Părintele Gerhard Servatius-Depner (Biserica Evanghelică „Sf. Margareta”, Mediaș): „În România, biserica era centrul vieții sașilor”

Municipiul Mediaș este unul dintre cele mai importante centre ale culturii săsești din Transilvania. Atâția câți mai sunt, după plecarea masivă în Germania, sașii reușesc, totuși, să aducă în comunitate un suflu mereu proaspăt, o bucurie molipsitoare, în tot ceea ce fac. De la slujbele de duminică, botezuri și confirmări, până la concerte de orgă și diverse alte evenimente culturale, tot ceea ce se întâmplă în viața sașilor din zona Mediașului are ca punct central Biserica Evanghelică „Sfânta Margareta”, cu al său celebru Turn al Trompeților, simbolul orașului.

Părintele Gerhard Servatius-Depner slujește în Mediaș de aproape 22 de ani, la fel ca și soția sa, Hildegard Depner (Biserica Evanghelică le permite și femeilor să slujească). Alături de alți trei preoți, au în grijă nu doar cartierele orașului, ci și câteva sate din apropiere: Valea Lungă, Șoroștin, Țapu, Șeica Mică, Păucea, Dârlos și Curciu, din județul Sibiu, dar și Cenade, din județul Alba.

„Ramura ruptă crește din nou”

– După plecarea masivă a sașilor din Ardeal în Germania, nu doar satele lor au rămas pustii, ci și bisericile. S-a mai schimbat situația în ultimul timp?

– În unele sate mai trăiește câte un singur credincios evanghelic, cel mult câte o familie sau două. Doar la Cenade, unde este un cămin de bătrâni, sunt mai mulți, dar nu toți sunt evanghelici.

– Cum e să țineți slujba doar pentru doi-trei credincioși, este un efort răsplătit?

– Depinde foarte mult cu ce așteptări te duci într-un loc sau altul. Dacă ești preot tânăr și te pregătești o săptămână întreagă pentru slujbă, și ai în față doar vreo trei oameni, înghiți în sec și-ți spui că ar fi fost frumos să fie mai mulți. Dar după atâția ani de experiență, cum se întâmplă în cazul meu, pleci cu o altă așteptare la slujbe și nu mai contează dacă o faci pentru trei sau trei sute de oameni. Ba chiar te bucuri dacă, pe lângă cei trei pe care-i știai, a mai apărut încă unul. Am slujit acasă la o doamnă, pentru că biserica era mare și rece și nu aveam cum să o încălzim. În camera cealaltă, era soțul dânsei, bolnav, la pat. Am trăit o bucurie deosebită, poate și datorită firii mele optimiste, care mă ajută să văd mereu partea pozitivă a lucrurilor. De multe ori, plătim și benzina din banii noștri, dar nu poți sta mereu să tot calculezi ce câștigi, pentru că așa n-ai mai avea cum să mergi îna­inte.

– Mai este credința o dimensiune a vieții sașilor rămași în țară?

– Trebuie precizat de la început că Biserica Evanghelică s-a transformat, încă mai este biserica de limbă germană, dar oferim foarte multe lucruri și pentru alții. Recent, am ținut sluj­ba în limba română, în biserică erau oameni de toa­te felurile, iar cei mai puțini erau sași. Sașii mai în vârstă sunt obișnuiți cu slujba tradițională, dar în­tre timp s-au mai adaptat, acceptă și chiar se bucură și de aspecte mai moderne, care trebuie să se întâmple. Nu poți rămâne rigid, dacă la slujbă sunt copii sau oameni care nu înțeleg germana, sau să cânt doar melodiile vechi de 400 de ani. O să vorbesc în româ­nă, voi lua și o chitară sau o trompetă. Sigur că au ră­mas răni după plecarea sașilor, dar e ca o ramură care a fost ruptă și crește din nou. Orice criză naște noi șanse, noi posibilități, iar această bucurie o trăim acum.

Cred că rolul nostru de Biserică Evanghelică în România nu mai este de a fi doar biserica sașilor, ci o biserică foarte optimistă, care propovăduiește iubirea, care propovăduiește că toți avem șansa de a fi mântuiți. Noi nu accentuăm faptul că suntem toți păcătoși și trebuie să ne străduim mult, ca să ajungem la mântuire. Eu, personal, cred că lucrurile stau exact invers: suntem mântuiți încă de la început, iar în această bucurie facem tot ceea ce ­facem.

„Bisericile vechi sunt vii prin rugăciunile rostite în ele”

– Sașii au plecat, dar nu și-au lăsat bisericile în părăsire. Majoritatea lor au fost refăcute și arată superb. De ce e important să ții o biserică vie, chiar dacă nu se mai slujește în ea?

– Mă bucur de afirmația dvs., sunt și voci care ne reproșează că nu ne ocupăm, pe cât ar trebui de biserici. Adevărul este că sunt prea multe în stare proastă și nu reușim să ne ocupăm de toate, așa cum ne-am dori. Bisericile vechi sunt monumente care, indiferent de confesiune, că sunt evanghelice, catolice sau ortodoxe, sunt unice, fiecare în felul ei, și merită a fi renovate și întreținute fie și numai pentru valoarea lor. Privindu-le strict ca monumente istorice, e greu de decis pe care să o renovăm și pe care nu. Noi chiar făcuserăm, la un moment dat, o listă de priorități și ne gândeam ca, pe unele să le închiriem, să le donăm sau să le arendăm, ca să nu zacă nefolosite. Foarte mulți s-au arătat iritați de această idee, deși intenția noastră nu a fost de a lăsa să fie transformate în altceva. La Șoroștin, de exemplu, biserica evanghelică a fost preluată de comunitate și transformată în capelă. Acesta, însă, e un caz fericit. În unele sate, unde mai trăiește, poate, câte o singură familie de religie evanghelică sunt biserici imense, și nimeni nu se încumetă să le preia, să le îngrijească sau să le administreze. În ce privește întrebarea legată de biserica vie, eu cred că și așa, părăsite, bisericile noastre sunt pline de rugăciunile, cântecele, de toate sărbătorile trăite în ele.

– În ultima vreme se observă o întoarcere masivă acasă a sașilor plecați în Germania. Vara se umple Ardealul de ei. Vin să își țină tradițiile, în care biserica joacă un rol central. Cum se explică atașamentul acesta?

– Cea mai importantă explicație ar fi faptul că, pe când trăiau ei aici, biserica era centrul vieții, nu numai centrul satului. Tot ceea ce se întâmpla avea legătură cu biserica. Duminica mergeau la slujbă, copiii mergeau la cursul de confirmare, aici se căsătoreau și-și botezau copiii. Într-o țară predominant ortodoxă și de limba română, sașii se simțeau acasă în biserică. Există acest cuvânt în limba germană, „Heimat”, care poate însemna patrie, dar nu e numai atât. Mai degrabă l-aș traduce prin „acasă”, sentimentul acela că te afli într-un loc unde te simți ocrotit și împlinit sufletește. Când au plecat, sașii au avut dorința de a fi între cei de aceeași limbă și etnie cu ei, dar repede au observat că acolo nu este acasă. Chiar dacă pare că vorbim aceeași limbă germană, cea a sașilor este diferită de cea vorbită în Germania. Poate că, din punct de vedere material, au ajuns să le meargă mai bine, dar biserica de acolo nu-i face să se simtă acasă, ci este, mai degrabă, o opțiune, o alegere, „Mă duc duminică la biserică sau nu mă duc?”. Aici, în România, biserica era o parte din natura sașilor și primele generații plecate au fost destul de dezamăgite de ceea ce au găsit în Germania. Când se întorc în țară, au ocazia să se afunde în sentimentul acela plăcut și cald, din cadrul unei slujbe duminicale.

Sașii spun că în Germania preotul nici nu se uită la ei și le vorbește numai de alegeri și de război, iar ei nu pleacă de la slujbă cu sentimentul acela că și-au mai vindecat un pic sufletul. Noi, la slujbă, vorbim de aspectul creștinesc al vieții și de Biblie și mai puțin de politică. Nu spunem că la noi e mai bine, dar ei vin și ne spun mereu că aici încă slujba e slujbă, că acolo le lipsește acest sentiment de acasă, de biserică-parte din viața de zi cu zi. De aceea se simt ei așa de legați de România, pentru că aici încă regăsesc multe dintre bucuriile care le lipsesc afară.

– Generația de sași născută în România lasă locul urmașilor. Ce relație au tinerii cu țara părinților?

– Răspunsul are în capăt tot un semn de întrebare, pentru că ei sunt născuți în Germania, n-au trăit aici și cred că sunt legați de România mai ales prin amintirile părinților și ale bunicilor sau de anumite experiențe de vacanță. Am avut încercări de a aduce împreună tineri sași din Germania cu tineri evanghelici de aici, și am observat cât de diferiți pot fi. Pe cei din Germania îi leagă de biserică doar faptul că sunt sași, pe când pe cei din România, care nici nu sunt toți sași, îi leagă faptul că trăiesc împreună anumite evenimente în cadrul bisericii. Pentru ei, biserica este vie. A fost dificil să găsesc un numitor comun și atunci mi-am dat seama că ne-am îndepărtat unii de alții. După 30 de ani, e clar că ei au avut experiențele lor în Germania, dar nici noi nu am stat pe loc în acești 30 de ani.

„Să nu te oprești!”

– Părinte Depner, vă rog să mutăm discuția pe un orizont mai larg: credeți că în lumea de azi, aflată în mare derivă, și care-și pierde moralitatea și echilibrul, poate fi biserica o alternativă?

– Nu numai că poate să fie, ci chiar este! Doar biserica și credința pot oferi valori reale unei societăți care le caută în cu totul alte părți. Omul caută să fie fericit și uneori i se pare că găsește fericirea în lucruri care-s trecătoare. Acelea nu sunt valori reale și nu rămân. Savurează viața, bucură-te de ea, dar nu te agăța de lucruri trecătoare! Iubirea lui Dumnezeu, cuvintele Evangheliei oferă, de atâta timp, putere și speranță oamenilor. Sigur că suntem dezamăgiți și răniți uneori, că avem impresia că Dumnezeu ne-a uitat. E o întrebare foarte veche a omenirii: „De ce lasă Dumnezeu să se întâmple una sau cealaltă?”. Eu îi sfătuiesc pe toți să nu rămână doar la întrebarea asta, ci să o întoarcă puțin în oglindă și să se întrebe și cum de Dumnezeu nu-i pedepsește când au greșit sau au păcătuit grav? „Când ți se întâmplă ceva bine în viață, nu e în cauză tot Dumnezeu?”. Oamenii se gândesc la alte lucruri, mai puțin la credință și la Iisus, deși Dumnezeu are în mâna Sa toate răspunsurile la aceste întrebări. Biserica și credința sunt cele mai bune alternative la lumea de azi. Noi, ca preoți, nu trebuie să ne oprim din misiunea noastră. Nici copiii pe care-i botezăm nu știm dacă vor rămâne sau nu credincioși. Dar nu ne oprim. Acesta e un lucru important: să nu te oprești.

„Le spun mereu că nimeni nu e singur niciodată”

– Spuneți că sașii plecați în Germania se plâng de caracterul laic al slujbelor de acolo. Dumneavoastră despre ce le vorbiți oamenilor în biserică?

– Despre lucrurile care nu trec, despre lucruri care le dau consolare. Le spun adesea, de exemplu, că nimeni niciodată nu e singur. Poate sună un pic banal să spunem același lucru de 2.000 de ani, dar omului trebuie să-i amintești mereu și mereu că sunt lucruri care sunt mai presus de gândirea noastră și că trebuie să creștem permanent în credință. Cred că asta le dă un pic de stabilitate, un pic de constanță în viață. Nu înseamnă că noi nu menționăm niciodată întâmplări petrecute în lume. Dar la slujbă nu ne raportăm atât de tare la ele, ci vorbim despre cum au trăit strămoșii sașilor în trecut, și le spunem că, dacă, în ciuda greutăților, bunicii și părinții au găsit putere să îți dăruiască ție dragoste, atunci vei găsi și tu puterea de a merge înainte.

Eu, de exemplu, nu obișnuiesc să citesc o predică scrisă dinainte, cuvântul rostit are o altă putere, o altă greutate. Contează cum cade lumina în momentul acela, contează lângă cine stai, contează dacă ai cântat sau n-ai cântat, dacă ai văzut un copilaș foindu-se în biserică, așa de multe amănunte se petrec la o slujbă duminicală, încât doar cuvântul rostit, și nu citit de pe-o foaie, poate ține vie atenția credincioșilor.

„Avem același Iisus Hristos”

– Care este relația Bisericii Evanghelice din Mediaș cu celelalte culte din oraș?

– De când sunt în Mediaș, m-am străduit să adun toate confesiunile în cadrul oficial al Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor. Invitația pornește de la noi și n-a fost întotdeauna simplu, dar până la urmă, ne-am adunat cinci-șase confesiuni, astea fiind cele istorice: ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, reformată, evanghelică și unitariană. Este foarte important să te știi, să te cunoști cu ceilalți, să interacționezi, ar fi mult mai trist și un exemplu prost pentru societate dacă lucrurile ar sta altfel. Este un simbol foarte puternic ca oamenii să ne vadă împreună, să vadă că, deși dogmatic suntem diferiți, tot același Iisus Hristos avem.

– Vă simțiți împlinit în vocația preoțească?

– Cred că la fel m-aș fi comportat și dacă aș fi ajuns actor, mecanic auto sau orice altceva. Aș fi căutat firicelul acela firav de bine din orice, ca să le dau oamenilor încredere că nu există problemă de nerezolvat. Am ocazia să umblu mult în lume, și peste tot suntem primiți cu bucurie, oamenii se simt onorați că au oaspeți din România și la fel simțim și noi, când ne vin oaspeți din alte țări. Iar bucuria asta există și pentru că am învățat să vedem mai degrabă ceea ce ne aseamănă, decât ceea ce ne deosebește. Iar pentru asta simt recunoștință, care e un sentiment mai înalt decât împlinirea.

– Părinte, Biserica Evanghelică tocmai a celebrat sfânta sărbătoare a Paștelor. Noi, ortodocșii, ne pregătim pentru ea. Spuneți-le, vă rog, cititorilor noștri un cuvânt de întărire.

– Creștinii ortodocși sunt încă în postul Paștilor, cei evanghelici, catolici, greco-catolici și protestanți l-am sărbătorit deja. Cu toții cred că ne-am întrebat, măcar o dată, de ce Iisus Hristos a trebuit să moară, de ce a trebuit să meargă pe calea martiriului? De ce n-a găsit Dumnezeu altă cale mai simplă, decât această suferință a unui om nevinovat? Răspunsul ar fi: pentru că așa arată iubirea. Iubirea este întotdeauna puternică, dacă se dăruie pe sine însăși. Cu toții, când iubim, dăm din timpul nostru, dăm răbdare, dăm mângâiere și dăm tristețe, suferim cu celălalt când iubim. Este un cântec în limba germană, care spune cam așa: „Iubire nu e doar un cuvânt, este faptă și cuvânt. Ca semn al iubirii, Iisus s-a născut pentru noi./ Libertate nu e doar un cuvânt, este faptă și cuvânt. Ca semn al libertății, Iisus a murit pentru noi./ Speranță nu e doar un cuvânt, este faptă și cuvânt. Ca semn al speranței, Iisus este viu și trăiește pentru noi!”. Aceasta e ceea ce trebuie să simțim, ca să primim curaj, putere și încredere de a merge mereu mai departe.