De cum l-am văzut, i-am zis Grigore. Un ghemotoc de ace rătăcit pe lângă zidurile marelui oraș. L-am urmărit o vreme cum își înălța în lumina felinarului căpșorul pe care sclipeau doi ochi ca două mărgeluțe vii. Se uita într-o parte, se-ntorcea în alta, ca și cum ar fi vrut să prindă mirosuri cunoscute, care să-l ducă înapoi, spre cuibul pierdut. L-am luat în palmă și nu s-a speriat, m-a cercetat doar atent, cu mărgelele acelea jucăușe, și s-a cuibărit apoi liniștit în jacheta în care l-am înfășurat. Poate a tras și un pui de somn, până am ajuns sus, pe dealul unde aveam casa, și unde i-am dat drumul. Vreo câteva zile, Grigore a dispărut. Cu siguranță, în tot timpul acela și-a luat în stăpânire domeniul. O fi trecut pe lângă daliile din fața casei, pe sub tufele de coacăze. O fi mirosit crizantemele pitice și și-o fi uscat lăbuțele de rouă pe dalele mari de piatră din spatele casei. Într-o seară, Grigore a apărut dintre flori și s-a oprit în potecă, înălțându-și căpșorul ca să mă poată vedea mai bine. I-am adus din casă mâncare și i-am așezat-o lângă tulpina viei bătrâne. A mâncat fără mofturi și-apoi a plecat. De atunci, în fiecare seară, venea să-și ia porția, punctual, fără să se teamă, ca și cum ar fi așteptat-o, ca și cum aș fi fost obligată să i-o dau, dacă tot l-am adus în curtea mea. Câtă vreme mânca, îi povesteam de una și alta, ca și cum m-ar fi înțeles. După ce se ospăta, își ridica nasul în vânt, într-o mișcare care începea să-mi fie dragă, îmi întorcea mândru spatele și se pierdea printre ierburi, până a doua zi. Așa a trecut prima toamnă. Brumele reci au opărit grădina și Grigore a dispărut, ascuns de frig în cine știe ce cotlon. Iarna a fost lungă și grea, zăpada mai mare ca altă dată. A apărut în primăvara următoare, de cum s-a șters ultimul petec de zăpadă, cu aceleași obiceiuri, ca și cum în lunile de iarnă n-ar fi făcut altceva decât să viseze la întâlnirile noastre din fiecare seară. În câteva săptămâni, era iar dolofan și vioi, iar pe la mijlocul verii, grăsan de-a dreptul. Își mișca alene spinarea plină de frunze și ierburi și era clar pentru oricine l-ar fi văzut că pusese stăpânire pe întreaga curte. Într-o seară, pe la sfârșitul lui august, Grigore n-a venit singur la cină. Îl însoțea, temătoare, o prietenuță, la fel de țepoasă și de ageră în mișcări, dar parcă mai delicată. Cavalerul meu a lăsat-o pe ea să mănânce mai întâi și abia apoi s-a apropiat de castron. Iar când farfuria a fost goală, au plecat unul după altul, pe cărarea dintre ierburi. Aveam de-acum doi oaspeți în fiecare seară. Vara se apropia de sfârșit. Într-o seară, am fost prea obosită ca să-l mai aștept pe Grigore, care, nu știam de ce, întârzia. Am lăsat mâncarea la locul știut, dar dimineață am găsit-o neatinsă. În seara următoare, am pus altă mâncare, pe care am găsit-o la fel. N-o mai văzusem nici pe prietenuța lui și am înțeles că se întâmplase ceva acolo, în lumea lor aricească. I-am căutat prin toată grădina, pe sub tufele de flori, pe lângă garduri. Într-un târziu, mi-am adus aminte că i-am văzut de câteva ori îndreptându-se către zidul de piatră ce mărginea grădina. M-am învârtit pe lângă pietrele acoperite de mușchi verzui și mare mi-a fost bucuria când am auzit după o vreme pufăitul bine cunoscut cu care Grigore-și arăta supărarea. Era singur, ieșise în fața vizuinii ascunse de un pâlc de ferigi. L-am chemat, dar nu s-a mișcat de lângă intrarea în cuib. Se uita la mine cu căpșorul ridicat. Am înțeles că acolo, în casa lui, se întâmplase ceva. Dinăuntru, din cuib, se auzeau în liniștea serii zgomote firave, ca un fâșâit ușurel. Am adus din casă lanterna și m-am uitat în vizuină. Am încremenit! Trei ghemotoace de țepi albăstrui-rozalii, cu ochi bulbucați, închiși încă, stăteau unul peste altul și se mișcau încet, ridicându-și căpșoarele într-o mișcare pe care o știam deja. Lângă ei, nemișcată, fără viață, mama lor, prietenuța delicată a lui Grigore. „Doamne, ce să fac eu cu voi?”, m-am tânguit, când am priceput întreaga grozăvie care-l ținuse departe de mine pe Grigoriță. „Cum să vă ajut?” Lângă mine, Grigore aștepta și el. În luminițele ochilor lui am văzut că-mi încredințase toată durerea. Din clipa aceea, toate s-au întâmplat cu o repeziciune și o siguranță care nu știu de unde veneau. Am înfășurat puii într-o cârpă moale, l-am luat și pe Grigore și i-am adăpostit în noaptea aceea în casă. Dimineața, puii erau aproape morți de foame. Nu știam ce să fac. I-a salvat pisica Musea, care avea și ea pui. După ce i-a mirosit o vreme, i-a luat pe rând și i-a purtat cu mare grijă, din cutia în care-i pusesem, în coșul ei, lângă pisoi. Apoi i-a alăptat, ca și cum ar fi fost puii ei. Vreo câteva zile, Grigore a stat prin preajma coșului, apoi, când a simțit el că toate sunt bune, a plecat. Venea din când în când și-și vedea puii și apoi se pierdea iar în ierburile grădinii. De la o vreme, dealul din spatele casei părea că învie noaptea sub lumina fosforescentă a lunii, forfotind sub pașii grăbiți ai aricilor, tot mai mulți de la an la an, care-au ales grădina mea ca adăpost.
