• Credința românilor nu a avut niciodată nevoie de „întregire” •
S-a născut în Bucovina, pe 11 Martie 1893, la Pojorâta, un sat care pe atunci făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. La botez a primit numele de Ion. A fost un copil isteț și evlavios, un suflet în care râvna pentru carte s-a împletit cu iubirea aprinsă pentru Dumnezeu. A dorit de mic să intre într-o mânăstire din apropiere de satul său, dar starețul l-a povățuit să mai aștepte. La 20 de ani, studia cu patimă matematicile și, totodată, citea cu nesaț. Dar literatura, care nu e întotdeauna nevinovată, i-a întinat mintea, așa că s-a gândit să se spovedească. Nu pentru fapte, ci pentru gânduri. Știa însă că preotul lui din parohie nu l-ar fi canonisit, așa că a căutat un duhovnic aspru, până la care a bătut cale de 15 kilometri, și care l-a „legat” de la împărtășanie timp de trei ani. Interdicția aceasta, de a se apropia de Sfintele Taine, va face minuni în cugetul și sufletul lui. Primul Război Mondial bătea la ușă, așa că Ion a fost trimis pe front. Față în față cu moartea, se gândea mereu că ar putea trece în lumea de dincolo, neîmpărtășit. Ghimpele acesta i-a sfredelit inima.
Făgăduiala
Era acolo, deși părea ireală, venită din altă lume decât cea a războiului: o icoană a Sfântului Nicolae, așezată în tranșee, cu o lumânare aprinsă în fața ei. Cineva, un soldat, o luase în raniță de acasă, unde va fi fost udată de lacrimile mamei, ori poate ale soției și pruncilor săi, o purtase cu el în tranșee, făcând din ea o rază de nădejde și de lumină. Apoi soldatul murise, lăsând icoana în urma lui. Ion a îngenuncheat în fața ei – „Doamne, nu sunt vrednic să te rog, dar fie-ți milă de mine!”. Străfulgerat de-o lumină, în clipa aceea, și-a zis că de se va întoarce viu acasă, va intra într-o mânăstire. Și Domnul s-a îndurat și l-a ținut viu, chiar dacă a fost rănit grav la braț, rămânând, după vindecare, cu nervii mâinii secerați. A fost dus la Budapesta, operat de un chirurg celebru, care a reușit o premieră în medicină – să îi lege din nou nervii motrici de cei ai mâinii. Încet, s-a înzdrăvenit, a putut să-și miște din nou brațul. Era tânăr, întreg. În scurtă vreme, pe lângă sănătate, avea să primească de la cer și o țară întregită. Românii intrau pentru prima dată în istorie cu fruntea sus.
Călugăr în Basarabia
„Cercetăm frumoasa şi rânduita gospodărie, în tovărăşia fratelui Ion, un flăcău din Bucovina, nalt şi senin, bun cărturar, dezgustat din timpuriu de deşertăciunile lumii. El ne coboară în gropniţa unde sunt înmormântaţi stareţii vechi, ne arată cărţile din strane, bătrâne şi frumoase tipărituri din teascurile mânăstirii Neamţu, şi ne dă, cu un zâmbet blajin, lămuriri… Monahii de aici sunt mai toţi moldoveni. Cum au venit soldaţii de peste Prut dincoace, ei au scos cărţile cele vechi şi au aruncat bucoavnele muscăleşti. Părintele econom ne caută grăbit, ne cheamă cu dragoste; pe când fratele Ion, smerit şi umilit, îşi ridică numai o clipă pleoapele spre noi c-un fulger de zâmbet şi de inteligenţă”. Rândurile sunt scrise de Mihail Sadoveanu în urma unei călătorii făcute în Iulie 1919, prin ținuturile de peste Prut ale Orheiului. Acolo, la mânăstirea Hârbovăț, l-a întâlnit și pe fratele Ion, care intrase în obște de doi ani. Izbăvit de urgia războiului, pe 16 Aprilie 1917, Ion bătuse la poarta mânăstirii Hârbovăț din Basarabia, lăsând în urmă frumoasa lui Bucovină. Își va lega pe viață sufletul de acest ținut. La un an după vizita lui Mihail Sadoveanu, starețul Teognost Donos îl va tunde în monahism, dându-i numele de Iraclie. Se năștea un monah care avea să ardă doar pentru Hristos. Avea 27 de ani și toată viața înainte. Nu va irosi din ea nicio clipă. Cinci ani mai târziu, este hirotonit ierodiacon, șapte ani mai pe urmă, ieromonah, de către mitropolitul Gurie Grosu. Când se înscrie la Facultatea de Teologie din Chișinău, în 1926, tânărul ierodiacon are deja doi ani de când scrie în „Luminătorul”, revista nou înființată, care apare în limba română și, o noutate pentru Basarabia, cu caractere latine. De aici înainte își va sluji, în egală măsură, și biserica, și neamul. Nu e singur în acest apostolat – în perioada interbelică, Basarabia fierbe la focul Marii Uniri. În acei ani, aici se plămădesc câteva suflete de monahi, care vor înfrunta prigoana roșie a bolșevismului, fie în URSS, fie în România. Misiunea lor, de care au fost conștienți și pentru care au ars, a fost aceea de a lumina poporul prin evanghelie și cultură. Părintele Iraclie avea toată înzestrarea de la Dumnezeu pentru o astfel de misiune. Vorbitor al mai multor limbi – germană, rusă, găgăuză – predicator cu mult har, dăruit și cu un condei neobosit, traduce, scrie, propovăduiește cu un zel aprins, de parcă ar fi știut că nu are timp, că peste țară urmează să se aștearnă negura venită de la Moscova. În 1935, este numit misionar principal și ajutor de exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului. Mânăstirea Hârbovăț, lavra lui de metanie, adăpostea o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Deși mânăstirea arsese de trei ori, icoana scăpase nevătămată – o găsiseră de fiecare dată cu fața în jos, în cenușă, nemistuită de flăcări. Ici, colo, focul mușcase din pictură, dar flăcările nu se atinseseră de chipul Preasfintei și al Pruncului. Pentru că mulți creștini doreau să i se închine, încă din 1859 s-a născut în Basarabia un pelerinaj, devenit apoi tradiție – icoana pleca din mânăstire în procesiune până la Chișinău, stătea acolo pentru a fi cinstită, iar apoi se întorcea înapoi. Din 1935, părintelui Iraclie i-a fost rânduită cinstea de a conduce el însuși acest pelerinaj. Plecau de la Hârbovăț, cu alai, poposeau în fiecare biserică de pe drum, acolo părintele predica, așa cum numai el știa să o facă, iar apoi mergeau mai departe. Drumul acesta, săvârșit an de an, nu cred că i-a luminat doar pe credincioși, ci și pe el, neobositul misionar. Așa și-a sfințit viața, în colbul Basarabiei, străbătut la pas, și în fața măsuței de scris, unde așternea în pagini năzuințele inimii.
Urgia
În seara zilei de 26 Iunie 1940, la orele 22, ministrul plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, era invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nicio explicație, Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, i-a înmânat un ultimatum prin care i se cerea retrocedarea Basarabiei și transferul Bucovinei de Nord către Uniunea Sovietică, până pe 28 Iunie. Data era aleasă ca să nu poată fi respectată. La ultimatum era anexată și o hartă, pe care sovieticii desenaseră noua frontieră cu un creion roșu, neascuțit, ca să mai cuprindă și niște teritorii în plus, prin confuzie. Fără să aștepte răspunsul României, trupele bolșevicilor au trecut granița în noaptea dintre 27/28 Iunie, ocupând în timpul zilei orașele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău și Cetatea Albă. 200.000 de basarabeni și bucovineni au fugit în România cum au putut. Părintele Iraclie a ales să rămână. Nu dădea piept doar cu o stăpânire anti-românească, dornică de răzbunare, ci și cu o guvernare anti-hristică. Bolșevicii urau de moarte biserica și, mai mult decât orice, pe călugări. Mânăstirea sa de metanie, Hârbovăț, avea să fie desființată în doar trei luni de la invazia sovietică, și părintele va sluji la biserica de mir din Nisporeni. În câteva cuvinte publicate în revista „Luminătorul”, avea să mărturisească toată drama acelor luni – „Călugării bătrâni erau internaţi la Ţigăneşti, iar cei mai tineri şi fraţii – împrăştiaţi în toate părţile. Toată averea mobilă a fost ridicată şi luată de bolşevici”. Hârbovățul nu a fost un caz singular – comuniștii i-au prigonit peste tot pe monahi, așa cum făcuseră și acasă, în Uniunea Sovietică. În clipele acelea grele, Iraclie a fost ca un părinte pentru ceilalți monahi, încercând să-i ajute nu doar cu rugăciunea, ci și cu fapta. Ieromonahul Axentie Munteanu, stareţ al Mânăstirii „Noul Neamţ”, îi scrie părintelui Iraclie, cerându-i, disperat, ajutorul: „Mânăstirea noastră e impusă cu peste douăzeci de mii de ruble. Pâine nu mai avem. Eu îngrijesc la mânăstire de cei 40 de călugări bătrâni; plec în fiecare zi pe jos la Tighina şi le aduc pâine cu traista. Dar, de multe ori, mă întorc cu traista goală, căci nu vor să-mi vândă pâine. Dacă poţi, trimite-mi ceva ajutor bănesc, căci nu mai am niciun ban. Impozitul nu l-am plătit tot; nu ştiu ce ne vor face. Mi-e frică că ne vor lua pe toţi la camion”. Coșmarul românilor basarabeni se sfârșea într-o altă noapte, de 21 spre 22 Iunie 1941, când armatele române aveau să treacă Prutul. Libertatea nu a durat decât trei ani, răstimp în care părintele Iraclie s-a nevoit, încercând să reclădească la Mânăstirea Hârbovăț tot ceea ce distruseseră bolșevicii. Nu a avut mult timp. În primăvara lui 1944, sovieticii s-au apropiat din nou de mânăstire. De data aceasta, gheara roșie o va transforma în pradă.
Gulagul
„Noi am trăit aici zile de mare încercare, jumătate de zi au clănţănit mitralierele prin toate colţurile mânăstirii, iar exploziile de la branduri ne-au stricat acoperişurile la mai multe clădiri. Am îngropat morţi ucişi în ziua aceea; sunt şi răniţi. Noi, aici lângă front, trăim numai tragedii: oamenii din mai multe sate, distruşi economiceşte, umplu pădurile. Aproape zilnic trebuie să hrănim oameni, femei şi copii, care nu mai au nimic. Sperăm însă că Bunul Dumnezeu nu ne va prelungi încercările peste puterile noastre”. Rândurile de mai sus sunt scrise de părintele Iraclie, în Aprilie-Mai 1944. Furia bolșevică se apropia din nou de Basarabia, iar monahii vor alege să o înfrunte. Nu știu ce va fi fost în sufletul părintelui, dar pot să îmi imaginez. Se născuse român, într-un imperiu străin, conștient că pământul său sfânt, înțesat de mânăstiri, e pământ românesc. Văzuse România Mare, ca toți cei din generația lui, drept un dar de la Dumnezeu, pentru ca, în scurtă vreme, să trăiască drama ruperii ei în bucăți. Ar fi putut să-și caute un loc de izbăvire, să se refugieze în Bucovina natală, dar a ales să rămână. În adâncul sufletului simțea, cred, că singura patrie în care poate fi cu adevărat liber este cerul. „Să ne scuturăm din când în când de cele trecătoare și să fâlfâim cu tot sufletul în meleagurile veșniciei, în tovărășia sfinților și îngerilor.” Cu gândul acesta în inimă cred că i-a înfruntat pe bolșevici. Pe 23 August 1944, avea să trăiască, din nou, iadul din care gustase în vara lui 1940 – armata română ceda armele sovieticilor. De data aceasta, comuniștii aveau să rămână. La un an după ocupația URSS, părintele Iraclie Flocea era arestat. Vina? Aceea de a fi fost un bun român, ceea ce paragraful al zecelea al articolului 58 al legii URSS incrimina astfel: „Propagandă, agitaţie şi apeluri pentru răsturnarea, subminarea ori slăbirea Puterii Sovietice”. După cum constată anchetatorii, părintele Iraclie „cunoscând câteva limbi străine, în timpul ocupației a colaborat ca traducător cu armata germană, a desfășurat o propagandă antisovietică, a scris și câteva lucrări cu conținut antisovietic. În timpul perchezițiilor au fost găsite la el un depozit întreg de literatură antisovietică, până la 2500 exemplare de carte și câteva manuscrise cu conținut antisovietic.” Era îndeajuns pentru a fi condamnat, pe 17 Decembrie 1945, la opt ani de închisoare. Îi va ispăși pe toți, într-un lagăr din URSS. Martiriul nu l-a slăbit, ci i-a întețit focul cu care-l propovăduise pe Hristos timp de decenii prin toată Basarabia. Ținutul pe care-l sfințise cu rugăciunile sale avea parte acum și de lacrimile mărturisirii sale. Ancheta și temnița îndurate de părintele sunt o pagină albă. Despre ce și cum a petrecut acolo, nu știm nimic, părintele nu ne-a lăsat scris ceva. Știm însă ce au avut de pătimit ceilalți – torturile din anchete, umilințele și bătăile din lagăr, foamea, frigul și, poate că mai mult decât toate, ura neagră, fără motiv, ura unor atei pentru oamenii curați ai lui Dumnezeu. Cu cât mai mare curăția, cu atât mai mare ura. Și mai știm cum au rezistat preoții acestui tăvălug al iadului – prin rugăciune, milă și multă dragoste pentru toți. Așa au făcut din lagăre – mânăstiri. Ispitele nu i-au doborât, ci i-au întărit. Mărturie îmi este o fotografie a părintelui de la senectute. E alb, încărcat de ani, dar nu de griji. Un zâmbet fin, zâmbetul unui om care a avut multe încercări, dar a trecut peste toate, îi înseninează fața. E fericit.
Când părintele Iraclie s-a întors din lagăr, în 1953, avea 60 de ani. Era în plină putere a duhului, a putut să mai stea în mânăstirea Țigănești vreme de șase ani, slujind drept casier, și încă trei la Noul Neamț, drept ghid. Apoi mânăstirea a fost închisă, iar el a ajuns în casa unui ucenic din satul Chițcani. Ultimii doi ani i-a petrecut cufundat în rugăciune. Poate că acum, când nu mai putea să facă mai deloc misiune, și-a văzut de lucrarea ultimă a călugărului – deplina adâncire în Dumnezeu. Nu asta își dorise de mic copil? Lungul drum prin colbul și bisericile Basarabiei, urgiile celor două războaie mondiale, pe care le trecuse „cu moartea pre moarte călcând”, chinul anchetelor și al lagărului vor fi trecut ca o apă prin fața ochilor lui. Spălat de rugăciune și suferință sufletească s-a putut înălța la cer, pe 16 August 1964, așa cum scria „în meleagurile veșniciei, în tovărășia sfinților și îngerilor.” L-au prohodit într-o chilie strâmtă, cu curtea plină de pelerini. Când sicriul a fost scos pentru ultima sărutare, părintele le-a apărut „ca viu, în veşminte de un alb imaculat, cu crucea şi mătăniile în mâini, cu faţa ascunsă în umbra unui zâmbet”. A fost înmormântat în cimitirul satului Chițcani, ceea ce i-a salvat sfintele moaște de la profanarea la care a fost supus de bolșevici cimitirul mânăstirii.
Proslăvirea
Părintele Iraclie Flocea a fost propus pentru canonizare, pe o listă care cuprinde alte paisprezece nume de părinți mărturisitori ai ortodoxiei în temnițele comuniste. Cel care i-a studiat viața și s-a ocupat de dosarul de canonizare este un tânăr episcop basarabean, PS Veniamin Goreanu, care păstorește Episcopia Basarabiei de Sud, fostă a Cetății-Albe Ismail. L-am rugat, la finalul acestei vieți a părintelui, să-mi spună de ce crede dânsul că e important ca acest bucovinean, care s-a jertfit pentru Basarabia, să fie canonizat anul viitor. „Eu cred că părintele Iraclie a fost un om foarte statornic, un povățuitor și luminător al credincioșilor și sunt convins că Dumnezeu a vrut ca el să fie cinstit tocmai acum, la o sută de ani de la începutul misiunii sale în Basarabia. Și mai sunt convins că el poartă rugăciunile noastre către Dumnezeu și, ca unul care a luptat pentru păstrarea identității noastre ortodoxe, dar și pentru păstrarea limbii și culturii române, va contribui și prin această canonizare la afirmarea lor, în contextul de acum din Republica Moldova. Mai mult decât atât, eu sunt de asemenea convins că părintele Iraclie ne va ajuta, prin rugăciunile sale, să luăm cele mai bune decizii, în contextul în care se află acum întreaga Basarabie, din pricina războiului din Ucraina”.
În loc de epilog
Minunea s-a întâmplat chiar pe 16 August 2022, în ziua în care părintele Iraclie trecuse la Domnul în urmă cu 58 de ani. Familia sa din Pojorâta îi căutase osemintele pentru a i le aduce acasă, în Bucovina. Găsiseră cu greu mormântul, dar nu au putut să aducă osemintele acasă din pricina unor probleme vamale, așa că l-au reînhumat, în anul 2019, în cimitirul Mânăstirii Noul Neamț, în care părintele Iraclie slujise înainte ca lavra să fie desființată. Acasă au adus doar două părticele, două fragmente de os din care, în acea zi, a izvorât mir. De miracol a aflat și Preasfințitul Veniamin, care a plecat la Pojorâta pentru a se convinge el însuși de autenticitatea lui. Când a ajuns, a înțeles că izvorârea de mir e un semn de la Dumnezeu, pentru a începe lucrul la dosarul de canonizare. Din mormânt, părintele Iraclie se arăta la fel de puternic precum fusese în viață. Poate chiar mai puternic.
Romanian