Anchetă sentimentală – Mai e la modă iubirea? (II)

• Investigație de primăvară •

1. Credeţi că dragostea e ameninţată de o ră­cire globală?

2. Iu­birea pasională a devenit o ruşine?

3. Lipsa afecţiunii e un simplu moft sau poa­te să nască monştri?

ANDRA OCNARU

Zidurile cu iederă ale iubirii

1. În pandemie am văzut o serie de fotografii, cu o clădire impozantă, acoperită de iederă. Ziduri de beton îmbrăcate în verdele frunzelor, un copac țâșnind prin acoperișul de tablă. Fotolii elegante îmbrăcate în ferigi care, cine știe cum, prin ce minune, prinseseră acolo rădăcini. Din podea țâșneau plante, prin ferestrele sparte intra lumina care inunda totul. Textul ce însoțea fotografiile era simplu: „În cele din urmă, natura va învinge”. Atunci, în momentele acelea grele pentru noi toți, fotografiile astea mi-au întărit convingerea că nicio pandemie, niciun război, nicio răcire sau, dimpotrivă, încălzire globală nu pot înfrânge vreodată forțele vitale ale acestei lumi. Cred cu tărie că asemeni unui zid ce poate fi acoperit cu iederă până dispare cu totul, și dragostea va găsi o cale de a erupe în cele mai nebănuite locuri. Dragostea e o forță vitală a lumii, oricâte ziduri am încerca să ridicăm împotriva ei. Faptul că azi unele doamne se simt jignite când un bărbat le deschide ușa sau le ține paltonul, nu înseamnă că acele doamne nu vor să fie îmbrățișate. Dacă astăzi, dragostea e, de multe ori, filtrată prin telefoane deștepte cu emoticoane, nu înseamnă că va dispărea vreodată fiorul primei atingeri sau al primului sărut. Dacă astăzi din ce în ce mai multe femei îmbracă costumul de corporație, nu înseamnă că odată ajunse acasă, nu vor tânji la o tandrețe simplă, în jurul unui foc, într-o pădure umplută de vânt sau pe malul pustiu al unei mări nesfârșite. Pentru că dragostea, ca și natura, e motorul care mișcă lumea. Formele de azi, schimbate față de cele de altădată, nu vor înlocui niciodată fondul. În cele mai cumplite momente ale omenirii, copiii și-au găsit loc de joacă pe un maidan plin de gropile bombardamentelor, oamenii au știut să se țină în brațe în buncăre, iar pe paturile din spitale s-a găsit mereu loc pentru jurăminte de iubire. Dragostea va rămâne dragoste, chiar și în cele mai negre încercări ale lumii.

2. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă ne­cuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nă­dăj­duiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Cred că nu există om în interiorul căruia să nu vibreze ceva când aude citatul ăsta din Corinteni, chiar și ateu fiind. Dragostea nu poate fi alăturată niciodată rușinii, dragostea e cel mai de preț dar pe care l-am primit pe pământul ăsta. Iar dragostea fără pasiune nu poate exista. Pentru că prin însăși definiția sa, dragostea este ardere, cea care acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Acesta este darul cel mai de preț pe care dragostea ni-l face nouă, atunci când o trăim. Faptul că devenim vulnerabili și invincibili în același timp. Iar asta, iarăși, nu cred că se poate fără pasiune. Pasiunea este motorul prin care dragostea devine vie, se pune în mișcare și poate muta munții. Cine crede că poate iubi fără pasiune, probabil că nu a cunoscut dragostea ­adevărată.

3. Știu că lipsa afecțiunii, a iubirii, naște mon­ștri interiori care te sperie, care te golesc pe dinăuntru, care te schingiuiesc și te fac să te simți din ce în ce mai mic. Când tânjirea îți invadează fiecare celulă din corp și te lasă fără aer, lipsa iubirii doare. Și mai cred că fiecare dintre noi purtăm în suflet niște muguri care, nehrăniți cu dragoste, dispar. Și mai știu că pragmatismul nu folosește la nimic atunci când vrei să visezi.

Am trecut prin toate astea, dar am visat mai departe iubirea și am mers spre ea. Pentru că am crezut din tot sufletul că datoria fiecărui om față de el însuși e ca în viața asta, să găsească dragostea și odată găsită, să se lase locuit de ea.

CĂTĂLIN MANOLE

„Dragostea nu îmi pare amenințată de o «răcire globală», ci de o schizofrenie globală”

Acum, nu că vreau să o fac eu pe bigotul de serviciu, dar iată ce îi spunea șoptit, iubita, poetului, mai odinioară:

„Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,

Stăpânul meu, alesul, cu slavă să-ncunun:

Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor,

Te pun azi peste ele, de-a pururi domnitor”.

Iar astăzi, iacătă ce găsești în presa noastră (la nivel mondial, nu doar în România) și cam în tot internetul: „Sexul scade presiunea arterială și îmbuntățește sănătatea inimii, reducând riscul infarctului. Sexul este o formă grozavă de exercițiu fizic! Nu înlocuiește banda de alergare, dar tot contează: în timpul sexului sunt arse aproximativ 4,2 calorii pe minut în cazul bărbaţilor, iar femeile ard 3,1 calorii pe minut.” Sau: „Sexul e bun pentru imunitate: conform studiilor, persoanele care fac sex o dată sau de două ori pe săptămână prezintă cu 30% mai multă Imunoglobulină A”. Sau mari titluri, precum: „Sexul, un panaceu fără efecte adverse” și „Orgasmul te ajută să slăbești în talie”. Citești și te crucești! Așa că dragostea nu îmi pare amenințată de o „răcire globală”, ci de o schizofrenie globală, o rupere schizoidă și totală a corpului de suflet. Nu putem să fim ipocriți: hedonismul și arta plăcerilor trupești au fost duse, încă din Antichitate, pe culmi ale rafinamentului. Dar într-o epocă în care ne detașăm de corp într-atât, încât el ajunge să devină un simplu instrument și este integrat într-o filosofie utilitaristă a iubirii, dragostea pasională nu mai are nicio șansă, nici măcar pe aceea de a fi considerată „rușinoasă‘‘. Se vor naște monștri din asta? Nu știu. Dar cu siguranță vor apărea în regnul planetei niște animăluțe noi, care vor spune – „Ia uite ce tâmpenii scria, unu, Shakespeare, citești și te crucești:

Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii:

Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii,

Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii,

Chiar stelele, în ceruri, se-njugă-n constelații…

Eh… lucruri scrise de poeți care n-aveau altă treabă, pe vremuri, decât să scotocească în tainele adânci ale ființei și ale lumii…

SÂNZIANA GRECU, elevă

„Dragostea nu va dispărea niciodată de pe pământ”

1. Nu, din contră. Dragostea nu va dispărea niciodată de pe pământ. Ca să îl parafrazez pe Marin Preda: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Avem tendința să credem că toate aceste schimbări, această evoluție exponențială a lumii în ultimele decenii au ca rezultat izolarea emoțională. Un război continuu între rațiune și simțire, unde rațiunea pare să fie cea favorizată. Însă dragostea reprezintă o componentă fundamentală a ceea ce ne face oameni. Negând această parte, aruncând apa pe foc, nu cumva ajungem să ne respingem pe noi înșine? Dacă dragostea ar fi amenințată, atunci putem spune că oamenii sunt o specie pe cale de dispariție.

2. Este straniu cum încercăm să ascundem fragmente din noi, pentru că sunt prea explozive. Pentru că ne e frică de cum vom fi receptați de cei din jur. Pentru că ne e frică să nu ne pierdem locul din trib. Pentru că ne e frică să devenim vulnerabili. Pen­tru că ne e frică să ne uităm mai atenți în oglindă. Iubirea, însă, este imboldul care amortizează aceste limitări. Zilele în care trăim nu au alterat nicidecum interdependența dintre noi și acest sentiment. Iubirea adevărată nu este o rușine și nu necesită justificări. Dacă ar trebui să aducem un motiv pentru care iubim, iar acel motiv ar dispărea, atunci înseamnă că nu am iubit niciodată. Dacă ne este frică să ne arătăm exact așa cum suntem, cum putem iubi așa cum suntem?

3. Cum se creează un monstru? Lipsa iubirii este unul dintre factori, cu siguranță. Îmi imaginez următorul scenariu. O peșteră cu numeroase cotloane și un foc așezat la intersecția lor. Focul se stinge, iar omul care încearcă să găsească o ieșire începe să rătăcească prin coridoarele peșterii. Exact la fel este și cu iubirea. Cu toții suntem construiți să o acceptăm, începând din prima zi de viață. Lipsindu-ne de ea, pierdem direcția, iar, de acolo și până la abrutizare, mai e un singur pas.