IULIA VÎLCEANU (studentă, câştigătoare „Golden Buzz”, la emisiunea „Românii au talent”, PRO TV): „Sunt o persoană care încearcă să rătăcească prin muzică”

Liniștea biruinței

– Iulia, melodia cântată de tine pe scena concursului „Românii au talent” de la PRO TV a ridicat juriul și spectatorii în picioare, stârnind aplauze și ovații. O fată, o chitară și… gloria! Cum e să stai sub luminile rampei, cu lumea la picioarele tale?

– Abia când m-am văzut și eu, la televizor, după seara concursului, am realizat, de fapt, magnitudinea momentului, dar încă de când eram acolo, pe scenă, am simțit o mare stare de satisfacție și împlinire. Piesa „Trec peste” este oglinda sufletului meu. Probabil și din motivul ăsta aveam emoții foarte mari: melodia asta e, pur și simplu, parte din mine, și nu e tocmai ușor să fii atât de vulnerabil în fața atât de multor oameni, fără nicio plasă de siguranță. Din fericire, oricât de emoționată aș fi, în momentul în care încep să cânt mă pierd cu totul în piesă. De fiecare dată! Cumva, în clipele alea, simt muzica atât de mult, încât nu mai rămâne loc pentru nimic altceva, tot ce contează e să trăiesc clipa aia în totalitate. În ceea ce priveşte reacțiile care au urmat, m-au luat prin surprindere cu totul. Ovațiile publicului, juriul în picioare, cuvintele frumoase ale juraților și „golden buzz”-ul oferit de Smiley şi Pavel Bartoş au fost pentru mine validarea de care toți spunem că nu avem nevoie, dar, când o primim, plutim pe aripi de fericire. Așa aş descrie acel moment: am respirat adânc și mi-am permis un moment de liniște. Paradoxal, printre confetti şi în sunetul aplauzelor, am găsit exact asta: liniștea de care aveam nevoie de atât de mult timp, o liniște în care răsună siguranța că mă aflu pe drumul cel bun.

– Apropiații tăi cum au reacționat la succes? Părinții, prietenii… Contează pentru tine și părerile altora?

– Am norocul să am în jurul meu niște oameni extraordinari, care am simțit că se bucură sincer pentru mine. Am simțit susținere și încredere din partea lor. Cred că reacțiile exterioare contează foarte mult, atât cele pozitive, care reprezintă mereu o încurajare, cât și cele negative, cât timp ele conțin o nuanță constructivă. Ideal ar fi să le trecem mereu prin filtrul intențiilor în care își au rădăcina, și atunci, atacurile sau răutățile gratuite se separă destul de ușor de afirmațiile care pot să vină în ajutorul nostru în procesul de dezvoltare. În realitate, comentariile negative mă afectează mult mai mult decât mi-aş dori, dar, din cât am observat, piesa „Trec peste”, chiar dacă în parcursul ei s-a mai rătăcit şi pe la oameni care nu o simt în același fel ca mine, prin concurs, a ajuns la oamenii care aveau nevoie de ea, care rezonează cu mesajul ei, și asta e cel mai important pentru mine.

„Mă bucur că în inima oamenilor e loc și pentru muzica mea”

– Citită în registru personal, melodia pe care ai cântat-o transmitea, și prin muzică, și prin versuri o sensibilitate de excepție. Eşti o fire timidă, melancolică…?

– Da, dar simt că am crescut extrem de mult, de când am avut parte de experiența de la „Românii au talent”, începând cu faptul că acum sunt mult mai sigură pe mine în ceea ce privește muzica. Sigur, această încredere fluctuează, am zile mai bune și mai puțin bune, dar faptul că am urcat pe acea scenă, că mi-am cântat emoțiile, iar lumea a îmbrățișat această melodie m-a făcut să cred că există loc în industria muzicală, în playlist-urile și în inimile oamenilor și pentru ce fac eu. Nu pot să descriu în cuvinte cât de mult poate să însemne asta pentru un artist la început de drum! Când am ajuns la „Românii au talent”, eram foarte aproape de a fi împăcată cu ideea că, dacă îmi doresc să am vreodată orice formă de succes muzical, dacă îmi doresc să fac muzică pentru oameni, nu doar pentru mine, ea ar trebui să sune într-un anume fel, să abordeze un anumit tip de subiecte, să se încadreze într-un anume șablon. Or, emisiunea asta simt că mi-a redat libertatea de creație, pe care o simțeam când eram mică și inventam cântecele, pur și simplu, pentru că asta simțeam să fac. Eu asta cred că sunt la bază: o persoană care încearcă să rătăcească prin muzică și, din când în când, dacă mă las să mă pierd cu totul, atunci când mă regăsesc, descopăr că am ajuns de cealaltă parte a unei piese, fiind puțin mai mult decât eram înainte. Iar datorită experienței de la „RAT”, îmi permit să mă pierd mai des, iar asta, pentru mine, e cea mai mare bucurie. Aşadar, ca portret… Aş spune că, în general, sunt o fire destul de emotivă: am impresia că mereu simt totul la superlativ, că fericirea e extaz, iar căderea… Dar nu prea exprim asta. În viața de zi cu zi, încerc să rămân optimistă, să nu iau lucrurile prea în serios, să râd cât mai des și cât mai sincer, ceea ce mă ajută mult, pentru că profunzimea pe care o caut în muzică poate să fie deseori copleșitoare. Încerc să mențin un echilibru în sensul ăsta, să-mi port melancolia din pix pe foaie, iar bucuria, în palmele deschise înspre cer, în clipele în care chiar trăiesc viața, fără să anticipez povestea piesei în care s-ar putea ­transforma.

Copacii din Satu Mare și o minune de mamă

– De unde te-ai ivit, Iulia? Am auzit că eşti ardeleancă?

– Cea mai mare parte din viață mi-am petrecut-o în Satu Mare, unde m-am și născut. Cred că dacă ar fi să ne raportăm la expresia „Omul face locul”, am avut destul de mult noroc în ceea ce privește orașul în care am crescut. M-a învățat câtă însemnătate poate să încapă cu adevărat în cuvântul „acasă”, pentru că asta este pentru mine. De când am început facultatea, locuiesc în Cluj, dar, în continuare, de fiecare dată când mă întorc în orașul meu natal, când mă plimb pe străzile lui, îmi văd copilăria deşirându-şi firul narativ în fața mea. Pe de altă parte, cu toate că mă bucur mult că, în ultimii ani, au avut loc multe renovări în oraș, mi-e foarte dor de crăpăturile din asfaltul de pe strada unde se află școală mea gimnazială, de grafitti-ul de pe zidul de lângă parc, de copacii bătrâni care înconjurau centrul oraşului… Cred că locul (și poate și perioada) în care am crescut m-au învățat cum să apreciez lucrurile frumoase, atunci când ele apar, dar și imperfecțiunile care creează contrastul necesar ca să ne bucurăm de „frumos”. Totuși, prima definiție a cuvântului „acasă” a fost familia mea. Dacă n-aș fi simțit atât de multă susținere și, în primul rând, acceptare, din partea lor, n-aș fi ajuns omul care sunt azi. Pentru asta îi mulțumesc în special mamei mele: știu că a fost un imens privilegiu să pot să visez la lucruri mari, fiindcă nimeni nu mi-a retezat avântul. Din contră, am simțit mereu o mână încurajatoare pe umăr, atunci când am avut nevoie. Şi n-a fost doar asta! Am a-i mul­ţu­mi mamei, fiindcă mereu am fost înconjurată de artă: sufletul ei de artist şi-a spus cuvântul! Mama scria versuri şi proză încă din adolescență, cântase într-o trupă în facultate, chiar de la ea am învățat și primul acord la chitară… Cred că CD-urile cu albumele trupei Bon Jovi şi volumele lui Adrian Păunescu, din biblioteca ei, au pus bazele viziunii pe care mi-am creionat-o în timp despre artă şi m-au ajutat să-mi modelez idealurile înspre care tind azi, prin prisma muzicii.

– Eşti studentă la Psihologie? Cu ce te-a sedus?

– Sunt studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, de la Universitatea „Ba­beș-Bolyai” din Cluj-Napoca, la specializarea Știin­țe Cognitive. Cum am ajuns aici? Cred că, de când eram foarte mică, m-au fascinat oamenii, în special motivațiile din spatele acțiunilor lor. Am fost mereu foarte curioasă să aflu ce determină un om să reacționeze diferit față de un altul, în aceeași situație, care sunt aspectele care ne diferențiază pe unii de alții, la nivel psihologic, și care sunt cele care ne leagă. Inițial, am descoperit viziunea freudiană, dar, desigur, domeniul psihologiei e vast și mă bucur mult că, între timp, am avut ocazia să-mi dezvolt cunoștințele descoperind şi alte perspective. Facultatea asta simt că mi-a deschis ochii cu privire la incredibil de multe aspecte ale experienței umane, pe care le trecem cu vederea foarte ușor, în viața de zi cu zi. Printre altele, m-a învățat și să accept faptul că aceeași problemă poate fi văzută prin prisma a diferite școli de gândire, care deseori presupun viziuni contradictorii, și asta nu face o perspectivă corectă, în detrimentul alteia. E un lucru de care acum încerc să țin cont, în multe alte zone ale vieții mele.

– Succesul de la „Românii au talent” schimbă macazul preocupărilor tale? Vrei să continui pe calea muzicii sau doreşti să profesezi în domeniul psihologiei?

– Nu cred că muzica și psihologia se exclud una pe alta. Îmi doresc să continui să aprofundez domeniul psihologic, iar muzica este deja, de mult timp, o componentă fundamentală din viața mea și mi se pare imposibil ca asta să se schimbe vreodată. Acum, mă străduiesc să mențin un echilibru între timpul pe care-l aloc fiecăreia dintre ele, în așa fel încât cealaltă să nu aibă de suferit, și momentan zic că reuşesc. În ceea ce privește muzica, planul pentru viitorul apropiat este să continui să scriu și să lansez piese care înseamnă ceva pentru mine și care cred că ar putea însemna ceva și pentru alți oameni. Știu, drumul poate să fie anevoios, dar, având în vedere că nu pot să vă spun când am adormit ultima oară fără să fi scris câteva versuri în carnetul meu de notițe şi când m-am trezit ultima oară dintr-un vis în care nu cântam pe o scenă, nu știu dacă eu am ales acest drum sau el m-a ales pe mine. Aşadar, sunt destul de sigură că decizia este deja luată și nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să-mi doresc ca lucrurile să se fi întâmplat altfel.

Pe jumătate „vil”, pe jumătate „lia”

– Ți-ai luat numele de scenă „Villia”. Are o poveste?

– Mereu am știut că mi-aș dori un nume de scenă. Mi se părea ca Iulia Vîlceanu este destul de lung și oarecum greu de pronunţat, mai ales că, mulți ani, am scris doar în engleză şi cred că, în cazul în care numele mi-ar fi citit de cineva care nu cunoaște limba română, ar exista o nouă versiune a lui la fiecare rostire. (râde) Când am lansat prima piesă pe YouTube, care era în engleză, mi-am dat seama că venise vremea să mă decid. Voiam ceva simplu, care să păstreze esența mea ca persoană, nu voiam să încerc să creez un personaj pe care să-l îmbrac doar la ocazii, doar în circumstanţe muzicale. Țineam minte că auzisem povestea legată de cum și-a găsit Halsey numele de scenă – e o anagramă a numelui ei real, „Ashley” – și mi-a plăcut mult ideea asta de a „roti” literele. Am început să fac şi eu combinații între literele din numele și din prenumele meu, până când am ajuns la Villia, care e alcătuit din prima jumătate a numelui de familie și ultima jumătate a prenumelui. Mi-a sunat bine și m-a încântat şi ideea din spatele fuziunii: mă gândeam că Villia e cumva punctul în care originile (Vîlceanu), reprezentate de familie, locul și contextul în care m-am născut, întâlnesc individualitatea pe care mi-am dezvoltat-o de-a lungul timpului (Iulia). Aşa mă simt: că sunt mereu pe jumatate „Vil” şi pe jumătate „lia”, iar muzica este latura vieții în care îmi impun să fiu mereu sinceră. Aşa că am păstrat pentru ea numele „Villia”, sub care întotdeauna sunt cea mai „eu” versiune a mea.

– După apariția ta de pe scena „Românii au talent”, Smiley a spus că „eşti cea mai bună cantautoare din întreaga istorie a concursului de la Pro TV”. Care e, de fapt, cheia succesului tău?

– Încă nu-mi vine să cred că aceste cuvinte chiar se refereau la mine! Vor fi mereu o busolă în rătăcirile mele: când mă îndoiesc că „invenţiile” mele muzicale ar putea să fie demne de atenția și de timpul oamenilor care le-ar asculta. Cât despre cum le scriu, îmi iau inspirația de peste tot: scriu despre tot ce-mi trece prin cap, despre tot ce observ, tot ce simt și, pe măsură ce scriu, îmi dau seama care sunt ideile care curg mai departe și care sunt ideile care mai au nevoie de timp sau sunt drumuri înfundate. De obicei, piesele mele preferate se nasc în urma unor procese lungi de introspecție, independente de ideea de a scrie, când doar dezvolt eu pentru mine un subiect care mă preocupă, fără să încerc să scriu despre asta, iar când ajung să încerc să găsesc formularea potrivită pentru a-mi transforma gândurile în versuri și linii melodice, am senzația că piesa se scrie de una singură. Atunci știu exact ce încerc să transmit, și asta e cel mai important pentru mine: care e mesajul pe care încerc să-l aduc în lumină prin muzică. Brusc, procesul de a compune şi de a versifica devine mai puțin despre a crea ceva din neant și mai degrabă se simte de parcă încerc să găsesc ceva ce deja există, de parcă sculptez în cuvinte și în note, până când simt că am ajuns cu adevărat la esență. Din punctul ăsta de vedere, cred că mizez destul de mult pe intuiție, dar, în restul timpului, mă străduiesc să-mi creez circumstanțe care să mă inspire. Când ascult muzică, mă asigur că am în playlist piese din stiluri muzicale cât mai diverse posibil, încerc să citesc cărți care abordează subiecte diverse sau le abordează din perspective diferite. Iar filtrul diversităţii îl aplic și la filmele la care mă uit, la discuțiile la care iau parte în viața de zi cu zi, la tipul de conținut pe care îl urmăresc pe reţelele sociale… Aşadar, despre inspirație aș spune că e consecința cultivării unei curiozități constante: dacă o cauți mereu, cred că e inevitabil ca, din când în când, să nu te viziteze. Nu știu cine a zis că inspirația vine oricum, important e să te găsească muncind. Asta e și părerea mea.

– Ce altceva te mai pasionează în afară de psihologie şi de muzică? Din ce se mai alcătuieşte viaţa ta?

– Mă pasionează arta, în general, așa că, la capitolul interese, trec cititul, piesele de teatru, concertele la Filarmonică… Mai devreme, ziceam că încerc să nu iau lucrurile prea în serios, în afara muzicii, și, pe linia asta, serile de Stand-Up Comedy sunt exact ce am nevoie. Iar duminicile mele includ, de obicei, și vizionarea Grand Prix-ului de Formula 1 din săptămâna respectivă. Probabil, alăturarea asta de interese pare puțin neobișnuită, dar ăsta e răspunsul meu sincer: apropo de diversitatea de care vorbeam adineauri. În rest, mă străduiesc să petrec cât de mult timp pot cu familia și cu prietenii mei apropiați. Cred că am ajuns la vârsta la care încep să realizez cât de important e, de fapt, acest „timp de calitate”, așa că, atunci când nu mă ocup de muzică sau de facultate, cel mai probabil sunt cu ei, simţindu-mă minunat şi trăind poveștile pe care le voi transpune în piese, de îndată ce ajung ­acasă.

– Crezi în viitorul tău, îl vezi luminos? Te bazezi pe destin sau eşti genul care migăluieşte un plan detaliat şi se ţine de el fără abatere? Care e visul tău suprem?

– Sinceră să fiu, încerc să nu mă gândesc prea mult la asta. Știu că visul meu e să scriu piese care înseamnă ceva pentru oameni, să fac asta la cel mai înalt nivel la care pot eu să ajung și știu că, pentru a ajunge acolo, trebuie să scriu mult, să cânt mult, să mă dezvolt pe toate planurile posibile, dar, odată ce-am stabilit asta, încerc să mă concentrez doar pe pașii pe care pot să-i fac azi. Sigur, din când în când, privesc lucrurile și din perspectivă, analizez drumul pe care mă aflu și încerc să-mi dau seama ce-aș mai putea îmbunătăți la acest parcurs, dar, în principiu, mă străduiesc să nu mă gândesc la lucrurile din viitor pe care nu pot să le controlez. Doar încerc să creez circumstanțele în care acest „viitor luminos” să poată să se dezvolte și sper ca asta să fie de ajuns. Cred că asta facem toți până la urmă. Dăm tot ce putem și, dincolo de asta, sperăm că „tot ce putem” e suficient. Și, din când în când, chiar e. Mergi la o emisiune la care te emoționezi mai mult decât ai mai fost vreodată în viața ta și pleci de-acolo cu confetti în păr și cu speranțe mai mari decât poți cuprinde cu brațele: în momente din astea, viitorul sună bine.