Grâu verde de Dobrogea

• Adevărul este că îmi ardeau tălpile să ies din București. Invitația jurnalistului de presă agrară, Tudor Calotescu, un hoinar neobosit prin fermele țării, a picat la țanc: „Vii să-i facem o vizită lui Mircea Chipăilă?” „Cum nu?!”, i-am răspuns. Mircea este unul dintre cei mai onești fermieri români pe care-i cunosc. De la el afli lucruri corecte des­pre agricultura noastră, prezentate în mod clar. O plăcere să-l asculți •

Dincolo de fluviu

Vântul vine de pe câmpurile colorate în verdele primăvăratic, crud, al grâului și orzului, din jurul comunei Poarta Albă, suflă în trompete nevăzute, atârnate prin sălcii și nuci, se insinuează în ograda fermei și ne hărțuiește șugubăț, cum stăm la masă, afară, și vorbim. Soarele și vântul, două stihii proprii acestui pământ numit Dobrogea, singura parte de țară unde ajungem după ce traversăm un fluviu: Dunărea. La peste 20 de kilometri, spre răsărit, este litoralul și, probabil, cei care locuiesc aici de mult timp știu să ghicească în aerul și lumina locului, forța iradiantă a mării. Aflu că o influență a Constanței este resimțită aici în plan locativ: mulți orășeni și-au cumpărat terenuri și case, ca să se bucure de liniștea satului. În vecinătate sunt viile Murfatlarului și bisericile creștine săpate, cu peste o mie de ani în urmă, în dealul de cretă din apropiere. Pe la marginea satului se cască, precum o rană prelungă, canalul Dunăre – Marea Neagră, a cărui construire a costat multe vieți: victimele au fost, mai ales, deținuți politici, aduși la muncă forțată, în perioada 1950 – 1953. Pentru omagierea lor, a fost ridicat un monument impresionant, din oțel, semn pentru călători, că prin trecutul Dobrogei uscate a curs sânge, iar suferința umană nu a lipsit, chiar dacă lumina asta subțire, transparentă, inspiră pace, tihna netulburata a unui anahoret meditativ. Mașinile agricole și utilajele masive, cu mecanisme sofisticate, stau parcate pe platforma de beton a fermei. Banii europeni au ajutat familia Chipăilă să își modernizeze ferma, să cumpere mașini agricole de ultimă generație, cum au și fermierii din vestul Europei. Sunt emblemele unei agriculturi practicate într-un cadru antreprenorial, pentru marea piață, nu pentru subzistență. Din iubirile tot mai rare cu ploaia ale acestui pământ, încă mai sunt smulse, cu folosirea cunoștințelor agronomice, recolte de grâne care iau drumul portului Constanța și, de acolo, cu vapoarele, sunt transportate pe rute comerciale internaționale.

Dascălul din Reghiu

Vântul suflă în oboaie și clarinete nevăzute, atârnate prin sălciile și nucii satului Poarta Albă, iar Mircea Chipăilă, așezat pe partea cealaltă a mesei, e pregătit să discutăm despre agricultura în Dobrogea ocolită de ploi. Este gata să răspundă întrebărilor mele despre strategiile sale agronomice, dar, fără să se aștepte, primește de la mine întrebări despre copilărie, despre bunici, despre părinți. Să mergem, așadar, pe câmpurile memoriei unui fermier din Dobrogea. „Eu nu sunt de loc din Poarta Albă. Vin din județul Vrancea, de lângă Măgura Odobeștilor. Bunicul după mamă, Ștefan Miron, a fost învățător și dascăl în satul Reghiu, situat pe Valea Milcovului. A fost unul dintre țăranii ăia care au refuzat să predea pământul la C.A.P. Avea vreo 10 pogoane. Nu a vrut în ruptul capului să renunțe la pământ. Drept represalii, regimul comunist, abia instaurat, i-a interzis să mai fie învățător și, mai mult, i-a dat afară copiii din școală. Mama mea, ca fiică a dascălului Ștefan, a fost exmatriculată din clasa a IV-a. Nu s-a mai întors niciodată la școală. Ne-a crescut pe noi, trei copii, și toți suntem absolvenți de facultate”, povestește fermierul, complet nepregătit pentru astfel de rememorări. I se umezesc ochii, și nu din cauza vântului. Aflu că Ștefan Miron și-a câștigat traiul mun­cindu-și pământul pe care nu a vrut să-l înscrie în colectiv, îndurând șicanele tovarășilor care îi mutau suprafețele de teren tot mai spre zonele cele mai puțin fertile. În fapt, o naționalizare a terenurilor sale tot au făcut, chiar dacă rămânea pe mai departe proprietar! Un șiretlic al sistemului, căruia omul simplu, oricât de dârz, nu putea să-i reziste. Pâinea cea de toate zilele a câștigat-o și ca dascăl, la biserica pe care o ridicase, înainte de comunism, din inițiativă proprie: „Bunicul a fost dascăl la biserică până la 80 de ani. A apucat și prăbușirea regimului comunist. Mama mea trăiește, are 84 de ani, e longevivă, ca tatăl ei”. Mircea Chipăilă a absolvit Facultatea de Horticultură la Iași, în 1994. În anul acela, a ajuns în Dobrogea, la Stațiunea de Cercetare Agricolă Valu lui Traian dar, în scurt timp, s-a dus să depună dosarul ca să intre în șomaj, fiindcă nu era mulțumit de ce găsise atunci, la stațiune. „Cum dracu vin la șomaj ăștia care au terminat facultatea cu 10?” l-a auzit pe un funcționar. În cele din urmă, a ajuns la I.A.S. Nazarcea Ovidiu, ca șef de fermă: „Mi se spunea «inginerașul». Apoi, am ajuns director tehnic, în 1997, și îmi spuneau «directorașul». În 2000, mi-am dat demisia și m-am apucat să fac agricultură privată. Am luat în arendă, în primul rând, 50 de ha, ale unui bătrân, de loc de prin Mărginimea Sibiului, dar care a trăit aici, la Poarta Albă. Apoi, încă vreo 300 de ha, de la alți proprietari. Am devenit fermier pe picioarele mele și asta sunt și acum. Au fost părinții mei pe la mine, acum 14 ani (tata trăia atunci) și mama mi-a zis, uitându-se în jur: «Ai prea mult pământ, tu nu trebuie să te plângi»”.

Stafia ploii

Ar părea că se pune pe ploaie (ce binecuvântare ar fi pentru dobrogeni!), fiindcă cerul a căpătat o culoare închisă, gri-metalic, dar nici pomeneală să cadă vreun strop. E amăgire a climei, e stafie a ploii, pe care o spulberă vântul ăsta, care nu se odihnește vreodată. Resimt o oarecare remușcare că l-am stârnit pe fermier să coboare pe spirala memoriei afective, fără să-și dorească neapărat acest lucru. E timpul să vorbim și despre agricultură, aici, în Dobrogea, unde schimbările climatice își pun cel mai puternic amprenta asupra naturii și a culturilor agricole. Mircea Chipăilă conduce mașina pe un drum de pământ, printre tarlale cultivate cu grâu și orz, întinse cât vezi cu ochii, spre hotarul cu satul Nazarcea. Oprim în plin câmp și pășim prin grâul verde, crescut cât o iarbă, în zăvoi. Așa și arată: ca o iarbă în voia vântului neodihnit. „Grâul este o plantă foarte inteligentă, cred că Dumnezeu s-a jucat când a creat-o. Are o plasticitate uluitoare, se adaptează rapid la schimbările factorilor de mediu de peste an. Mai mult, are nevoie de anumite condiții climatice ca să se dezvolte bine. Are nevoie de temperaturi scăzute peste iarnă, ca să intre în repaus vegetativ. Dacă este cald, grâul crește, dar nu este pregătit pentru un eventual îngheț în primăvară, care îi poate fi fatal. Așa s-a întâmplat în primăvara anului 2021. Înghețul din 3 Aprilie mi-a distrus cultura de grâu. În vară, abia am recoltat 30 de tone după o suprafață de 500 de ha. O nimica toată!”. Fermierul se apleacă și smulge câteva fire de grâu înfrățit, adică au mai crescut două-trei tulpini, pe lângă tulpina-mamă, din nodul superior al rădăcinii. „Grâul meu a răsărit mai târziu decât perioada normală, a răsărit în Decembrie, dar dacă vom avea o ploaie la sfârșitul lunii Aprilie, începutul lunii Mai, va recupera deficitul de creștere. Ar trebui să plouă vreo 70-80 de litri pe metrul pătrat ca să pot spera la o producție normală, între 5.000-6.000 de kg/ha. Vântul acesta care bate acum înseamnă secetă, mai ales că sunt și temperaturi mari”. Mă uit în jur, peste câmpurile dobrogene de la Poarta Albă și Nazarcea. Vântul neostoit zburlește firele de grâu. Plăntuțele acestea vulnerabile poartă în țesutul lor fragil o miză uriașă: speranța fermierului ca aritmetica afacerii sale agricole să fie cu rezultat pozitiv și ca recolta de cereale să fie una bună, îndestulătoare, să se împlinească.