Marian Alexandru (violonist): „Ăsta este miezul vieții noastre: muzica”

Scena rotundă este amplasată chiar în mij­lo­cul publicului, care explodează din se­cun­da în care muzicanții își iau instru­men­tele, susținându-l pe parcursul întregului spec­ta­col într-o atmosferă frenetică. Artiștii prezenți pe scenă vin fiecare din alte culturi ale lumii, poate chiar de pe alte continente, și caută să se pună mu­zi­­cal de acord prin virtuozitate și ritm. Sunt lăutari de-ai noștri, alături de instrumentiști care cântă fla­menco, muzici africane, cubaneze sau sârbești. Roda Del Mundo este un concept revoluționar pen­tru scena românească, cel mai în vogă în acest moment, cu succes nebun: toate cele patru concerte de până acum s-au ținut cu casa de bilete închisă.

„Roda Del Mundo este un joc al sufletelor și al harului”

– Domnule Marian Alexandru, ca spectator la aceste concerte excepționale în care ați strălucit, am fost foarte impresionat de curajul și de abilitatea cu care v-ați aruncat în arenă, fără nicio plasă de siguranță, alături de muzicanți din în­treaga lume. Ați avut încredere de la început în proiect?

– Eu sunt un om foarte deschis la colaborări, așa încât atunci când Larisa Perde, creatoarea fes­tivalului Șaraimanic, mi-a propus să fac parte din acest proiect legat de muzica diferitelor culturi ale lumii, mi-am dat seama imediat că îmi doresc foar­te mult să mă implic. N-a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a înțelege care este starea în care ar trebui să se desfășoare această serie de concerte.

– Starea con­tea­ză cel mai mult?

– Da, starea ce se creează în mo­mentul în care cânți alături de in­vitații de elită din Spania, Turcia, Cu­ba. Desigur, și a­tunci când faci o mu­zică ela­bo­rată, scrisă pe portativ și repetată îndelung, vorbim despre o sta­re. Dar aici, când aduni diferiți artiști, care pun în plan doar câteva mici structuri muzi­ca­le, și-apoi, pe scenă, își aruncă pa­se unul altuia, se creează o stare de ener­gii care ne unesc și pe noi, muzicanții, împreună cu publi­cul. Ne uităm ochi în ochi, iar muzica pe care o facem dă naș­tere unei vibrații pe care o transmitem mai departe specta­to­ri­lor. Dacă am avut vreo urmă de îndoială le­gată de primul con­cert, ea s-a spulberat în mo­men­tul în care am început să cântăm și am văzut reacția publicului. Am înțeles imediat că proiectul va avea succes. Nu știam prea bine cum va reacționa publicul tânăr, de club, dacă aceste generații noi sunt in­teresate și de aces­te muzici, dar uite că da, sunt atra­se de tot ce înseamnă libertatea și calitatea mu­zica­lă. Au cântat laolal­tă cu noi, ne-au sus­ținut tot timpul. Și pe invitații stră­ini i-am simțit foart­e bucuroși de colaborare. La fel ca și noi, sunt foarte interesați de alte culturi, ro­me, sau ce or fi ele, tradiționale. Când ajungi să cânți cu artiști de o asemenea calitate se creează așa, o mulțumire sufletească, îți zici ce fru­mos e să-i întâlnești, să colaborezi cu ei! Ăsta-i miezul vieții noastre, muzica, și am regăsit la ei aceeași pasiune pe care o avem și noi. Poți greși câteva note, nu e de neiertat, dar dacă nu pui pasiune în ce faci, mai bine te lași de meserie. Pasiunea este miezul muzicii. Aici coeziu­nea se naște din liber­tate, fără cuvinte, din trăiri, simțăminte și priviri. E un jam-session pe care cu greu îl poți opri, ar putea dura două, trei zile, odată ce intri în acel foc, în acea atmosferă incan­des­cen­tă. Atunci când ai un eveniment, o nuntă, un spec­tacol, care știi cum se va desfășura, ce vei cânta, e altceva. Aici intri într-un joc al sufletelor, al haru­lui, pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă: artiști, lăutari, muzicieni, cum vrei să spui. E o desfătare pentru noi, cei de pe scena Roda Del Mundo.

„Concertele astea m-au readus la atmosfera din copilărie”

– În copilărie, în felul în care ați început mu­zica, au existat elemente ca­re v-au pre­gătit pentru im­pro­viza­ție, pentru ast­fel de întâlniri mu­zicale „la prima vedere”?

– Ce întrebare fru­­moasă, mă bu­cur că ai adus vorba des­pre asta. Cum­va, un fel de Roda Del Mundo se în­tâmpla în copilă­ria mea. Pro­vin din a pa­tra generație de lăutari și am prins vremu­rile în care lăutarii se adu­nau și cântau pentru ei, de plăcere. La 7-8-9 ani, cât a­veam, as­cul­tam și mai in­tram și eu cu vioa­ra, atunci când mă aju­tau ei sau când sim­țeam că ar fi lo­cul meu acolo. Și iată că după atâția ani, revin aceste mo­­­mente, pentru ca­re sunt pregătit din copilărie. Une­ori, se întâlneau lăutarii la noi în casă, își făceau un ceai, o cafea, po­ves­teau ce aveau de povestit și, la un mo­ment dat, își luau instru­men­tele și cântau, pur și sim­plu, de plă­cere. Pentru noi, asta a fost o altă școală. Aveau un țam­bal mic, un con­trabas, o vioară, două acor­deoane și cântau toți și cu vo­cile, un fel de fla­menco ți­gă­nesc de la noi. Acum cântă solistul și restul doar la instrumente, dar atunci, la nuntă, cânta fiecare instrumentist și cu vocea. Atmosfera asta nu pot să o uit, căci așa am crescut, între ei. Am copilărit la țară, lângă Călă­rași, la 60 de kilometri de București, în Arțari, un sat vestit de lăutari. Mai trec pe acolo, dar din pă­cate nu mai sunt lăutari, mă uit prin sătuc și-mi vin toate amin­tirile. Cum se adunau lăutarii, fără vreun anunț sau motiv, începeau să cânte așa, de plăcere, și se strân­gea toată lumea din sat să îi asculte. Ieșea o petre­cere spontană. Spre seară, ieșea fiecare la poartă și cânta pe podișca din fața porții. Mai venea unu’, mai venea altu’, își mai lua ceva de băut. Asta nu uit toată viața. Vremurile se schimbă, ce spun a fost atunci, pe vremea lăutarilor verita­bili, acum, totul e foarte procesat, sunetul acela după care tân­jesc se duce pe zi ce trece. Nu judec, nu critic, doar observ.

– Cine v-a pus vioara în mâini?

– Tata nu prea avea răbdarea nece­sa­ră, bunicul meu, Aurel, m-a învățat să cânt, mi-a dat în­credere, dacă pot da acum mai departe ce am de dat în mese­ria asta, lui îi dato­rez. El era poliva­lent, cânta și la vi­oară, și la țam­bal mic, și la acor­deon. Fiind patru frați și mulți veri­șori, nu prea aveam dreptul să ne ale­gem instru­mentele la care să cântăm. Trebuia să găsim o variantă pen­­tru a cânta îm­pre­ună, un frate la clarinet, un verișor la țamba­lul mic. Nu prea mi-a plăcut mie la început vioa­ra, e un instrument la care scârțâi mult până dai de o notă curată, spre deosebire de acor­deon, unde sunetul e fix. Bunicul meu a zis: „Tu o să cânți cu vioara”, știu eu ce avea în mintea lui? Mi-a luat ce­va timp, dar până la urmă, am desco­perit toată fru­musețea acestui instrument. La 14 ani, m-am mutat cu familia la București, am urmat liceul de muzică, la 18 ani am fost angajat prin concurs la ansamblul „Cio­cârlia”, calea era clară. Aveam turnee prin în­trea­­ga lume, apoi, timp de 25 de ani, am continuat să mă bucur de turnee, în orchestra ma­es­trului Gheorghe Zamfir. Mi-am do­rit și mi-a plăcut să colind lumea asta.

– Și acum, prin Roda Del Mundo, a ajuns și lumea la dumneavoastră acasă…