Cum sărbătoriți Paștele? Mai țineți tradiția?

• Cu reportofonul, în piața țărănească din Hațeg •

Victoria Iovănescu, 67 de ani

„Sărbătorile astea mari, creștinești, îs făcute pentru familie!”

(„Ce vă dau?”, mă întreabă femeia din spatele tarabei cu zarzavaturi. „Un răspuns la o întrebare”, zic și zâmbesc, în speranța că am să fiu iertat că nu cumpăr nimic. Dar răspunsul vine la fel de firesc, ca și cum aș fi cerut o legătură de pătrunjel.)

„Paștele o să-l sărbătorim cum o facem mereu, toți împreună! Nu se poate altfel! Toată familia! Bunici, copii, nepoți! Îl ținem ca-ntotdeauna. Nu s-o schimbat nimic! Noi, doară! Atât! Că parcă ieri eram a mai mică din biserică și uite cum, încet, încet, am ajuns eu bunica din familie! Da’ asta ni-i dat să fie și-i frumos că-i așa! Că toate-s frumoase-n viață, și copil să fii, și fată, și femeie măritată, da’ când ajungi bunică și-s toți ai tăi la masă, în fața ta, bine, sănătoși, veseli, parcă îi cel mai bine. Îți crești inima de bucurie, parcă altfel înțelegi lucrurile! Mai la bătrânețe, când se așază toate, îi mai pace în suflet, îi mai frumos parcă, că doar te uiți așa, la ai tăi, și numa’ te bucuri că îi ai, că-s toți acolo, cu tine! Sărbătorile astea mari, creștinești, îs făcute pentru familie! Nu zic, îi și muncă la ele, dar eu toate le pregătesc din timp. Cozonacii, ouăle, drobul, ciorba, fripturica de miel, ăăăi, multe-s, dar pe toate le fac așa, ardelenește, ca la noi, ca să am timp de biserică, să fiu pregătită de Înviere, nu să stau cu grija mâncării pe cap. Și plină ochi e biserica noastră din Cârnești! Și avem și preot bun, profesor de religie aici, în liceul din Hațeg! Mai mare dragul să-l asculți! Că soțul meu, mulți ani o fost paracliser    în Cârnești! Apăi, că vă dați seama ce înseamnă asta! La Înviere, îi și azi, cum era înainte. Noi, mai bătrânii, înăuntru, ăi tineri, afară, în curte. Dar și unii și alții, lumina Domnului o așteptăm! Și luăm lumina și luăm Paștele, și pe urmă, încetuc, pe jos, cu lumânările-n mână, o luăm spre casă. Într-o vreme, până-n pandemie, la noi în sat, după Înviere, se pușca cocoșul în livadă. Se strângeau tinerii, știți, semn că se gată postul și începe sărbătoarea. Era obiceiul nostru de Paște, an de an, din bătrâni, la fel. Alte sate aveau alte obiceiuri. La Clopotiva nu era cocoșul, se alerga prescura… Tot așa, tinerii se puneau la întrecere, care ajunge primul la prescură. Dar nici la ei nu se mai ține obiceiul, de când cu pandemia… Vedeți, ceva tot s-o schimbat! Da’ să fie cum o fi și să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne ține sănătoși! Că sănătatea și familia îs cele mai mari averi de pe pământ! Nu le ai pe astea, degeaba-s toate!”

Viorica Ciornei, 64 de ani

„Paștele nu-i mai cum era. Lumea-i junglă!”

(Mă privește cu ochii ei albaștri, de safir, în timp ce cântărește un kilogram de roșii. Pe acoperișul pieței începe să răpăie ploaia. Ascultă întrebarea mea, oftează, continuă să mă privească, răspunde.)

„Toate s-or schimbat! Toa-te! Io mi-s pădureancă, dintr-un sat care nu mai există azi, Curpenii Silvașului! Ținea de Toplița… No, mereți acolo, domnu’ jurnalist, să vedeți cum se schimbă lucrurile, că nu se mai văd casele de frunze! Ne-om mutat la Hațeg, cu familia, da’ Hațegul, de când eram eu fată, era altfel decât ăsta de acum! Păi, lucrarea de trebuia s-o scriu pentru bacalaureat am făcut-o pe deal, când meream cu vacile! Ele pășteau și eu scriam! Că dacă nu eram la vaci, eram la sapă, și la sapă nu poți să scrii… Mai vedeți vreun tânăr azi să facă așa?! Că azi, toți îs cu telefoane, cu internet, cu tablete, cu birou… Ce să nu se schimbe?! Tot se schimbă! Îs mai leneși copiii azi, dar și viața pentru ei îi mai grea. Noi, când gătam școala, aveam locul de muncă și casa asigurate! Ei tot trebuie să mai tragă! Și-s unii, uite cum îi fata de acolo, care trag de dimineața până sara, de nu știu când mai au timp să doarmă! Lumea s-o schimbat, îi mai rea acum, îi fiecare pentru el! Junglă! Și atunci, cum să nu se schimbe și Paștele?! Nu-i mai cum era, vă spun! Ăăăi, când eram tânără, ne strângeam tăți la părinție! Povesteam, mâncam, ne prindea dimineața și noi tot la masă, bucuroși eram! Azi, fata mi-i la București, ginerele în Irlanda, să câștige bani, să-și facă și ei o casă. N-au timp să vie la noi. Am pregătit și eu ciorbă, friptură, drob, prăjituri, cum se face de Paște. Dar o să fim la masă doar eu și bărbatu. Așa, ca bătrânii… S-o dus Paștele de-altădată. S-o dus…”.

Emil Tofan, 45 de ani

„Acum, de Înviere, luminează cu telefoanele”

(A ascultat atent tot ce mi-a spus Viorica Ciornei. I-a încuviințat fiecare cuvânt. Apoi, cu cea mai răspicată voce șoptită, a simțit nevoia să-și spună și el punctul de vedere.)

„Nu vedeți că și politica e alta?! Că ăștia de azi ne-au lăsat în plata Domnului, să ne descurcăm fiecare cum poate?! Da’ taxele nu uită să ni le ia! Tăt mai multe, tăt mai multe, nu se mai satură de ele! Dar să pună frână la prețuri nu sunt în stare! Razna toate! Numai vorbele-s de ei, nu le pasă de noi! Așa-i cum zicea doamna de ați stat de vorbă cu ea înainte! Tăt s-o schimbat! Hainele, școala, oamenii, credința… Păi, și credința, da! Că înainte, când luam Paștele, dădeam ocol bisericii cu lumânarea-n mână! Acum, ia veniți să vedeți, ce lumânare stă aprinsă de Paști! Nu știți ce lumânare?! Telefonul! Ăla-i! Tăți cu telefoanele-n mâini, tăți cu ochii-n ecrane, că acolo e Învierea lor! Când lumina lui Dumnezeu e lanterna de la telefon, ăla nu mai e Paște!”.

Sabina Rădoni, 61 de ani

„Cel mai tare s-o schimbat credința”

(A urmărit cu o privire liniștită, vag curioasă, discuția de până acum. Când a auzit însă cuvântul „credință”, chipul ei s-a înflăcărat și mi-a făcut semn că are și ea ceva de spus. M-am dus să o ascult.)

„Așa-i, așa-i, așa-i! N-are cum să mai fie ca pe timpul meu! Niciodată! Îi la mintea cocoșului că-i mai grea viața acum! Și n-are ce să se mai schimbe înapoi! Nu mai! Gata! Când se duc lucrurile de vale, nu pui tu cai la ele să le aduci înapoi! Că un lucru nu-i căruță să-l muți unde vrei! Vă spun ce simt pe pielea mea… Simt frică azi, mi-i frică când se înserează s-o iau sângură spre casă… Când eram fată, că, vorba aia, îs mai multe pericole pentru o fată tânără ca pentru o femeie de vârsta mea, nici nu știam ce-i aia să-ți fie frică… Că nu era lumea cum e acum, că nu auzeai de toate nenorocirile de le auzi acum că se întâmplă… Da’ cel mai tare s-o schimbat credința. Că de la ea încep toate. Nu mai ai credință, mult mai ușor faci rău la alții! Că o frică era și pe atunci, dar era cea mai bună frică dintre toate: frica de Dumnezeu! Că, pe cuvânt, în vremurile alea, nu știam om să nu meargă la biserică sau măcar să se închine și să spună o rugăciune! Și ce frumos era Paștele înainte! N-o să uit câte zile oi trăi când am fost în biserică, de Înviere, cu fiica mea în brațe! O fost primul Paște din viața ei, mică toată era, înfășată, de numai ochii ei de înger îi mai vedeai, și eu, mamă mândră, de nici 20 de ani împliniți! Și până să se bată clopotele de Înviere, toaaată biserica s-o oprit în dreptul meu să se minuneze ce înger de fată am! Parcă-i aud: «Mi-o dai și mie s-o țiu în brațe?». Creștea inima-n mine! Cum să nu le-o dau?! Mai unul la început, mai altul, toată lumea din biserică mi-o plimbat prunca-n brațe! Ea o fost atunci lumina de până când s-o dat lumina Învierii! Mi-i tare dor de vremurile alea! N-au cum să se mai întoarcă… Acum nici nu mai mi-s ortodoxă, îs trecută la penticostali. Îi altfel la ei: lumina îi Domnul, n-o mai luăm la lumânare. Ăi, poate că aveți dreptate: m-am schimbat și eu, nu doar vremurile…”.

Grațiana Bocîncă, 29 de ani

„Să ai lumină în suflet. Îți mai trebuie altceva ca să fie bine?”

(Munca unei familii întregi se află pe taraba din dreptul ei: brânză, lapte, smântână, ouă, carne. Grațiana e tânăra despre care mi s-a spus că muncește de dimineața până seara. Caut pe chipul ei semnele oboselii. Tot ce văd e un zâmbet mulțumit.)

„Da, da, așa e cum vi s-o spus: o clipă nu stau! Păi, aseară, am făcut vârșli până la 1, 1 și jumătate noaptea. Și dimineața la 7 eram în piață, ca să înțelegeți. Asta-i viața mea, da’ n-o să mă vedeți că mă plâng. Îi bună așa cum e! Am avut și eu gândurile mele, când eram la Timișoara, la facultate. Ce fac cu viața mai departe?… Dar mă simțeam așa singură acolo, departe, printre străini, că n-am avut mult la ce mă gândi. Dorul de familie era prea mare! M-am întors acasă! Apoi, într-o vreme, cum se face acum, m-am dus și eu afară, în Germania, cu gândul să câștig ceva mai bine. Într-o fabrică de pâine am lucrat. Dar când am văzut că trebuie să muncesc de două ori mai mult ca nemții pentru jumătate de salar, iarăși mi-o fost clar că trebuie să mă întorc acasă. Muncesc mult, dar mi-s cu toți ai mei împreună, și ăsta e cel mai important lucru! Așa că, pentru mine, la anii mei, nu s-o schimbat nimic în rău, ba din contră! Că acum mi-s căsătorită și Eva noastră are 3 anișori. Îi și mai mare bucurie să mă știu în biserică, de Înviere, cu soțul și copilul meu. Și să știu că toți ai mei sunt lângă mine! Cu ei iau lumina, cu ei sărbătoresc Paștele! Bunicii, mama, tata, toți! Or fi vremurile de acum altfel decât or fi fost înainte, nu știu, n-am trăit ca să vă spun. Dar pentru mine, una, cu toată munca, îs bune vremurile! Copil să ai, să fie sănătoși ai tăi, lumina s-o iei în suflet! Mai trebuie ceva ca să fie bine?!”.