ținut cu casa de bilete închisă.
„Roda Del Mundo este un joc al sufletelor și al harului”
– Domnule Marian Alexandru, ca spectator la aceste concerte excepționale în care ați strălucit, am fost foarte impresionat de curajul și de abilitatea cu care v-ați aruncat în arenă, fără nicio plasă de siguranță, alături de muzicanți din întreaga lume. Ați avut încredere de la început în proiect?

– Eu sunt un om foarte deschis la colaborări, așa încât atunci când Larisa Perde, creatoarea festivalului Șaraimanic, mi-a propus să fac parte din acest proiect legat de muzica diferitelor culturi ale lumii, mi-am dat seama imediat că îmi doresc foarte mult să mă implic. N-a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a înțelege care este starea în care ar trebui să se desfășoare această serie de concerte.
– Starea contează cel mai mult?
– Da, starea ce se creează în momentul în care cânți alături de invitații de elită din Spania, Turcia, Cuba. Desigur, și atunci când faci o muzică elaborată, scrisă pe portativ și repetată îndelung, vorbim despre o stare. Dar aici, când aduni diferiți artiști, care pun în plan doar câteva mici structuri muzicale, și-apoi, pe scenă, își aruncă pase unul altuia, se creează o stare de energii care ne unesc și pe noi, muzicanții, împreună cu publicul. Ne uităm ochi în ochi, iar muzica pe care o facem dă naștere unei vibrații pe care o transmitem mai departe spectatorilor. Dacă am avut vreo urmă de îndoială legată de primul concert, ea s-a spulberat în momentul în care am început să cântăm și am văzut reacția publicului. Am înțeles imediat că proiectul va avea succes. Nu știam prea bine cum va reacționa publicul tânăr, de club, dacă aceste generații noi sunt interesate și de aceste muzici, dar uite că da, sunt atrase de tot ce înseamnă libertatea și calitatea muzicală. Au cântat laolaltă cu noi, ne-au susținut tot timpul. Și pe invitații străini i-am simțit foarte bucuroși de colaborare. La fel ca și noi, sunt foarte interesați de alte culturi, rome, sau ce or fi ele, tradiționale. Când ajungi să cânți cu artiști de o asemenea calitate se creează așa, o mulțumire sufletească, îți zici ce frumos e să-i întâlnești, să colaborezi cu ei! Ăsta-i miezul vieții noastre, muzica, și am regăsit la ei aceeași pasiune pe care o avem și noi. Poți greși câteva note, nu e de neiertat, dar dacă nu pui pasiune în ce faci, mai bine te lași de meserie. Pasiunea este miezul muzicii. Aici coeziunea se naște din libertate, fără cuvinte, din trăiri, simțăminte și priviri. E un jam-session pe care cu greu îl poți opri, ar putea dura două, trei zile, odată ce intri în acel foc, în acea atmosferă incandescentă. Atunci când ai un eveniment, o nuntă, un spectacol, care știi cum se va desfășura, ce vei cânta, e altceva. Aici intri într-un joc al sufletelor, al harului, pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă: artiști, lăutari, muzicieni, cum vrei să spui. E o desfătare pentru noi, cei de pe scena Roda Del Mundo.
„Concertele astea m-au readus la atmosfera din copilărie”
– În copilărie, în felul în care ați început muzica, au existat elemente care v-au pregătit pentru improvizație, pentru astfel de întâlniri muzicale „la prima vedere”?

– Ce întrebare frumoasă, mă bucur că ai adus vorba despre asta. Cumva, un fel de Roda Del Mundo se întâmpla în copilăria mea. Provin din a patra generație de lăutari și am prins vremurile în care lăutarii se adunau și cântau pentru ei, de plăcere. La 7-8-9 ani, cât aveam, ascultam și mai intram și eu cu vioara, atunci când mă ajutau ei sau când simțeam că ar fi locul meu acolo. Și iată că după atâția ani, revin aceste momente, pentru care sunt pregătit din copilărie. Uneori, se întâlneau lăutarii la noi în casă, își făceau un ceai, o cafea, povesteau ce aveau de povestit și, la un moment dat, își luau instrumentele și cântau, pur și simplu, de plăcere. Pentru noi, asta a fost o altă școală. Aveau un țambal mic, un contrabas, o vioară, două acordeoane și cântau toți și cu vocile, un fel de flamenco țigănesc de la noi. Acum cântă solistul și restul doar la instrumente, dar atunci, la nuntă, cânta fiecare instrumentist și cu vocea. Atmosfera asta nu pot să o uit, căci așa am crescut, între ei. Am copilărit la țară, lângă Călărași, la 60 de kilometri de București, în Arțari, un sat vestit de lăutari. Mai trec pe acolo, dar din păcate nu mai sunt lăutari, mă uit prin sătuc și-mi vin toate amintirile. Cum se adunau lăutarii, fără vreun anunț sau motiv, începeau să cânte așa, de plăcere, și se strângea toată lumea din sat să îi asculte. Ieșea o petrecere spontană. Spre seară, ieșea fiecare la poartă și cânta pe podișca din fața porții. Mai venea unu’, mai venea altu’, își mai lua ceva de băut. Asta nu uit toată viața. Vremurile se schimbă, ce spun a fost atunci, pe vremea lăutarilor veritabili, acum, totul e foarte procesat, sunetul acela după care tânjesc se duce pe zi ce trece. Nu judec, nu critic, doar observ.
– Cine v-a pus vioara în mâini?

– Tata nu prea avea răbdarea necesară, bunicul meu, Aurel, m-a învățat să cânt, mi-a dat încredere, dacă pot da acum mai departe ce am de dat în meseria asta, lui îi datorez. El era polivalent, cânta și la vioară, și la țambal mic, și la acordeon. Fiind patru frați și mulți verișori, nu prea aveam dreptul să ne alegem instrumentele la care să cântăm. Trebuia să găsim o variantă pentru a cânta împreună, un frate la clarinet, un verișor la țambalul mic. Nu prea mi-a plăcut mie la început vioara, e un instrument la care scârțâi mult până dai de o notă curată, spre deosebire de acordeon, unde sunetul e fix. Bunicul meu a zis: „Tu o să cânți cu vioara”, știu eu ce avea în mintea lui? Mi-a luat ceva timp, dar până la urmă, am descoperit toată frumusețea acestui instrument. La 14 ani, m-am mutat cu familia la București, am urmat liceul de muzică, la 18 ani am fost angajat prin concurs la ansamblul „Ciocârlia”, calea era clară. Aveam turnee prin întreaga lume, apoi, timp de 25 de ani, am continuat să mă bucur de turnee, în orchestra maestrului Gheorghe Zamfir. Mi-am dorit și mi-a plăcut să colind lumea asta.
– Și acum, prin Roda Del Mundo, a ajuns și lumea la dumneavoastră acasă…